Adam conducea un Mitsubishi L200, o mașină imensă, de trei ori cât a mea, de culoare neagră.
- Nu este prea... mare, pentru oraș ? l-am întrebat.
- Nu e doar pentru oraș, se întoarse spre mine cu acel zâmbet ușor schițat, care mă cucerea. Îmi place să petrec mult timp în natură, oricât de mult ar însemna tot timpul meu liber. Și cum este costisitor să întrețin două mașini, am ales una cu dublă funcție.
- Am mai aflat ceva despre tine, am spus încântată.
- Și o să mai afli tot ce îți dorești. Nu ne mai grăbim, o luăm pas cu pas, vorbi în timp ce îmi luă mâna și o duse la buze, sărutând-o.
Imbecilul știa să fie și gentleman!
Mi-am așezat mai bine eșarfa în jurul gâtului. Adam îmi lăsase o urmă de toată frumusețea pe gât, de un mov închis.
- Te doare? Mă întrebă serios.
- Nu, i-am zâmbit.
- Maia, se încruntă, făcând o depășire. Cum ai vrea să mă comport cu tine la birou?
Am clipit de câteva ori, apoi am privit pe geam copacii care parcă zburau pe lângă noi. Mințeam dacă spuneam că nu mi-a trecut și mie prin cap asta. Mi-ar plăcea să avem o relație cu adevărat, să ne descoperim reciproc și asta să nu fie o problemă pentru nimeni. Dar, el era însurat. Nu știam câți dintre colegii noștrii erau în temă cu povestea lui și nici nu conta. Lumea vorbește și remodelează bârfele după bunul plac sau după cum sună mai bine. Nu voiam să fiu văzută ca și o amantă sau, și mai grav, ca o femeie care distruge căsnicii.
Am oftat. Nu îmi plăcea în ce mă băgasem, viața lui era complicată, dar cum aș putea să mă retrag acum, când simt că gravitez în jurul lui de fiecare dată când e în preajmă?
- Ca și până acum.
- Știi că nu îmi pasă de ce spun alții, nu-i așa? Mă întrebă el, îngrijorat de starea mea proastă.
- Știu. Dar, e mai bine așa, deocamdată.
Îmi mai sărută o dată mâna, înainte să intre în parcarea subterană a clădirii secției de criminalistică.
Am coborât amândoi, el încruntându-se puțin pentru că nu am așteptat să îmi deschidă portiera, dar ajunse primul la ușa ce dădea în holul cu cele două lifturi și o deschise larg, lăsându-mă să intru prima.
- Domnișoară Sima.
- Detectiv Bran.
Am intrat în primul lift care a ajuns la subsol și în spațiul acela mic, tensiunea dintre noi aproape că era palpabilă. Singurul lucru care ne ținea la o distanță de o palmă unul de celălalt, erau cele două camere de supraveghere, pe care Bambi era nevoit să le supravegheze.
Am ieșit prima din lift, dar nu înainte ca mâinile noastre să se atingă subtil.
Sandra Pascal. A treia victimă a ucigașului în serie, denumit de către presă: "Grădinarul". Șatenă, ochi căprui, douăzeci de ani, un deget lipsă. Găsită pe marginea șoselei, la șapte zile diferență de la moartea precedentei.
Presiunea era enormă, era prima dată când mă confruntam cu un criminal în serie și poate și acest lucru era un factor care declanșa tot acest stres. Dar, să văd toate aceste fete cu urme de legături la mâini și la picioare, cu unele rănite din cauza loviturilor aplicate cât încă erau în viață, era ceva ce te marca.
Mă enerva atenția lui pentru detalii, faptul că fetele erau mereu curate și astfel, fără nici o urmă. Dar, dacă lui îi plăcea să fie îngrijite, de ce le arunca corpurile pe marginea drumului, ca și pe niște gunoaie? Mintea acestui individ era mult mai complexă decât credeam.
Rezumatul autopsiei? Asfixiere. La fel ca și la celelalte două, Ana și Erika.
Am completat rapoartele și am mers la etajul cinci, pentru a le preda căpitanului. Detectivii Bran și Rus erau acolo, discutau cu toții ceva aprins.
- Intră, Sima, mă invită căpitanul și inima mea începu să o ia la galop când întâlni privirea lui Adam.
Era arzătoare și plină de dor. Doamne, ce l-aș mai smotoci în clipa asta!
- Domnule, rapoartele privind autopsia Sandrei Pascal.
- Mulțumesc, lasă-le pe birou. Ceva nou?
