Înapoi în trecut

Capitolul cinci

                    — Ce faci azi? a întrebat-o Kat, în încercarea de a-i distrage atenţie la orice se gândea.

          Ea doar a ridicat absentă din umeri, neştiind ce să răspundă. Ar fi mers acasă şi s-ar fi holbat pe fereastră până când el ar fi apărut acolo, iar apoi... Apoi s-ar fi ascuns undeva pentru ca el să nu o vadă, pentru a nu exista şansa să-şi amintească de ea şi să nu o tragă înapoi. Îi era de ajuns că toate încercările de a-şi depăşi trecutul eşuau în final. El avea un impact prea mare asupra ei. Şi nu ştia dacă prin el se referea la trecut sau la Jax. Probabil la ambele, căci ambele o afectau.

                  — Mă gândeam că am putea merge la un film sau la cumpărături. Nu am mai făcut asta de mult timp.

           Mai exact de când împlinise ea şaptesprezece ani, iar asta însemna aproape un an. Se gândea că, în schimb, ar fi putut să se trântească în pat şi să încerce să doarmă sau să citească o carte. Sau putea să-şi facă temele, ceea ce era necesar.

                    — Sunt obosită, n-am dormit noaptea trecută, a spus sub forma unei scuze jalnice.

                    — Şi de ce nu ai dormit?

                    — Am fost prea ocupată să mă gândesc.

           La Jax, a continuat în mintea ei. Şi-ar fi repetat din nou greşeala doar ca să-l ştie lângă ea. Ce putea însemna asta dacă nu faptul că încă avea anumite sentimente pentru el?

                     — Ar fi cazul să primească ordin de restricţie, nu crezi?

             Rhea i-a aruncat o privire încruntată, deşi ştia că prietena ei glumea. Până la urmă, poate chiar ar fi trebuit... cine ştia ce avea să se întâmple în continuare? Cine putea fi atât de sigur că el nu avea exact aceleaşi planuri?

                      — Ţi-aş sugera pentru a mia oară să nu te mai gândeşti la asta, dar ştiu că tot cum vrei tu faci. Ne vedem diseară.

              Nu a spus nimic, ci a rămas în parcul liceului şi s-a aşezat pe o bancă. Era încăpăţânată, dar faptul că nu-şi putea controla gândurile nu avea nimic de-a face cu acea trăsătură a caracterului ei. Era, pur şi simplu, ceva incontrolabil. După ce curtea liceului s-a golit, s-a ridicat şi a pornit spre casă. Îşi ţinea privirea în jos, analizând asfaltul şi rugându-se să nu se lovească de cineva. Ea, oricum, nu ştia pe unde merge, ci doar ce gândeşte. Dacă se gândea mai bine, nici de gândurile ei nu era atât de sigură, căci erau mult prea amestecate. Curând avea să vină tatăl ei acasă, deoarece se apropia Crăciunul, iar gândul acesta o relaxa vizibil, dar nu putea să nu se gândească la Crăciunul petrecut cu trei ani în urmă. Crăciun pe care, oricât ar fi încercat să-l regrete, nu reuşea. Indiferent de ceea ce se schimbase mai târziu, Jax o făcuse fericită.

            Fericirea aceea o costase scump. Pierduse încrederea părinţilor ei, mai târziu îl pierduse şi pe Jax, îşi pierduse prietenii şi, mai ales, se afundase într-un abis întunecat din care îi fusese greu să iasă. Şi, contrar acestora, nu voia să dea vina pe el. Îşi găsea ea vina în orice, dar simţea că trebuia să-i ia lui apărarea. Niciodată nu reuşise să realizeze de ce făcea una ca asta, de ce îl lăsa să însemne atât de mult pentru ea, mai ales acum când se întorsese la stadiul de necunoscută. Îl lăsa să o schimbe total, dar contrar voinţei sale. Ar fi vrut să scape de tot, ar fi vrut ca el să nu mai însemne nimic pentru ea, dar nu reuşea.