Camryn
La masa de prânz, Julia se apleacă spre mine:
-In curând, o să fim invitate la balul de absolvire! Sam a invitat-o deja pe Lily, de dimineață!
Șoptește ea. Mă uit la Lily și o văd că zâmbește și are un buchet de flori care îi iese din geantă, chiar dacă mai este o lună până la bal.
-Tu probabil că o să mergi cu Nate, nu?
Julia ridică din umeri dar nu pare prea fericită când spune:
-Da. Probabil.
Privirea ii alunecă spre cealaltă parte a mesei unde stă Ben Shaw.
Pufnesc:
-Ia-ți gândul!
Rânjește diavolește:
-Ai răbdare. E doar o chestiune de timp până când o să își dea seama că ea nu e destul de bună pentru el și nu are ce caută cu noi aici.
O privesc direct în ochi când o intreb sincer:
-Și crezi că tu ești? Destul de bună pentru el?
Expresia Juliei se stropșeste. Nu ii vine să creadă că am spus așa ceva. Dar poate că până la urmă, era vremea să îi spun și eu ceea ce gândesc cu adevărat măcar odată. Am îndurat destui ani să țin în minte și nu am ripostat niciodată când făcea comentarii despre mâncarea mea sau anumite haine care spuneau că nu îmi stau bine, când de fapt știm amândoua că era geloasă pe mine, și pur și simplu nu voia să mă îmbrac cu ceva mai frumos ca ea ca să nu atrag eu mai multă atenție decât ea.
Intr-un final, Julia pufnește și se întoarce spre iaurtul ei dietetic.
***
La antrenament sunt încă cu capasa pusă.
Storc fiecare picătură de energie din fete și le critic orice mișcare greșită. Indiferent cât de mică ar fi greșeala.
-Mara! Vreau să văd saltul acela executat perfect! Aici nu suntem la circ!
Bat din palme:
-Incă odată! Întreaga coregrafie de la început!
-Camryn, dar asta e deja a treia oară când o facem de la început! Antreneamtul trebuia să se încheie de o jumătate de oră!
Se plânge Julia. Mă uit la ea și o privesc direct în ochi:
-Reluăm deoarece trebuie să iasă perfect! E a treia oară când cineva greșește așa că asta înseamnă că trebuie să mai repetăm! Dacă nu ești în stare să faci față antrenamemtelor, ușa e acolo! Oricum, lista pentru noi candidate în echipa de majorete e destul de mare!
Julia mă privește fix. Surprisă. Șocată, pot spune. Nu se aștepta să îi vorbesc așa. Să o atac în felul acesta.
Dar înainte să îi dau șansa să îmi răspundă bat din palme:
-De la început!
Văd cum celelalte fete își aruncă priviri una celelilate. Rar se întâmplă ca cineva să îi răspundă Juliei, dar să o mai și pună la punct cum am pus-o eu.
Însă toate se întorc în formație și niciuna nu mai are curajul să îmi răspundă.
***
Când ajung acasă, eperimemtez pe propria piele epuizarea.
În timp ce fac duș, mă ia o durere îngrozitoare de cap.
În timp ce imi usuc părul cu peria și fenul, ca să nu se incalcească, primesc un mesaj pe telefon de la Cole care îmi spune să trec pe la atelier.
Mă îmbrac cu o pereche de pantaloni de bumbac, negrii, o pereche de adidași Adidas și un tricou simplu, cu un guler cu model brodat.
Ii spun Mariei că o să mănânc când mă întorc și iau un taxi până în apropierea atelierului.
Când intru in curte, simt un nod în stomac.
Cole e lângă mașina mea:
-Hei!
-Hei!
-Deci? intreb eu așteptând verdictul
-De fapt, nu eu ți-am verificat mașina...
-Eu am verificat-o.
Braden apare de după o altă mașină. Nodul din stomac mi se face imediat mai mare. Cole face câțiva pași în spate și pare să își vadă de altă treabă, când Braden se apropie de mine.
Vine până când între noi mai sunt trei pași. Mă privește de sus, cu ochii săi negrii, răvașitori:
-E nevoie de niște piese noi, se găsesc destul de greu... începe el
-Nu. Te rog, nu îmi spune că nu se poate repara!
Buza de jos începe să îmi tremure și ochii mi se incețoșează:
-Eu...
Îmi șterg ochii cu palma, probabil că ziua asta m-a dat bine peste cap, și nu vreau să plâng și să par fetița răsfățată a lui tati care deja m-a acuzat că sunt:
-Imi pare rău! Nu am vrut să plâng. Doar că a fost mașina fratelui meu!
Braden se uită la mine cu aceeași expresie care nu lasă nimic de interpretat și chiar când sunt pe cale să plec, el oftează și spune:
-In regulă! O să încerc să fac rost de piese și apoi o să o repar!
Ușurarea îmi străbate întregul corp și inainte să îmi dau seama ce fac, îmi pun brațele strâns în jurul lui Braden și îl îmbrățișez:
-Mulțumesc!
El dă din cap și un colț al gurii i se ridică ușor. Nu e chiar un zâmbet adevărat dar măcar e un început.