Era obișnuită cu liniștea propriei locuințe, având în vedere că mama ei lucra în majoritatea timpului, însă de această dată îi dădea fiori. Nu mai trecuse pe acasă de câteva zile, iar totul în jur i se părea atât de străin. Ultima dată când dormise acolo, încercase să poarte o discuție cu mama ei și să îi explice că îi era imposibil să renunțe la Jax. Dar totul se terminase cu o ceartă îngrozitoare și preferase să rămână singură. Știa că pe el îl deranja să vadă că e atât de supărată din cauza scandalurilor de acasă, așa că alegea să se prefacă. Mereu simțise nevoia să îl protejeze, deși, de multe ori, ea era cea care avea nevoie de protecție. Era obișnuită să îl privească în ochi și să vadă siguranță, era obișnuită ca acea privire să se îmblânzească doar atunci când reușea să îl facă fericit, nu când se simțea vinovat de ceea ce făcea.
Urcă repede la etaj și intră în camera ei, aflată exact în aceeași stare în care o lăsase. Nu s-ar fi mirat dacă în următoarele zile toate pozele cu ea ar fi dispărut, iar mama ei ar fi ignorat-o total. Nu apucase să vorbească, însă, cu tatăl ei, dar probabil și acesta era la fel de dezamăgit de modul în care evoluaseră lucrurile. După ce Jax o părăsise într-o secție de poliție de parcă ea nu ar fi însemnat nimic pentru el, nimeni nu s-ar fi gândit că Rhea îl va dori vreodată înapoi. Îl ținuseră departe de ea timp de aproape trei ani - trei ani în care o vedeau cum se prăbușește în abis, pentru că el rămânea acolo mereu, indiferent de ceea ce făcea. Oriunde s-ar fi uitat, îl vedea, îl putea simți și în subconștient trăia cu speranța că el va veni înapoi. Parcă se vedea pe sine, cu câteva luni în urmă, stând pe pervazul ferestrei și privind spre casa de alături, sperând că lumina din dormitorul lui se va aprinde la un moment dat, iar suferința ei se va termina.
Ajunsese să creadă că e mort, doar pentru ca amintirea lui să nu o mai bântuie mereu, doar pentru a înceta să spere. Dar nimic din ce trăise atunci nu se compara cu furtuna care izbucnise în mintea ei în momentul în care îl văzuse în cafenea. I-ar fi sărit în brațe și l-ar fi sărutat, dar în același timp și-ar fi dorit să îl facă să dispară. Nu începuse să îl uite, dar începuse să se obișnuiască cu ideea că el nu mai era.
Își simți telefonul vibrând în buzunarul din spate al blugilor și încercă cu greu să îl scoată. Trebuia să încerce niște pantaloni mai puțin mulați.
— Da, Jax? răspunse, neștiind de ce a sunat-o.
— Să înțeleg că bagajele o să le cari în mână până la Kat? întrebă ironic și îl auzi claxonând.
Începu să râdă. Nu era prima dată când o lăsa memoria.
— Am uitat, se scuză ea. Poți să urci, nu pare să fie vreo cameră pe aici, continuă amuzată.
Nici nu apucă să închidă apelul, că auzi ușa de la intrare trântindu-se. Începu să scoată din dulap tot ce avea nevoie, mai precis ultimele haine pe care le mai avea acasă. Simți un gol în stomac când își văzu dulapul gol. Fiecare lucru care îi aparținea avea să dispară rând pe rând din acea încăpere. Avea să fie ca și când nu ar fi existat.
— Nu e vina ta, îl auzi pe Jax spunând și își ridică privirea spre el.
Nu, nu era vina ei. Dacă mama sa ar fi înțeles cât de mult îl iubește pe Jax, atunci poate situația nu ar fi fost atât de complicată. Își strânse brațele în jurul lui, inspirându-i adânc parfumul. Dumnezeule, și cât putea să îl iubească. Nu înțelegea cum, dar după atâta timp, el încă se afla în fiecare colțișor al minții ei. Cum ar fi putut să renunțe la el?
— O să te fac fericită. Îți jur.
Știa că avea să o facă. Chiar dacă în acel moment nu era complet sincer cu ea, simțea că situația nu avea să fie la fel mereu. Simțea că Jax nu era doar trecutul ei, ci și întreg viitorul.
— Presupun că acum pot să răspund cu da la întrebarea „te muți cu mine?„, spuse ea amuzată, făcând aluzie la ceea ce o întrebase cu câteva săptămâni în urmă.
Inspiră adânc și mângâie chipul. Vedea cât de mult o iubește de fiecare dată când se uita în ochii lui. Chiar dacă era conștientă că viața alături de el nu avea să fie ușoară, că nervii puteau să îi schimbe comportamentul la o sută optzeci de grade, că mereu vor fi urmăriți de trecut, continua să îl iubească la fel de mult. Orice i-ar fi spus în acel moment, l-ar fi iubit în continuare.
