~ Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati ~
Se aşteptase la orice în clipa aceea. Aproape orice – se pare – căci nici măcar printr-un exerciţiu extrem de imaginaţie nu s-ar fi gândit că Reed va încerca să o sărute. Şi nu oricum. Mâinile lui se agăţaseră de ea ca de o speranţă de viaţă şi îi încercuiseră talia de parcă... de parcă şi-ar fi dorit cu adevărat şi mai mult ca orice să facă asta, să fie acolo, lângă ea. Apoi lipită de el, îi simţi inima. Îi bătea atât de tare de parcă... de parcă chiar simţea ceea ce făcea, de parcă de acolo pornise impulsul de o săruta. Şi buzele lui... buzele lui fuseseră atât de blânde când le atinseseră pe ale ei. Ca atingerea primului fulg de zăpadă. De parcă luase în serios lecţia pe care i-o predase nu de mult. Şi privirea din ochii lui...
Apoi încă ceva neaşteptat se petrecu: ceva explodă în pieptul ei. Şi o mulţime de ziduri se surpară şi se prăbuşiră la pământ în nori de praf şi grămezi de moloz şi cioburi. Ziduri pe care ea le construise cu atâta grijă, ziduri fără nume, pe care uitase de ce le ridicase. Ziduri care o ţinuseră ascunsă de ochii curioşi şi răuvoitari ai trecătorilor. Ziduri care o protejaseră, ziduri printre care se simţise în siguranţă şi îşi permise să se dezlănţuie.
Nu căzuseră toate, dar căzuseră multe şi prea dintr-o dată. Şi atunci groaza o împinse la ceva nebunesc. Îl plesni. Palma ei se lipi de obrazul lui Reed răsunând cu putere în parcarea pustie. Niciunul nu se aşteptase la aşa ceva, tocmai de aceea uimirea din privirea lui se reflecta într-a ei.
-Reed, eu...
-Continuă. Chiar mi-ar plăcea să aud o explicaţie.
-Explicaţie? Nu cumva tu eşti cel care datorează explicaţii? se răsti blonda. Ce-ţi veni să faci una ca asta?
-Una ca asta? Acum câteva secunde nu-mi părea că-ţi displace. Cel puţin geamătul ăla dulce nu cred că a fost de neplăcere.
-Geamăt? Când am gemut eu, capsomanule?
-Ce-ar fi să refacem scena să vedem dacă nu cumva îţi aminteşti? propuse el zâmbind şmechereşte.
-Reed!
Avertizarea din vocea ei nu fusese deloc subtilă, dar lui Reed îi plăcea prea mult să o tachineze. Era frumoasă când se enerva. Era frumoasă mereu, dar atunci când o scotea din sărite, ochii ei cenuşii păreau cuprinşi de furtună, pupilele i se miceau cât bobul de mac, buzele ei pline deveneau o linie dreapta – pe care, cu toată sinceritatea, ar săruta-o până și-ar reveni la formă iniţială – şi apoi îşi punea mâinile în sold sau le strângea la piept, într-o poziţie defensivă. Poziție pe care i-ar fi făcut mare plăcere să o schimbe. Zâmbi ca un idiot.
-Adrian, o corectă el înadins.
Dintr-un singur pas, Tiana, reduse distanţa dintre ei, ajungând aproape lipită de el.
-Îmi testezi limitele, îi şopti ea accentuând fiecare silabă în parte, şi dacă explodez, va fi vai şi amar de tine. Dar numai şi numai din vina ta.
-Te-ai gândit vreodată că poate tocmai asta vreau? o întreba el şi tot ce apucă Tiana să vadă fu sclipirea din ochii lui înainte ca buzele lui să se aşeze pentru a doua oară peste ale ei.
Mâinile lui vânjoase o imobilizară şi Tiana nu mai putu să îl respingă. Sau poate ar fi putut dacă şi-ar fi dorit cu adevărat. Totuşi îi permise să o ţină strâns la pieptul lui şi să o sărute până rămaseră amândoi fără aer.
-Vreau să vorbeşti cu mine, frumoaso. Vreau să îmi spui tot ce nu laşi să se vadă, îi şopti el plimbându-şi buzele peste ale ei. Şi vreau să te ţin în braţe când o să faci asta.
