„Cu un ultim avânt, lama ascuțită a sabiei reteză beregata bărbatului. Sângele otrăvit al acestuia îmi murdări chipul, însă asta nu mă deranjă. Se terminase. Într-un final, bătălia ajunsese la sfârșit, iar pacea avea din nou să domine peste Tărâm.
Inima îmi bătea mai repede ca niciodată, iar genunchii îmi tremurau. Eram fericită că totul se sfârșise, însă trupurile căzute fără viață ale colegilor și prietenilor mei nu mă lăsau să mă bucur cu adevărat de victorie.
Mâna dreaptă ținea mânerul sabiei, iar cealaltă era căzută pe lângă corp, lipsită de viață. Am strâns din ochi atunci când, brusc, durerea mă izbi. Oare o mai puteam salva? Sau urma să rămân fără un membru? Am privit apoi în jur și am înjurat în gând. Eu mă plângeam că lama acuțită a sabiei aproape că îmi retezase brațul, pe când majoritatea camarazilor mei zăceau scurși pe pământul îmbibat de sânge, cu beregatele tăiate sau cu trupurile sfâșiate pe jumătate.
Într-un final, picioarele îmi cedară. Am căzut în genunchi și am inspirat adânc. Mi-am ridicat privirea, aceasta nimerind pe copacul din mijlocul câmpului de luptă. I-am privit trunchiul, urcând spre frunze, încercând să-i găsesc un capăt, însă degeaba; Soarele îl puteam zări, dar ultima creangă a arborelui nu.
— Am încercat și eu să-i găsesc un sfârșit, dar n-am reușit niciodată.
Am zâmbit atunci când i-am simțit mâna odihnindu-se pe umărul meu. Măcar el nu murise.
— Atunci... să fie adevărat ce se spune? Oare chiar îi ajung crengile până în Rai? am întrebat, amintindu-mi ce spusese Rahella cu trei săptămâni în urmă.
L-am auzit chicotind înainte de a-mi răspunde.
— Ei bine, dacă este adevărat... știi ce se mai spune; nu există copac ce crește până-n Rai, fără ca rădăcinile să-i pornească din Iad.
Privirea-mi coborî rapid spre bucata de pământ îmbibată în sânge, din jurul trunchiului. O dorință ciudată de a-i dezgropa rădăcinile mă izbi."
Rhea închise brusc cartea, făcându-l pe tânărul de lângă ea să tresară.
— Treci încoa', spuse Chase, deschizându-şi brațele şi apropiindu-se de fată.
Tânăra îl privi confuză pentru câteva secunde. Ce voia de la ea?
— A murit, nu? Kekto ăla sau cum l-o chema, a murit și acum Shota nu-și va putea îndeplini destinul de a deveni regină și de trăi fericită până la adânci bătrâneți alături de marea ei dragoste.
Înțelegând ce gândise prietenul ei, Rhea începu să râdă.
— Îl cheamă Alekto și nu, n-a murit, e chiar foarte în viață. Și, totuși, care-i faza cu brațele?
Chase rânji, întinzându-se pe pat, lângă ea.
— Am presupus că ai să începi din nou să te smiorcăi și urma să te consolez. Mai bine, m-ai scutit de un moment penibil.
— Nu, dragule, știi ce este, de fapt, penibil? Faptul că e sâmbătă seară și tu stai cu prietena ta cea mai bună într-o cameră și te joci pe PS4 în loc să ieși cu iubită-ta în oraș. Asta este, cu adevărat, penibil.
— Bine, bine, bine, am priceput. Să revenim la tine. Dacă Kekto n-a murit și Shota va deveni regină, atunci de ce ai închis cartea aia cu atâta furie?
În acel moment, Rhea se ridică brusc de pe pat și sări în mijlocul camerei, făcând o piruetă.
— Vreau și eu să am o viață palpitantă ca a Shotei, ciripi ea. Vreau să... vreau să călătoresc și să am un grup fain de prieteni și să-mi găsesc marea iubire și să... orice altceva, orice care să fie diferit față de ce am acum.
— Ce? Te-ai plictisit deja de mine? o tachină el. Și ce vrei să spui cu „prieteni faini", eu ce-s?
Rhea pufăi, dându-și ochii peste cap.
— Da' nu totu' are legătură cu tine!
— Bine, bine, glumeam. Și, totuși, tu știi că Shota a luptat într-un război, nu? Știi că mare parte din grupul cel „fain" de prieteni al ei a ajuns măcelărit pe câmpul de luptă, nu?
— Da... nu... doar... vreau ceva nou. M-am săturat de viața asta plicticoasă. E vară, vreau și eu să mă distrez!
Fu rândul lui Chase să-și dea ochii peste cap. Se așeză mai bine în pat, încrucișându-și mâinile sub cap și căscând.
