Cine Cade Primul Pierde | Pauza

2. Curaj

                        ~Daca amortesti durerea pentru o vreme, mai tarziu, cand vei simti din nou, va fi si mai rau. ~

             Muzica bubuia în difuzoare, aparatele de aer condiţionat nu mai făceau faţă, dar băutura continua să curgă. Băuse deja mai mult decât ar fi făcut-o în condiţii normale – chiar şi acum patru luni – dar însăşi faptul că încă se gândea la asta îi demonstra că încă nu băuse îndeajuns. Era un defect al ei: mereu gândea prea mult. Mereu simţea prea mult.

            Şi din nefericire, asta fusese mereu în detrimentul ei.

            Îi era rău şi căldura ce venea dinspre toate acele trupuri ce încercau să danseze, nu o ajuta deloc. Nu suporta îngrămădeală. Îi amintea prea mult de o înmormântare anume şi asta nu era de nici un ajutor în planul ei de a uita măcar pentru câteva ore de probleme. Nu era ca şi cum s-ar fi aşteptat ca asta să funcţioneze cu adevărat, dar în ultima vreme se minţea tot mai des.

            Ieşi pe terasă şi pentru prima dată în ultima săptămâna zâmbi cu adevărat. Un zâmbet idiot stârnit de cantitatea prea mare de alcool ingerată şi de faptul că scăpase de hărmălaie. Dar poate era darul ei să îşi găsească mereu o insuliţă de scăpare, un colţ liniştit în care să vegeteze de una singură, să plângă până nu mai poate sau pur şi simplu să fie ea. Cu un calm sinistru se aşeza pe unul dintre chaise lounge-uri şi ofta mulţumită.

            Se înşelase amarnic. Ultimele evenimente o schimbaseră prea mult ca să mai aibă aceleaşi preocupări. Nu mai era aceeaşi Tiana care zâmbea, care râdea şi se distra cât era ziua de lungă. Acum zâmbetele îi erau complet străine. Ori poate aşa cum remarcase şi Preston ea era străină faţă de ceea ce fusese odată.

            Se aşteptase să se simtă totuşi cât de cât bine. Nu să uite de probleme căci ele făceau acum parte din ea, dar măcar să se poată bucura de câteva ore departe de rutină. Dar se simţea goală, de parcă tot ceea ce făcuse de când ieşise pe uşa casei fusese o prefăcătorie. Şi asta fusese până la urmă. O jucase pe vechea ea. Și eşuase lamentabil.

            Nu obişnuia să îşi plângă de milă sau să se vaite, dar de data asta nu reuşi să reţină lacrimile care începură a se plimba în şir indian pe obrajii ei. Stropi grosolani îi udară obrajii înroşiţi de alcool, iar suspinele îi făceau trupul să se cutremure. Închise ochii într-o încercare inutilă de a scăpa de lacrimi şi adormi.

            Se spune că un vis durează câteva secunde. Dar poate coşmarurile încalcă regula. Căci în clipa în care deschise ochii îi păru că stătuse prea mult în acolo. Şi poate chiar stătuse mai mult decât ar fi fost normal căci muzică nu mai era asurzitoare. De fapt abia dacă se mai auzea. Nici chicotelile colorate de băutură, nici înjurăturile... era chiar linişte. Poate petrecerea era gata şi ea dormise fără să bage de seama. Nu că îi părea rău tare, dar se simţea ciudat să ştie că a fost atât de „plecată" încât să nu realizeze nimic.

            Cineva avusese grijă să fie acoperită cu o pătură şi Tiana bănuia deja faţă de cine trebuia să se simtă recunoscătoare. Îl făcuse să promită înainte de petrecere că nu va fi mereu pe lângă ea ca un dulău, dar se pare că idiotul chiar nu înţelegea că ea nu are nevoie de protecţie. Nu de la el, oricum. Iarăşi gândea prea mult. Avea nevoie de un pahar de... ceva. Şi să vadă unde a dispărut toată lumea. Se ridică brusc de pe chaise-longue şi intră în casă împleticindu-se la fiecare pas. Sufrageria era goală, de fapt toată casa îi păru goală preţ de câteva secunde. Apoi îi auzi.