— E tot ce îmi doresc. O să am eu grijă de tine. Pentru totdeauna.
Îl privi mirată, dar el se îndepărtă și începu să îi scoată restul lucrurilor din sertare. „Pentru totdeauna" era o invitație la veșnicie și nu era sigură dacă Jax era conștient de asta. Conștient că orice le-ar fi rezervat viitorul, aveau să rămână împreună. Oftă adânc. Gândurile legate de viitor o secau. La fel cum făceau cândva cele legate de trecut. Părea că Jax se hrănește cu energia ei, cu toate că nu era conștient de ceea ce se întâmpla în mintea ei. Au rămas în liniște până când au terminat de împachetat totul într-un troler, apoi s-au așezat în pat.
— Îmi era dor de patul ăsta, spuse el și o trase în brațele lui.
Zâmbi, înțelegând aluzia. Pierduse șirul momentelor în el intrase în camera ei folosindu-se de fereastră. Dar timpul trecuse și probabil în acel moment fereastra nu l-ar mai fi încăput la fel de bine, având în vedere că mai crescuse câțiva centimentri în înălțime și devenise mult mai solid. I-a mângâiat ușor pielea bronzată și i-a sărutat linia maxilarului. Jax era frumos, deși nu avea nimic special, fizic vorbind. Păr brunet, piele bronzată și ochi negri. Pentru ea era combinația perfectă. Coborî cu săruturile spre gât, apoi îi atinse ușor buzele cu ale ei.
— Nici nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine în tot timpul ăla cât nu ai fost aici. Oricât ar fi trecut, continuam să mă gândesc la tine, începu ea. N-am înțeles niciodată de ce m-ai lăsat, dar nu voiam să cred nimic din ce îmi spunea mama. Nu voiam să cred că te-ai plictisit de mine, că doar te-ai jucat și apoi ai încercat să mă părăsești...
— N-aș fi făcut niciodată asta, Rhea. Nu te-aș fi părăsit niciodată dacă aș fi avut de ales. O să îți spun totul, promit.
Aprobă în semn de înțelegere și îi strânse mâna într-a ei. Era dispusă să aștepte oricât pentru el.
— Kat o să mă omoare dacă o fac să aștepte degeaba, oftă ea.
Jax aprobă încet, apoi îi prinse capul între palme și o sărută apăsat.
— Atunci hai să mergem.
Se ridică și îi luă bagajele, apoi porni spre ieșire. Rhea oftă adânc, privind dormitorul aproape gol. Doar câteva lucruri îi mai purtau semnătura - câteva poze cu ea și părinții ei, o poză cu ea și Jax ascunsă sub salteaua patului și un pahar de cafea cu numele său, rămas pe birou din momentul în care părăsise nervoasă dormitorul, sătulă de certurile cu mama ei. Își auzi numele strigat de la parter, așa că o luă la fugă pe scări pentru a-i deschide lui Jax ușa. El îi zâmbi și o sărută scurt pe frunte, apoi se îndreptă spre mașină.
— Cred că o să merg pe jos până la Kat.
— E departe, Rhea.
Și-a dat ochii peste cap. Jax devenea sufocant de atent cu ea în unele momente. Timp de o lună, abia dacă se mai ridicase din pat, darămite să mai meargă pe jos până undeva. Jax îi cumpăra tot ce avea nevoie, chiar dacă fusese puțin jenant prima dată să îi ceară absorbante. Știa că tot ce își dorea era să o țină în siguranță și să îi asigure o recuperare completă, fără alte incidente. De la micul eveniment în care fusese lovită atât de brutal, timp de o săptămână abia reușise să stea singură în picioare fără puțin ajutor. O enerva la culme că nu vorbiseră încă despre asta, dar nu dorea să îl enerveze. Se băgase singură în ceva ce nu o privea, îi arătase că nu avea încredere în el. Și cu toate acestea, Jax nu îi spusese nimic în afară de „Mă ocup eu de asta.". Nu știa cum se ocupase de situația respectivă, dar nu dorea să știe.
Din acel moment, nu se mai apropiase de periferia orașului. Nu se mai apropiase de acel loc și își jurase că nu avea să o facă până în momentul în care Jax nu avea să îi spună totul. Și erau multe de spus, încă din momentul în care o părăsise fără nicio explicație până în prezent, când încă mai pleca fără ca ea să aibă habar unde.
— Pe unde îți mai zboară gândul? îl auzi șoptindu-i în ureche. Nici măcar nu observase că Jax se apropiase atât de mult de ea.
— La tine, glumi ea și își strânse brațele în jurul lui.
— O să îți spun totul, doar mai așteaptă puțin, bine?