Şi acela fu momentul în care încă un zid căzu. Iar ea ceda. Aproape se prăbuşi pe asfaltul încins, dar Reed, perfect conştient de ceea ce făcuse, o ridică în braţe şi porni cu ea înspre maşină. O ţinea strâns la piept şi sincer nu şi-ar mai fi dorit să-i dea drumul de acolo, nu atâta vreme cât şi ea îşi dorea să fie acolo.
Dar ca să o facă să îşi dorească să rămână în braţele lui, mai întâi trebuia, aşa cum îi spusese cu câteva minute în urmă, să îi câştige încrederea. Nu era psiholog şi nici psihiatru – şi oricum nu de ei avea nevoie Tiana – dar îşi dorea cu adevărat să o asculte.
O aşeza pe scaunul ei şi fu nevoit să închidă ochii şi să strângă din dinţi pentru a o putea lăsa din braţe în starea în care era. Se grăbi să ajungă la volan şi de îndată ce închise uşa, porni în viteză. La început nu avuse nici o idee despre unde ar fi putut să meargă, dar când ieşi din parcare ştiu exact încotro trebuia să se îndrepte.
Trecuseră aproape douăzeci de minute de când plecaseră din parcarea şcolii şi deşi Tiana se oprise din plâns, continua să suspine privind pierdută pe geam. Cu spatele la el. De parcă nu îi era deja ciudă pe greşelile pe care le făcuse, acum mai trebuia să facă faţă şi acestei provocări. Oftă de câteva ori, însă Tiana nu dădu vreun semn cum că i-ar păsa, aşa că Reed se văzu nevoit să conducă în continuare. Speră însă la o schimbare în clipa în care vor ajunge la destinaţie.
Intră cu maşină pe alee şi înaintă până lângă zid. Tiana îşi îndreptă spatele şi privi cu ochii mijiţi înspre clădiri. Era nelămurită. Şi curioasă. Iar asta făcu atât de greu reţinerea zâmbetului ce dădea să îi joace pe buze. Înghiţi şi trase aer adânc în piept, îşi recompuse masca de seriozitate apoi se întoarse înspre ea. Tiana însă continua să îi evite privirea, aşa că Reed ieşi din maşină şi trântind uşa porni printre clădiri. Aşa cum se aştepta, uşa Tianei se deschise la scurt timp după aceea.
-Ce căutăm aici? îl întreba ea şi vocea îi tremură deşi încercase să pară dură.
-Elixirul tinereţii, o întărâtă el continuând să meargă înainte fără să o privească.
-Reed îţi jur că mă întorc la maşină şi te las singur în pustietatea asta dacă nu vorbeşti serios!
-Încearcă. În primul rând, cheile sunt la mine, îi spuse zăngănind inelul de care era agăţat setul de chei, şi pe deasupra nu ai ştii să te întorci acasă. Nu ai fost deloc atentă la drum. Te-ai rătăci mai tare.
Îi vorbise cu calm, de parcă i-ar fi explicat unui copil mic de ce stelele nu se mai văd ziua. Iar asta o scosese din sărite. Nu era proastă. Chiar dacă nu înţelegea ce căutau acolo. Şi pe deasupra nu avea timp de prostiile lui. Cu siguranţă mama ei o aştepta acasă, încă nemâncată. Şi Victor? Victor avea să îi dea o mamă de bătaie pe care n-o va uita nici când o va înghiţi pământul. Şi toate astea numai pentru că Reed avea chef de glume proaste şi plimbări prin pustiu. Apoi mai avea și dreptate. Nu fusese atentă la drum.
-Reed, dacă nu-mi spui ce ai de gând, îl sun pe Victor să vină încoace. El cu siguranţă ştie zona.
Brunetul însă tot nu o privi. Îşi duse calm mâinile la spate, asemeanea unui bătrân şi începu să fluiere.
-Adrian! zbieră Tiana.
-Ai spus ceva?
Tiana scrâşni din dinţi. O scotea din sărite. Deja tremura de nervi şi el continua să o provoace. Ştia prea bine că se joacă cu ea, dar de data asta chiar nu avea chef de jocuri. Nu cu el. Nu după ce cu nici o ora în urmă îl sărutase. Doamne! Ce fusese în capul ei? Îşi cuprinse faţa în palme şi încerca din răsputeri să îşi calmeze bătăile accelerate ale inimii.