— Eu nu văd nimic în neregulă cu viața ta. Dar mă rog, dacă vrei neapărat o schimbare, pune-ți o dorință la stele, că tot ești superstițioasă.
Fata luă perna de lângă băiat și i-o aruncă în față.
— Să fii superstițios nu înseamnă să-ți pui dorințe la tot ce nu mișcă, inteligentule! Dacă-mi pun o dorință la nori, nu înseamnă că se va adeveri.
Aproape imediat, perna zbură înapoi de la Chase la Rhea, ieșind la iveală chipul încruntat al tânărului.
— Da' mai taci odată și lasă omul să termine ce are de spus! se răsti el. Nu am zis să te rogi scaunului să-ți dea o viață palpitantă, ci am zis să spui dorința stelelor. Sau lunii. Nu mai știu cu exactitate cui, dar am auzit că ar fi un obicei. Un obicei prost, dar un obicei.
În acea secundă, Chase regretă că adusese vorba de ritual. Văzu pe chipul Rheei determinarea și știu că nu avea să se lase până când nu va fi aflat tot ce era de aflat despre acesta și până când nu-l va fi dus la bun sfârșit.
— Ce obicei?!
*
— Chiar t-trebuie s-să faci asta? se bâlbâi Chase, strângând jacheta mai mult în jurul lui. E aproape miezul nopții, pentru numele lui Dumnezeu, iar eu aproape am înghețat!
Fata se întoarse încet spre el, privindu-l neîncrezătoare. Îngheța? El... îngheța? El, care era îmbrăcat în blugi, geacă și căciulă? Și, la cum îl cunoștea ea pe Chase, putea jura că pe sub pantalonii ăia avea și o pereche de ciorapi lungi, negri, de iarnă. Dar dacă lui îi era frig, atunci pe ea ar fi trebuit să atârne țurțuri de mult. Rochița scurtă, largă pe care o aruncase pe ea înainte de a pleca de acasă nu îi ținea deloc de cald. Picioarele lungi îi erau goale, iar vântul, nu tocmai rece, însă nici prea cald, tot se plimba de colo-colo, jucându-se cu părul ei auriu și ridicându-i rochia. Însă ce-i trebuia căldură când era mijlocul verii?
— Eu înțeleg că nu sunt tocmai 40 de grade, cum îți place ție, dar poți și tu să nu te mai comporți ca o fetiță răsfățată măcar puțin? îi răspunse. Încă vreo câteva minute și plecăm.
— Dar, dar, Ree! Apa sigur nu are mai mult de 20 de grade, insistă el. În cazul în care mai ieși de acolo, ai să răcești în ultimul hal.
De această dată Rhea nu îl mai băgă în seamă și doar mai aruncă o privire ceasului de pe telefon; 23:59. Un minut. Un singur minut mai avea. Privi înainte, în prăpastia din fața ochilor ei și aproape o cuprinse teama când nu văzu nimic altceva decât negru. Dacă nu ar fi fost zgomotul valurilor care se loveau de stâncă, fata ar fi putut jura că se afla la capătul lumii. Nimic în față, nimic în jur, totul doar un abis negru cufundat într-o liniște mormântală.
Făcu douăzeci de pași în spate, depărtându-se de margine. Privi la prietenul ei cu coada ochiului și îi spuse că era timpul să coboare pe plajă. Avea nevoie ca el s-o întâmpine cu un prosop uscat și o îmbrățișare caldă atunci când avea să iasă din apă, iar asta avea să se întâmple foarte curând.
Chase oftă, nu doar puțin plictisit, dar și enervat de toată situația asta. Ar fi preferat de zece mii de ori să fi rămas acasă, cu ochii-n laptop, decât să stea pe o plajă pustie, la miezul nopții, să aștepte ca Rhea să se arunce de pe o nenorocită de stâncă. Ce Dumnezeu, nici n-ar fi zis că fata aia are creier în cap. De atâtea ori s-a auzit de sinucideri la Cabo da Roca! În concluzie, oamenii săreau de acolo ca să își ia viața, nu ca să și-o schimbe. Dar ce, ascultă Rhea Santos vreodată?
Oftă, însă făcu precum îi fusese spus. O luă la fugă spre plajă, aproape împiedicându-se de pietrele și bolovanii pe care cu greu reușea să îi ocolească.
Rhea inspiră adânc, privind pierdută la cer. Mereu îi plăcea să admire cerul plin de stele înainte de a-și pune o dorință. Simțea că avea să-i aducă noroc. Și ah, dorința. Dacă ar fi întrebat-o cineva de unde auzise despre acest obicei, fata nu ar fi putut răspunde clar; nici ea nu-și mai amintea. Însă deși sursa îi era necunoscută, întregul ritual îl cunoștea mai bine decât se cunoștea pe sine. Și nu era ceva prea complicat, ba era chiar destul de simplu. Tot ce trebuia să facă era să se arunce de pe marginea stâncii la ora 00:00 fix, adică ora la care fusese născută, și chiar în momentul în care picioarele îi părăsesc pământul, să spună cu voce tare care îi era dorința. Se credea că Zeița Lunii avea să îi asculte rugămintea și că, dacă așa va găsi de cuviință, îi va răspunde.