Asta îi spunea de fiecare dată când o vedea căzută pe gânduri. Și avea încredere că o să îi spună, dar răbdarea nu era punctul ei forte.
— Acum trebuie să plec. Sigur te descurci singură?
— Nu sunt handicapată, Jax. Plus că deja m-am îngrășat de când mă ții numai în casă, comentă ea.
— Promit să îți cumpăr un abonament la sală, glumi brunetul, ciufulindu-i ușor părul.
Ea se încruntă ușor, dar nu spuse nimic. Nu îi convenea că Jax plătea totul, dar ea nu mai lucra de ceva timp, iar mama ei nu o suna să o întrebe măcar dacă mai supraviețuiește.
— Să nu te aud, șopti el și o sărută. Aș face orice pentru tine. Să comentezi atunci când o să mor ca să trăiești tu, nu când îți cumpăr absorbante, bine?
Rămase perplexă, neștiind ce să spună. Știa că ea ar fi murit pentru el fără ca măcar să gândească, dar nu se gândise niciodată că el o iubea într-atât de mult. O sărută din nou, atât de atent și dulce încât simțea că se topește în brațele lui.
— Ai grijă, îi spuse, apoi se îndreptă spre mașină.
— Și tu.
Câteva minute mai târziu, se afla acasă la Kat, stând liniștită pe canapea în timp ce prietena ei îi făcea o ciocolată caldă și îi povestea ultimele evenimente din relația ei cu Hareton. Erau mai mult decât perfecți împreună și se bucura pentru ea, mai ales când știa cât de mult durase până să aibă curajul să vorbească cu el.
— Ai mai vorbit cu maică-ta? strigă din bucătărie, sunetul vocii sale fiind acoperit de cel al televizorului. Luă telecomanda și îl închise, realizând că deja văzuse episodul respectiv.
— Cred că nici nu vrea să mai audă de mine. Nu mă pot înțelege cu ea.
— Era de așteptat. Îl urăște pe Jax mai mult decât urăsc eu untul de arahide, mormăi ea.
— Tu ești alergică la arahide, Kat, râse ea.
— Exact ce spuneam.
Nu credea că mama ei îl ura chiar atât de tare pe Jax, deși până în acel moment îi dăduse suficiente motive să creadă asta.
— Nu știu care e problema ei, începu ea, luând cana pe care i-o întinse Kat și sorbind din ea. Înțeleg că îl urăște și că nu mai are deloc încredere în mine, dar în atâția ani trebuia să se obișnuiască cu ideea că nu putem fi despărțiți. Nu pot sta departe de el, Kat, se plânse ea. Am încercat atâta timp și în momentul în care s-a întors am uitat complet cât am suferit din cauza lui.
Credea cu tărie că ea și Jax erau făcuți unul pentru altul, că orice s-ar fi întâmplat, nu puteau fi despărțiți. El avea să îi aducă moartea și știa că, pentru el, și-ar fi dat și viața fără să gândească. Nu știa dacă era ceva greșit în ceea ce simțea pentru el, dar devenise conștientă că nu erau niște sentimente trecătoare. Îl cunoștea pe Jax de trei ani și jumătate și tot de atâta timp îl iubea.
— Știu, Rhea, oftă Kat și îi zâmbi dulce. O să înțeleagă până la urmă că dacă nu îl acceptă, o să te piardă.
— Sunt curioasă cât timp o să îi ia până să vadă că toate lucrurile mele au dispărut. Nici măcar nu a mai intrat în camera mea de când am plecat de acolo.
Kat ridică din umeri și își lăsă cana pe măsuța din fața lor.
— Timpul le rezolvă pe toate.
Ea aprobă din cap, apoi schimbă subiectul. Avea nevoie măcar de o oră în care să nu se mai gândească la nimic. Nici la Jax, nici la mama ei, nici la faptul că era înconjurată de secrete și minciuni. Kat îi povestea ce se mai întâmpla pe la cafenea, că toți o așteptau să se întoarcă, până și Sarah, pe care nu reușise niciodată să o suporte.
— Nu mai e chiar atât de nesuferită, glumi ea.
— Sau nu mai ai tu cu cine să o bârfești.
— Ben și-a dat și el seama că e o jigodie, nu duc lipsă.
Îi era dor să lucreze, dar nu deschise încă subiectul cu Jax. Nu știa dacă ar fi fost de acord, mai ales că mereu avusese „noroc" să pice în turele de noapte. Nu realizase că trecuseră mai bine de patru ore de când vorbea cu Kat și era surprinsă de faptul că Jax nu o sunase încă. O îngrijora mereu faptul că nu știa unde e sau ce face, dar răsufla ușurată de fiecare dată când îl vedea seara întorcându-se acasă, viu și nevătămat.