Când deschise ochii, Reed era în faţa ei, mai aproape decât ar fi vrut să-l aibă. Îi zâmbea. Nu zâmbetul ăla înfumurat pe care îl avuse la început, dar era clar că tipul se distra. Pe seama ei.
-Ai încredere în mine? o întrebă el.
-Nici până la toaletă, îi răspunse blondă ridicând din umeri.
-Înseamnă că nu are rost să fac promisiuni dacă oricum nu crezi că le voi respecta. Şi nici să îţi dau răspunsurile de care ai nevoie.
-Cum îţi mai place să te joci! Tu ai încredere în mine?
-Că nu o să mă omorî? Nu chiar, dar sper că până la finalul zilei, când ne vom întoarce acasă vom rezolva problema asta.
-Finalul zilei? Reed, mama nu are de mâncare şi Victor o să mă omoare dacă nu mă găseşte acasă când se întoarce! Tu chiar nu eşti întreg la cap?
-Sun-o pe doamna Willson şi spune-i că ai de făcut un proiect. Nu e prima oară când se ocupă ea de mama ta, nu-i aşa?
-Şi Victor?
-De Victor mă ocup eu când mă întorc acasă. Alte întrebări?
Groaza din privirea ei îl opri însă din grandomanie. Era un idiot. Mai făcu un pas şi puse mâinile pe capota maşinii, încercuindu-i astfel talia şi ţintuind-o pe loc. Îi inhală parfumul, dar nu o atinse. Ştia că nu ar mai fi rămas întreg dacă ar fi îndrăznit să o sărute acum. Deşi – iertate fie-i păcatele şi asculatate fie-i dorinţele – chiar îşi dorea asta.
-Nu am de gând să-l omor, Tiana. Dar îţi promit că atâta vreme cât încă mai sunt în oraş, nu se va mai atinge de tine.
-Ţi-am spus deja că nu am încredere în tine.
-Iar eu ţi-am spus că până diseară asta se va schimba.
-Ai vreo poţiune magică? îl ironiză ea.
-Nu am nevoie de magie. Vreau doar să îmi promiţi că faci ce te rog.
-Atâta vreme cât hainele rămân pe noi...
De dată asta rase şi nici Tiana nu fusese departe de asta. Nu avea de gând să îi fure mai mult de câteva săruturi aşa că teama ei era neîntemeiată, totuşi îi zâmbi asigurator şi îi promise.
-Acum îmi răspunzi la întrebări?
-Înafară de asta pe care ai pus-o deja?
-Dacă am fost de acord să tac şi să rămân, nu înseamnă că mi-a revenit şi cheful de glume. Ce-i cu ruinele astea? Ce căutăm aici?
-Ruinele astea sunt ceea ce a mai rămas din sediul unui ziar local vechi. Era locul meu preferat când eram mai mic. Veneam până aici pe jos, doar ca să pot sta în linişte câteva ore.
-De ce?
Era pură curiozitate în vocea ei aşa că Reed hotărî să i-o satisfacă.
-Pentru că aveam nevoie. Mama şi tata nu puteau să se vadă față în faţă şi obiectele din jur să rămână întregi. Apoi tata pleca şi mama făcea încă o criză. Deci încă vreo câteva lucruri sparte. Iar eu... eu îi iubeam pe amândoi. Nu puteam să merg cu tată şi să-l aud vorbind-o de rău pe mama când ştiam prea bine că o înşală. Şi nici acasă nu îmi plăcea să rămân. Nu era numai vina tatei, dar mama aşa simţea şi încerca să îmi bage şi mie asta în cap. Cui să ţin partea în războiul asta? Aşa că am rămas neutru. Ca Elveţia. Veneam aici şi stăteam ore în şir.
-De ce aici? Sunt doar nişte ruine.
-Întocmai. Înainte era o clădire superbă. Ştii de ce s-a stricat totul?
-De ce?
-Pentru că cei care deţineau clădirea n-au avut grijă de ea. Îmi aducea aminte de situaţia alor mei, dar aici era linişte şi pace. Ruinele... familia mea era o ruină, aşa că mă simţeam ca acasă, doar fără urlete şi vaze sparte. Dacă părinţii mei ar fi avut grijă de la început... totul ar fi stat altfel acum. Am citit o grămadă de teorii care spuneau că dragostea nu ţine decât maxim şapte ani. Nu-i adevărat. Dragostea poate să ţină o eternitate. Dar nu ţine singură, ci trebuie întreţinută. Nu cu bijuterii cum făcea tata de fiecare dată când mama îl prindea înşelând-o din nou. Nu cu minciuni şi vorbe răutăcioase sau ameninţări. Ştiu că sună ciudat rostită de gură unui băiat, dar chiar îmi imaginez dragostea ca o floare.
