Camryn
Braden mă privește fix in ochi. Ai săi sunt atât de întunecați încât abea observ diferența dintre iris și pupilă.
Vraja e întreruptă atunci când îi sună telefonul.
Bagă mâna după el în buzunar și răspunde:
-Da!
Nu aud ce ii spune persoana de la cealălalt capăt, dar modul alarmant în care își întoarce brusc privirea spre mine mă neliniștește:
-Să îmi bag! șuieră printre dinți
Apoi închide ochii și înspiră adânc:
-Da...bine. Vin acum! Firar să fie!
Apelul se încheie:
- Braden? intreb cu vocea șoptită
El se uită la mine și expresia de pe chipul său mă sperie:
-Ce s-a întâmplat?
-Cole...a fost împușcat. Alba și Ben au fost și ei implicați.
Dintr-o dată tot sângele mi se scurge din obraji.
Simt cum picioarele mă lasă și Braden trebuie să întindă o mână ca să mă susțină:
- Ce...s-a...unde sunt?
-Haide, te duc la ei!
Mă ia de mână și fără să mă mai gândesc la nimic, îl urmez.
***
Tot drumul până la spital, inima mi-a bubuit atât de tare în urechi încât nu auzeam nimic altceva decât bătăile ei.
Bum. Bum. Bum.
Braden a parcat în fața spitalului iar eu am sărit din mașină.
El venea după mine dar eu eram atentă doar la un singur lucru.
Am intrat în spital și am ajuns în holul principal și atunci i-am văzut.
Ben și Alba. În viață.
Am răsuflat ușurată, asta până când Alba s-a întors și am putut să o văd mai bine.
Hainele și mainile îi erau acoperite de sânge iar apoi... Ei bine, pot să spun că nu am văzut durerea pe fața unei persoane până când nu am văzut expresia ei din acea clipă.
Avea o vântătaie pe obraz. Parul răvășit și o mică tăietură la buza de sus, dar nu asta a fost ceea ce m-a marcat, ci ochii ei.
Mari și...atât de pierduți.
Un bărbat îmbrăcat în alb, a venit și le-a spus ceva.
Alba a scos un strigăt care mi-a făcut pielea de găină și apoi s-a prăbușit în brațele lui Ben.
Am simțit o mână pe umăr.
Braden a apărut lângă mine.
Mi-am împletit degetele cu ale sale și l-am strâns cu putere.
Ben a ridicat ochii și mi-a surprins privirea. Am făcut un pas în față dar el a clătinat din cap.
A fost ca și când un bolovan mi-ar fi căzut în cap când am înțeles.
M-am intors pe călcâie și am ieșit din spital.
Am alergat până la cel mai apropiat gard și am dat afară tot ce mâncasem în acea seară.
Mâna lui Braden mă mângâia blând pe spate.
Mi-am strâns pumnii băgându-mi unghiile în carne, doar ca să simt altceva:
-Haide, te duc acasă!
Vocea lui era blândă dar mi se părea că venea de undeva de departe.
Mi-a pus geaca lui pe umeri și m-a condus la mașină.
În timp ce conducea în liniște, m-am gândit la Cole.
La băiatul acela blond, cu o voce blândă care a murit.
M-am gândit la Riley.
Stomacul mi s-a strâns iarăși:
-Nu vreau să merg acasă! am șoptit
Mi-am ridicat ochii spre Braden:
-Nu vreau să merg acasă!
-Dar unde...
-Nu contează. Oriunde. Doar, te rog...Nu mă duce acasă!
Vocea mi s-a pierdut la ultimele cuvinte și probabil că el a observat disperarea din privirea mea deoarece a încuviințat și m-a luat din nou de mână.
***
Braden a vorbit cu recepționerul care ne-a dat o cheie, s-a întors spre mine, m-a luat de mână și m-a condus pe un hol lung.
A descuiat ușa cu cheia și am intrat.
A aprins lumina.
Era o cameră mică, cu un pat, un televizor și o noptieră.
Dar nimic din toate astea nu contau. Aș putea să mă întind și pe o podea.
Braden s-a apropiat de mine și mi-a ridicat bărbia cu degetele sale:
-Hei!
Vocea sa era blândă. S-a aplecat și m-a pupat pe frunte.
Am închis ochii în fața atingerii sale.
Mi-am dat jos geaca sa de pe umeri iar el și-a tras tricoul peste cap.
I-am observat mușchii bine definiți de pe piept, spate și umeri, toți erau încordați.
A făcut un pas în fața si a întins o mână spre fermoarul rochiei mele. L-a deschis.
Mi-am ridicat brațele și l-am lăsat să îmi tragă rochia peste cap.
A luat tricoul său și mi l-a pus pe mine.
Atingerile sale erau blânde, mă făceau să mă simt în siguranță. Protejată.
S-a descălțat apoi m-a luat de mână și m-a tras în pat.
Ne-am întins unul lângă cealaltă și brațele sale mi-au cuprins trupul. M-a tras spre pieptul său.
Am inspirat adânc și un suspin mi-a străbătut întregul corp.
Nu am plâns.
Am stat așa, cu brațele sale în jurul meu, minute întregi, ore...poate chiar zile.
Habar nu am. Tot ce știu este că mă rugam să nu îmi mai dea drumul niciodată.