Mai rămase cu Kat încă vreo două ore, apoi porni spre casă. Era ciudat să se gândească la apartamentul lui Jax ca fiind „acasă", dar se simțea mai bine acolo decât se simțise în ultimii ani în propria casă. Încă nu se întunecase, dar orașul era surprinzător de liniștit. Drumul până la apartament îi luă ceva timp, dar se bucura de faptul că putea fi doar ea cu gândurile ei și nimeni altcineva care să îi tulbure liniștea. Îi zări mașina lui Jax în parcare în momentul în care ajunse și se bucură că era acasă. Nu îl sunase, așa cum făcea de obicei. Aștepta ca el să o sune.
Urcă rapid scările și băgă cheia în ușă. De obicei nu avea nevoie de ea, având în vedere că Jax mereu o lua de acasă și o aducea înapoi, dar îi spusese că e mai bine să o țină mereu la ea. Holul de la intrare nu era luminat, însă zări lumina aprinsă în living.
— Ești acasă? strigă ea, în timp ce își descălța bocancii.
— Sunt în bucătărie, îi auzi vocea și zâmbi.
Își lăsă geaca în cuier, apoi porni spre bucătărie. Bagajele ei erau așezate lângă ușa dormitorului, așteptând-o pe ea să le despacheteze.
— Ce Dumnezeu ai pățit? întrebă ea, când văzu mica vânătaie din colțul gurii. Era prima dată când Jax venea lovit acasă.
— O tentativă de pumn, mormăi el și o trase în brațele lui.
— Cu cine te-ai bătut?
— Nu, iubito. Întrebarea e pe cine am bătut. Asta nu se poate numi lovitură, glumi el.
Îl privi nervoasă și îl lovi peste braț.
— Nimeni nu scapă nevătămat după ce se atinge de tine, îi șopti el, prinzându-i capul între palmele lui mari și o sărută pe frunte. Am așteptat doar momentul oportun.
Ea înghiți în sec și încercă să se tragă din brațele sale. Nu era speriată, o parte din ea se bucura că cei doi primiseră ce meritau, dar nu dorea ca el să se implice în nimic din ce ar putea să îi facă rău. Cu toate acestea, era conștientă că era de mult implicat.
— Liniștește-te, Rhea. Doar au primit ce au meritat, bine?
Aprobă cu o mișcare a capului și îi mângâie ușor vânătaia. Nu era mare, dar cu siguranță era dureroasă. Cu toate acestea, nu înțelegea cum reușise Jax să se bată cu doi bărbați și să scape doar cu un pumn. Îl văzuse cu puțin timp în urmă, în cafenea, cum îl bătuse pe Seth până când îl băgase în spital. Dar el era unul singur și fusese luat pe nepregătite.
— Mai ai vreo vânătaie despre care ar trebui să știu? îl întrebă, analizându-l atent.
— Da, puțin mai jos. Cred că dacă pupi, trece, spuse el, când palma i se opri pe abdomenul său.
Îl lovi din nou în braț și plecă spre living, auzindu-l cum râde.
— Nu mai am niciuna, iubito. Am scăpat doar cu un pumn. M-am gândit că n-o să mă mai iubești plin de vânătăi, așa că am încercat să scap nevătămat, îi răspunse el în cele din urmă, venind după ea.
— Nu vreau să pățești nimic, Jax. Nu știu unde naiba te duci sau ce faci și nu pot să nu fiu îngrijorată când tu nu îmi spui nimic.
El oftă și se trânti pe canapea, trăgând-o în brațele lui.
— Nu fac nimic periculos, Rhea. Nu te-aș mai ține aici dacă aș ști că nu ești în siguranță. Nu aș mai sta lângă tine dacă te-aș pune în pericol. E totul în ordine acum.
Aprobă cu o mișcare a capului, în semn de înțelegere.
— Știi că o să trebuiască să îmi spui totul, nu?
— Știu. Și o să se întâmple.
— Curând, continuă ea.
— Mai curând de cât crezi, îi promise el și o sărută.
Spera să fie așa cum spunea el. Așteptase mult prea mult timp și nu știa cât avea să mai suporte toate întrebările pe care și le punea întotdeauna.
— Totuși, nu vrei să verifici dacă nu mai am vreo vânătaie? glumi el.
Rhea își dădu ochii peste cap și îl lovi din nou în braț.
— O să îmi faci tu una dacă mă mai lovești mult.
— O să verific dacă mă ajuți să pun toate hainele alea în dulap, îi spuse ea și se ridică, pornind spre dormitor.
— Nu e corect. Știi că nu îmi place să strâng haine, strigă ea, făcând-o să râdă.
Oricâte gânduri și griji și-ar fi făcut din vina lui, o făcea fericită. Nu mai simțise de prea mult timp acel sentiment de împlinire pe care îl simțea de fiecare dată când era cu el.
NA.
Pregătiți să îl dezbrăcăm pe Jax de secrete?