Tiana rase şi Reed nu putu să-și reţină zâmbetul ce-i apăru pe buze. Deschise portbagajul maşinii şi scoase de acolo pătura în carouri pe care o avea mereu cu el. Închise maşina şi ajungând în dreptul Tianei îi întinse mâna. Fata îl privi vreo două secunde în care păru să cântărească argumentele pro şi contra. Nu ştia ce să aştepte, dar Tiana îl prinse de mâna şi se lăsă condusă.
-Să revenim deci la flori şi dragoste, zise el râzând. În primul rând părinţii mei au greşit când... nu au folosit un prezervativ. S-au întâlnit la o petrecere. Mama era frumoasă, tata bogat şi amadoi erau beţi. A doua zi fiecare dintre ei s-a trezit în pat alături de un străin. Şi au continuat să fie străini până în clipa în care mama a apărut la uşa tatei cu un test de sarcină în mâna. Tata a făcut ceea ce i s-a părut normal: a cerut-o în căsătorie. Şi Doamne cât de bine ar fi fost dacă ar fi învăţat să comunice unul cu celălalt! Dar chiar şi după ce s-au căsătorit, au rămas tot doi străini. Doi străini care locuiau în aceeaşi casă, împărţeau acelaşi pat şi acelaşi nume de familie.
Tiana se opri şi îi luă pătura din mână. Îi făcu semn să tacă preţ de câteva secunde şi după ce întinse pătura pe iarba care invadase întreaga zonă, îşi întoarse atenţia către el. Reed se întinse alături de ea pe pătură şi după ce îşi aşeza mâna sub cap, începu din nou.
-Nu se cunoşteau şi nici n-au făcut nimic în privinţa asta. Lipsa comunicării a ucis floarea, încheie el dramatic obţinând un chicot din partea Tianei. Şi nici măcar bunicii nu se înţelegeau foarte bine. Părinţii mamei credeau că tata a profitat de ea, părinţii tatei credeau că mama s-a măritat cu el şi a rămas însărcinată intenţionat, pentru banii tatei. Iar eu am fost mereu la mijloc.
-Aşa că veneai aici. Nu s-au speriat niciodată ai tăi? Adică locul ăsta e destul de departe de oraş, aşa că îţi lua ceva să vii până aici.
-Erau prea ocupaţi să îşi facă viaţa un iad unul altuia. Doi masochişti, rase el şi Tiana îl acompanie. Şi pe deasupra aveam grijă să nu îmi simtă lipsa. Cred că au fost touşi câteva daţi în care aş fi vrut să nu mai plec de aici. Eram gata să îmi mut camera aici bucată cu bucată.
-Ce s-a întâmplat?
-A dat în ea, şopti el de parcă ar fi putut cineva să îi audă. Oricât de prost, de beat sau de... orice ai fi, nu ridici mâna la o femeie. Cel puţin din punctul meu de vedere, în clipa aia ai pierdut orice drept ca bărbat şi stăpân în casă. Nu prin asta demonstrezi că eşti bărbat.
-Îmi pari destul de bun la teorie. Cred că aştept tot mai mult să te văd la casa ta.
-Recunosc că e greu uneori să te stăpâneşti, dar nu aş ridică niciodată mâna la o femeie.
-Nici chiar când te scoate complet din sărite?
-Am ridicat vreodată mâna la tine? o întrebă el zâmbind.
-Nu, dar –
-Dar?
-Nu contează.
-Normal că contează. Altfel nu ţi-ar fi scăpat, dacă nu te-ai fi gândit la acel ceva. Deci ce e?
Blonda însă, închise ochii şi se întoarse cu spatele la el.
-Asta e exact ceea ce am încercat să evit, dar se pare că ăsta e tratamentul pe care îl oferi fiecărei situaţii neplăcute: întorci spatele. Spune-mi ce am făcut ca să te supăr, o rugă el.
-Nimic, pur şi simplu vreau să stau aşa.
-Minciuni! Uită-te în ochii mei când spui asta!
-Sunt... obosită, Reed.