- Nimic, din păcate.
Căpitanul se încruntă, lăsându-se pe scaun nervos.
Am înaintat până în fața biroului său, am așezat dosarul pe masă, mai mult decât conștientă de privirea lui, apoi m-am întors și am ieșit, inspirând adânc.
Programul meu era aproape pe sfârșite, când am primit un mesaj:
"Peste treizeci de minute, în parcare. Te duc acasă."
Am zâmbit, simțindu-mă din nu știu ce motiv emoționată și mi-am făcut ordine în lucruri, înainte să cobor în subteran.
Era acolo, rezemat de mașină, mă aștepta cu brațele încrucișate. Când am fost suficient de aproape, își băgă o mână în părul meu de la ceafă, cu cealaltă mă strânse puternic de talie, lipindu-mă de el și apăsându-și buzele peste ale mele. Limbile noastre dansau una în jurul alteia, atingându-se la fel de intens ca și fiorii ce înfloreau în corpul meu.
- Dacă ne vede cineva? am șoptit, după ce ne-am oprit într-un final.
- Am verificat. Suntem doar noi, spuse el privindu-mă în ochi, apoi mă mai sărută o dată scurt. Mi-a fost dor de tine.
- Și mie, am recunoscut.
Adam mă aduse acasă și coborî și el, dar rămase lângă mașină.
- Nu intri? l-am întrebat.
- Nu mă tenta, iubito, îmi schiță zâmbetul meu preferat. Trebuie să merg acasă, să rezolv ce a rămas nerezolvat de atât de mult timp.
- Înțeleg, am spus și mă simțeam ușurată.
Vom putea fi împreună cu adevărat.
- Nu mă săruți de rămas bun?
Nu știu ce naiba îmi făcea bărbatul ăsta, dar reușea să mă stârnească doar prin cuvinte. Din câțiva pași am fost lângă el și ne sărutam de parcă ar fi fost prima dată.
* Adam *
Am intrat în casă, cu o dispoziție cum nu mai avusem de vreo un an și ceva. Eram... fericit. Pentru prima dată, de când femeia care era soția mea în acte, îmi distrusese viața, încrederea mea în oameni și sănătatea mentală, eram cu adevărat fericit. Uitasem de tot și de toate acasă la ea. În dormitor, în baie și apoi puțin în bucătărie, parcă ea fusese făcută pentru mine. Nu existase nici măcar un singur moment stânjenitor între noi, o simțeam deschisă și sinceră față de mine, așa cum aveam de gând să fiu și eu. Eram atrași unul de celălalt, era mai mult decât evident acest fir invizibil care ne lega și niciodată nu m-am atașat de o persoană atât de repede. Niciodată nu am simțit nevoia acută să fiu cu cineva, așa cum era cu ea.
Sufrageria era goală, așa că am bătut la ușa dormitorului ei. Ea dormea la parter, pentru a-i fi mai ușor să plece când celălat o suna, iar eu la etaj, în ceea ce se numea la început: "dormitor matrimonial".
- Intră.
Am deschis ușa și am intrat, cu o mână în buzunar și cu alta pe lângă corp, ducând un dosar cu acte pentru divorț. Semnate.
Mă abțineam să zâmbesc, nu voiam să știe mai multe decât îi dădeam eu voie să afle. Acum, era în jocul meu.
- Nu-ți face griji, nu stau mult, am anunțat-o când i-am văzut privirea încruntată. Voiam doar să îți las astea.
I-am aruncat actele lângă ea și am vrut să mă întorc să plec, dar ea mă opri și scoase foile din dosar, cercetându-le.
- Sunt semnate, șopti ea, mirată.
- Ștampilate și parafate. Dublu exemplar.
Privi foile câteva clipe, apoi întrebă:
- De ce?
- De ce, ce?
- De ce renunți la tot pentru care ai luptat până acum? La mine?
- Draga mea, nu eu am renunțat. Tu te-ai băgat în altă sculă. Mi-e silă de tine încă de atunci. Mi-ai cerut de atâtea ori să trec peste, exact asta am făcut.
Rebecca prinse amândouă foile cu mâinile și le rupse în mai multe bucăți, zâmbind.
- Ce naiba faci? m-am răstit, privind-o cu ochi mari. Tocmai mi-am dat acordul să divorțăm, asta urmărești de un an întreg!
- Poate nu înțelegi, răspunse sarcastic, cu un rânjet diabolic pe față. Nu mai vreau să divorțăm.