Suflet de Foc

Patru: Portalul

— Vino încoace.

Rhea se ridică de pe jos și porni în urma băiatului. O apucă de mână și își facură amândoi loc printre crengile albăstrui ale salciei. Ajunși în inima copacului, acolo unde fusese fata înainte ca Miguel să-și facă apariția, Blaine ridică mâna liberă și atinse cu buricele degetelor scoarța luminată. Mormăi câteva cuvinte pe care tânăra nu le înțelese și fură înghițiți de o altă lumină puternică și un vuiet asurzitor.

Rhea închisese ochii, iar când îi deschise, pădurea deasă în care se aflaseră cu o secundă în urmă, se evaporase. Îi dădu drumul lui Blaine și se învârti în loc, privind în jur cu niște ochi deschiși larg și cu buzele despărțite.

— Nu se poate așa ceva...

Își duse mâna la gură și făcu câțiva pași. Nimic nu mai era cum știa ea. În jurul ei copacii nu mai erau din lemn, iarba nu mai era verde, iar cerul nu mai părea pictat cu albastru. Nu. Acum firicelele subțiri de iarbă străluceau de un purpuriu deschis, iar bolta cerească era în tonuri de oranj-rozaliu. Copacii erau toți diferiți, nu exista unul la fel. Păreau a fi separați însă pe secțiuni, în funcție de aspect; unii aveau crengile din foc, alții le aveau din picături de apă, doi-trei erau doar un fum albicios ce contura forma unui copac iar alții erau doar un fir verzuliu, lung de iarbă, ce se încârligase și dădea aceeași formă. Singurii care erau amestecați erau cei făcuți parcă din aramă, strălucind puternic în razele soarelui. Măcar atât, măcar arcașul ceresc rămăsese același, chiar dacă petele roșiatice care puteau fi văzute încă de jos, în lumea fetei nu existau.

Întoarse spatele pădurii și dădu peste un câmp lung, acoperit de iarbă violet-rozalie și de flori negre. Putea zări, la doar câțiva pași de locul în care se afla, marginea unei ape, unui râuleț ce brăzda câmpia în lung. Se apropie, așteptându-se la o apă limpede precum cristalul, însă fu dezamăgită. Sau nu chiar dezamăgită, căci ceea ce-i văzură ochii nu o dezamăgi neapărat, dar o uimi. La fel ca și restul. Apa, sau ceea ce vrea a fi apă, era doar un lichid argintiu.

— E apă, zâmbi Blaine. Doar că nu precum cea de pe Pământ. Gustă, e apă.

Fata îl privi, cântărindu-i vorbele. Nu zăbovi mult, căci știa că Blaine nu avea nici un motiv să o otrăvească. Sau cel puțin ea așa spera.

Se aplecă și își afundă palmele făcute căuș în lichidul ce strălucea și el în lumină. Era rece. Își duse mâinile la buze și sorbi, lăsând apa să-i alunece pe gât. Ah, chiar asta era! Apă! Și chiar mai bună decât cea pe care o bea acasă. Era atât de rece și dulce, parcă din povești.

Se puse în genunchi, adâncindu-și din nou mâinile în râu. Se jucă cu apa, stropi în jur, râzând de propriile-i acțiuni, precum un copil mic. Atunci când Blaine i se alătură, un peștișor îi trecu pe lângă palme, parcă atingând-o intenționat, așa cum obișnuiesc câinii atunci când vor să-i mângâi. Nu stătu în loc, însă Rhea îl putu zări bine; era lung, portocaliu și cu coada neagră, pătată cu albastru. Nu mai văzuse în viața ei așa ceva. De fapt, nu mai văzuse niciodată nimic din ce era în jur.

— Hei, Blaine! se auzi o voce feminină strigând.

Blonda se întoarse cu spatele, așteptându-se să dea peste o fată, însă nu zări nimic. Nedumerită, își întoarse privirea înspre brunet. Acesta doar râse și îi făcu semn către râu.

— Salut, Sarina, zâmbi el.

Rhea căscă gura larg atunci când înțelese cine îl salutase pe prietenul ei. Era, într-adevăr, o fată. Însă nu una ca toate celelalte. Aceasta era frumoasă, avea părul scurt, până la umeri, într-un roșu turbat, ochii îi erau verzi ca jadul iar buzele pline și rozalii. Însă pe lângă toate acestea, fata asta avea... coadă. Coadă de pește.