-Nu, nu eşti. Ai dormit toată ora de istorie! Şi nu de mult aveai destulă energie să urli la mine cât să se audă de la vreo doi kilometrii. Aşa că întoarce-te şi spune-mi ce ai? Ce am spus ca să faci asta?
-N-ai făcut nimic! Nu vezi că nu toate au legătură cu tine? Vrei ca tu să ai grijă de mine, vrei ca să am încredere în tine. Mi-ai promis că atât vreme cât tu eşti pe aproape, Victor n-o să mai dea în mine. Când sunt supărată, crezi că e tot vina ta. Crezi că toate se învârt în jurul tău? se răsti ea întorcându-se în sfârşit înspre el.
-Ţi-a trecut oboseala, huh? o întrebă el calm.
-Arghh! Mă scoţi din sărite!
-Sentimentul e reciproc, crede-mă. Acum spune-mi.
-Ce vrei să îţi spun?
-E vorba de rănile de la mână.
Tiana încremeni. Ştia că într-o zi se va ajunge şi la asta, dar sperase totuşi că va mai dura ceva vreme până atunci. Şi înfruntarea nu va fi atât de directă. Sperase să poată evita asta. Dar era vorba de Reed, care deshidea uşi şi spărgea ziduri fără ca măcar să realizeze.
-Ce-i cu ele? întreba ea precaută.
-De ce o faci?
-Pentru că mă ajută.
-Cum Doamne iartă-mă, te ajută faptul că îţi provoci singură răni? Vrei să mori Tiana? Spune-mi!
-Nu! Adică nu de-asta o fac. Uite Reed, ţi-am spus că nu vreau să vorbesc despre asta.
-Păcat. Pentru că tocmai de-asta am venit aici. Şi nu plecăm până nu clarificăm totul. Aşa că dacă vrei să ajungi azi acasă, ar fi bine să începi să vorbeşti.
-Atunci ar fi bine să mai faci rost de nişte pături. Cred că se face frig noaptea.
-Nu va fi nevoie de pături, te asigur. Acum hai să lăsăm deoparte certurile astea copilăreşti şi să ne întoarcem la treburile importante. De ce faci asta?
-N-ai cum să înţelegi Reed.
-Pune-mă la încercare. Niciodată nu ai de unde să ştii.
-N-ai cum, şopti ea şi lacrimile i se adunară în colţurile ochilor. N-ai cum să înţelegi ce înseamnă să pierzi pe cineva atât de drag. Să-l strigi şi să nu te audă, să îl cauţi şi să nu-l găseşti, nici măcar atunci când ai atâta nevoie de el. Nu ştii ce înseamnă să îl chemi şi să nu îţi răspundă, să îl aştepţi şi să nu mai apară. Niciodată. Doare... doare aşa tare că eşti în stare să faci orice ca să scapi de durere.
Nu voise să o facă să plângă şi îi părea rău de asta, dar pentru prima dată, Tiana se deschise înaintea lui. Şi faţă în faţă cu durerea ei, Reed se simţi incompetent, lipsit de putere şi însemnătate. Dar făcuse o promisiune une femei. Îi promisese că va avea grijă de fata ei. Şi avea de gând să facă asta. Întinse mâna, dar nu-i şterse lacrimile. Doar îi aduse trupul mai aproape de al lui şi o lăsă să îşi îngroape faţa în umărul lui. O lăsă să plângă, dar de data asta nu mai era singură.
-E aşa nedrept! Nici măcar nu mi s-a dat şansa să lupt pentru el! Nici un avertisment, nimic. De ce? De ce? Cu ce-am fost vinovată să mi se dea o lovitură atât de grea? Aş fi luptat pentru el, aş fi luptat până m-aş fi prăbuşit. N-aş fi lăsat armele jos nici măcar o clipă. De ce, Reed? De ce nu l-au salvat? De ce a murit el? De ce anuimalul care l-a lovit e încă încă în viaţă? De ce e aşa cruntă viaţa! Era cel mai grozav frate posibil. Minunat – nu e un cuvânt îndeajuns de cuprinzător pentru ceea ce a fost Thibault. Iar eu nici n-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc înainte să-l pierd.
Plângea în hohote şi cuvintele îi erau înăbuşite de tricoul lui, dar auzise totul. Şi era cu adevărat lipsit de orice putere. Cine era el şi ce putea să facă de unul singur în faţa unui zid de mărimea celui chinezesc?
