Camryn
Am făcut un duș și m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni negri și o bluză neagră, simplă.
Am coborât la cină.
Mama și tata erau deja în sufragerie când am ajuns.
Tata nici măcar nu și-a ridicat privirea spre mine cât timp am traversat încăperea ca să ajung la masă.
M-am așezat.
A trecut un sfert de oră în care mi-am plimbat mâncarea prin farfurie fără să mă ating de ea, când tata a vorbit:
-Aștept niște scuze, Camryn.
-Scuze?
Tata își ridică privirea spre mine. Ochii săi sunt reci, duri:
-Te-am învățat că atunci când nu faci ceea ce ți se spune, trebuie să îți asumi faptele și să suporți consecințele.
-Ce consecințe? Nu am făcut nimic greșit.
Simt cum mama îngheață în scaunul ei. Privirea ei se mută de la tata la mine și înapoi.
Expresia tatei rămâne totuși aceeași:
-Prietenii mei au avut nevoie de mine! Nu am greșit cu nimic!
Știu că nu o să mă întrebe care e povestea. Ce s-a întâmplat. Ei văd doar ambalajul. Nu am ajuns acasă la timp. Le-am încălcat cuvintele.
Simt cum mă înfurii:
-Nu am pentru ce să îmi cer scuze.
-Ai putea să începi cu lipsa de respect. sugerează tata
-Lipsă de respect? Ce lipsă de respect?
Sar de pe scaun. Nu ridic tonul dar din vocea mea răzbate furia:
-Doar pentru că gândesc diferit de voi, pentru că am și eu părerea mea, însemnă lipsă de respect?
-Stai jos.
Vocea tatei e calmă, joasă. Rece.
Mă uit la mama. Nu se clintește dar ochii ei sunt mari cât cepele și mă avertizează, aș putea spune că mă imploră să ascult ceea ce spune tata.
-Stai jos, Camryn!
Repetă el pe un ton mai apăsat.
Aș putea să nu mă așez.
Aș putea să îl sfidez pe tata. Să mă întorc și să plec.
Dar nu fac asta.
Mă așez.
Asta fac fiicele ca mine.
Asta face o fiică perfectă.
Se supune.