Pănă de curând, Rhea nu fusese prea convinsă de cât de adevărată ar fi legenda, însă atunci când una dintre prietenele ei îi spuse că cineva chiar încercase și că totul se adeverise, se gândi că n-avea ce pierde. La urma urmelor, Încercarea moarte n-are.
Deși, dacă e să te gândești logic la toată tărășenia asta, la miezul nopții nu vezi nimic, dacă pici cu capul în vreun colț de stâncă sau mai știu eu în ce drăcie o mai fi pe sub apă, încercarea chiar ar putea aduce moarte, îi spusese Chase cu două zile în urmă, când ea îi împărtășise planul.
Și avea dreptate. Însă Rhea era convinsă că alesese bine locul și că totul avea să decurgă cum trebuia. Nu avea cum să iasă altfel.
Când văzu că ceasul se schimbase în 00:00, băgă telefonul în punguța mică, de plastic ce o avea în mână și îl ascunse în borseta care îi era agățată de mijloc. Trase fermoarul și se pregăti să își ia avânt. Privi o ultimă dată la cer înainte de a o lua la fugă și zări în colțul ochiului coada arzândă a unei stele căzătoare.
Perfect, acum am șanse duble să mi se îndeplinească dorința gândi.
— Îmi doresc, începu și așteptă până ajunse la ultima bucată de pământ, continuând abia dupa ce aerul era singurul care îi mângâia tălpile, să mi se schimbe radical viața!
Atunci închise ochii. Totul era atât de întunecat, nu mai avea rost oricum să îi țină deschiși. Apa nu o putea vedea apropiindu-se, dar o putea simți. Ar fi vrut să o audă, ca să fie mai sigură, însă vântul ce îi vâjâia pe la urechi acoperea orice zgomot din juru-i. Luă o gură mare de aer și se apucă de nas, strângând tare.
Atunci veni impactul. Lichidul rece o înghiți cu totul, singura dovadă rămasă a existenței ei, fiind scurtul zgomot provocat de contopirea celor două corpuri.
Apa era rece, mai rece decât s-ar fi așteptat. O înconjurase complet, îmbrățișând-o, apucând-o parcă cu brațe ude și strângând puternic de carnea tinerei. Apăsa mai tare decât ar fi crezut ea și nu avea de gând să mai stea mult sub greutatea ei. Mișcă din picioare, înotând până la suprafață. Întunericul de deasupra o lovi puternic, chemând însă cu glas suav frica ascunsă adânc înăuntrul Rheei.
— Chase! zbieră ea, privind haotic în jur.
Auzindu-i chemarea, băiatul aprinse lanterna și o mișcă rapid în toate direcțiile, încercând să își găsească prietena. El avea o oarecare idee, știa locul aproximativ unde trebuia să se scufunde fata, așa că nu-i fu greu să o zărească. Atunci când raza de lumină ateriză pe chipul blondei, aceasta începu să înoate spre mal.
Nu-i luă mult să iasă din apă, iar atunci când o făcu, adierea destul de puternică a vântului o izbi în plin, făcându-i dinții să clănțăne. Chase alergă spre ea și o acoperi cu prosopul mare și gros ce-l ținuse până atunci în mână, și o înconjură cu brațele. Vru să o tragă după el, s-o ajute să urce în mașină, dar fata își înfipse călcâiele în nisip și i se învârti în brațe. Îl apucă de umeri și îi căută privirea.
— Crezi că o să meargă?
Băiatul o privi încruntat. Să o mintă sau să-i spună ce credea cu adevărat?
—Nu, știi că nu cred în așa ceva.
Fata își coborî privirea, lipindu-și fruntea de pieptul lui.
— Să fi fost totul degeaba? mormăi.
Chase oftă. Mereu făcea așa, întotdeauna se îndoia de ea și se panica după ce termina ce avea de făcut. La ea, vorba ,,gândește-te de două ori înainte de a face ceva'' nu se aplica. La ea, vorba era de fapt ,,gândește-te o dată înainte și încă o dată după''.
— Ree, nu contează ce cred eu. Contează să ai încredere în tine și-n ce ceea ce crezi tu.
O întoarse cu spatele la el și își așeză palmele între omoplații ei, împingând-o încet înspre mașină. Odată aflați la căldură, băiatul apăsă accelerația și porni spre casă.
Te rog, împlinește-mi dorința se rugă Rhea, aruncând o ultimă privire Lunii.