-Ştii ce mi-au zis când am început să plâng după Thibault? îl întrebă hohotind.
O privi încurcat şi trase aer în piept încercând să găsească măcar două cuvinte care să îi oprească tortura la care, fără să realizeze, se supunea de una singură. Măcar un cuvânt de consolare. Dar nu găsi nimic aşa că doar dădu din cap.
-Mi-au zis... mi-au zis – fu rândul ei să tragă aer în piept – să mă bucur că sunt vie. Mi-au zis că sunt norocoasă că nu am fost în maşină cu el. Şi, vocea îi tremură, la început am avut clipe când m-am considerat norocoasă: vreo patru secunde. Sunt norocoasă? Doar pentru că n-am murit sfârtecată sau arsă de vie?
-Eşti norocoasă că ai pe cineva căruia îi pasă de tine, Tiana, îi răspunse el în şoaptă de parcă i-ar fi fost teamă că un singur cuvânt greşit îi va aduce căderea finală.
-Am... dar nu le dau voie să vină după mine, îi zise cu hotărâre. Când funerariile s-au terminat ştii cum m-am simţit? Până atunci toţi m-au îmbrăţişat, au plâns alături de mine... s-au prins în horă cu mine, dar când ultima lopată de pământ a foat aruncată peste sicriul lui, ghici câţi au rămas să mă ţină de mâna?
Nu ar fi băgat mâna în foc, dar bănuia care era numărul. Îl vedea destul de clar. Un zero uriaş, cu luminiţe roșii pâlpâind în jurul lui.
-Nimeni, îi zise închizând ochii de parcă aşa ar fi putut bloca durerea. Mama era la spital şi tata era deja mai beat ca un marinar. Am rămas singură după „petrecere" să strâng mizeria lăsată de toţi în urmă.
-Şi Steven?
-Steven, binecuvântată fie inima lui, se îngrijea de mama şi de cele necesare. Înafară de el n-a fost nimeni, nimeni care să mă poată ajuta atunci când am avut cu adevărat nevoie. Toţi te întreabă dacă eşti bine, dar nimeni nu se aşteaptă să spui „Nu". Aşa că trebuie doar să zâmbeşti şi să dai din cap... când poate singurul gând care îţi traversează mintea e „Ce să aleg: să sar de pe pod sau de pe vârful blocului?". Apoi se găsesc o mulţime care te întreabă dacă te pot ajuta cu ceva. Dar ştii ce? Acel ceva e un prânz pregătit, puţin ajutor cu cumpărăturile, un pont pentru teme, dar niciodată ajutor în lupta cu proprii demoni.
-Da, dar...
Nici măcar nu îl mai privea. Ochii ei erau acum fixaţi pe norii din depărtare şi mintea ei, probabil retrăia aceleaşi momente din nou şi din nou. Lacrimile curgeau şuvoi neîntrerupt pe obrajii ei palizi, dar Reed nu îndrăzni să le atingă. Nici nu băgase în seama întreruperea lui, prea pierdută în şirul gândurilor pentru observa ceva atât de infim.
-Şi toţi zic replica aia idioată: voi fi mereu aici, pentru tine. Dar ştii ce înseamnă asta de fapt? Dacă ai nevoie să te ducă cu maşina, ori dacă ai chef de ieşit în oraş vor fi acolo. Dar când e trecut de miezul nopţii, când plângi în hohote aşteptând o mână de ajutor, cine se oferă? Nimeni, îţi zic, nimeni!
Îşi ţinuse în frâu dorinţa de a o strânge în braţe, dar când o văzu cum îşi freacă mâinile şi încearcă să rămână tare, doar pentru a păstra aparenţele, renunţă. În acea clipă ar fi făcut orice ca să o facă să tacă, să uite şi să treacă peste. Dar asta era imposibil căci ea deja trecuse prin, nu peste. Nici măcar o problema nu o ocolise şi nici ea nu reuşise să le evite. Nu, când nimeni nu fusese acolo să o ajute să se ridice.
Braţele lui îi încercuiră talia şi îşi îngropa faţă în scobitură gâtului ei inhaland preţ de câteva secunde parfumul ei subtil. Ea nu avuse şansa de a lupta pentru viaţa fratelui ei, dar lui tocmai i se oferise șansa de a lupta pentru a ei. Şi avea să lupte.