Intrând în casă, Blake fu surprins de faptul că Rose vrea să vorbească cu el în cameră ei și nu în sufragerie ca să se asigure că nu o va ucide. Poate mai are un pic de încredere în el.
Când a pășit în camera ei gri, l-a văzut. A văzut tabloul pictat de el pentru ea, cu zână gri misterioasă, ce ascunde după ea un trandafir roșu, l-a văzut la capul patului, unde a fost mereu agățat. A văzut și ursul imens alb cumpărat de el pentru ea la un concurs. A văzut tot ceea ce ia dăruit, a văzut că nu le-a aruncat la primul tomberon imediat după prima lor ceartă. Iar după tot ce a văzut, inima a simțit ceva, ceva plăcut, intuia că va merge în continuare.
— Încă le ai.
— Da, spune ea, zâmbind din nou, arătând din nou gropițele adânci, o parte din mine nu a vrut să uite.
— Ros?
— Da, Key?
În inima lui Blake, ceva s-a aprins când a auzit apelativul pe care l-a folosit numai în timpul relației.
— Ți-o voi spune acum. Îmi pare rău și știu că nu e așa ușor să recapeți încrederea doar cu un simplu scuze. Dar ceea ce știu e că m-ai schimbat în bine, dar până la urmă a câștigat partea întunecată din mine și îmi pare rău dar știu că dacă mă vei ierta, voi încerca și sper ca voi reuși să câștig lupta asta pentru tine, pentru mine, dar mai ales pentru noi, pentru Blose. Îți mai cer doar o șansă și dacă nu te voi mulțumi, mă poți arunca că pe un șervețel murdar. Însemni tot pentru mine.
După tot acest discurs, ochii îi sclipeau, iar gropițele adânci ale fetei au devenit mult mai absente. Dar el nu voia să piardă, voia Blose din nou, voia să o aibă din nou, să o strângă în brațe, să o vadă mestecând pixul lui cu picioarele întinse pe ale lui, voia din nou diminețile în care el se trezea cu capul ei pe pieptul lui. Voia.
Văzând că ea nu zice nimic, el rupe liniștea.
— Deci?
— Ok.
— Ok?
— Ok.
Băiatului nu îi venea să creadă. Blose se va întoarce.