17. Vechi prietenii
Harry
Vântul era haotic. Crengile goale și sărăcăcioase ale copacilor se împrăștiau și dansau în moduri diferite, fiecare după propria plăcere. Altele stăteau și se înclinau în jos, părând că se supun, iar altele se făleau în sus, fiind mândre de poziția ispititoare pe care corpurile lor o denotă.
Era un sunet ce îmi vâjâia în urechi. Păreau ca niște unde sonore nervoase ce îți zgârie crunt auzul, unele ce îți creează fiori pe șira spinării, exact cum mi se întâmplă și mie acum.
Însă ceea ce am de gând să fac; locul în care mă aflu în acest moment, mă îngrozește teribil. A fost o decizie bine gândită, dezbătută ore în șir de când am ajuns înapoi din Irak. A fost o călătorie dată naibii, dar destul de încântătoare pentru mine.
Sarah este o enigmă ale cărei mistere sunt învăluite în sufletul ei rănit. Acea învăluire o face de neclintit, o piatră ce poate trece peste orice. Acest lucru este destul de incitant pentru mine. Această femeie denotă o frumusețe uimitoare. Cu siguranță întrece frumusețea sexului feminim pe care am văzut-o de când viața mea a luat întorsături. Faptul că își mușcă buzele când e nervoasă, cum își dă ochii peste cap când nu îi convine ceva, când își împreunează mâinile la piept și bate din picior în același timp. Dar mai ales când e emoționată și ochii ei lucesc ca niște perle. Toate aceste mici gesturi insemnificative pe care nu le face conștientă sunt atât de importante pentru mine. Ceea ce ea nu știe, e faptul că îi analizez orice mic detaliu și orice cută de pe frunte ce îi apare când e nedumerită.
Porțile de fier sunt înfiorătoare. Nu am mai vizitat niciodată un asemenea loc. Fenomenul care a completat puzzle-ul teribil de sumbru, au fost picăturile mari de ploaie ce se ivesc de asfalt. Frigul apare, iar hanoracul ce îl am pe mine îmi este insuficient.
Instituția Wyndale era de-a dreptul înspăimântătoare. Am dezbatut ore în șir decizia nebună de a venii aici, sper că nu voi regreta acest lucru, deși deja ceva mă mănâncă în interior. Sper să nu fie regret.
Paznicul ce păzea intrarea în institut se uită suspicios la mine, dar trec pe lângă el, ignorându-l.
Și iată-mă aici! Pe scările spitalului pentru cei cu deficiențe. În fața spitalului de nebuni Wyndale.
Clădirea era construită într-un mod straniu. Se aflau stâlpi ce erau îmbrățișați de flori agățătoare ce erau uscate. Dacă atingeam una, cu siguranță se sfărâma întregul decor ce încălzea stâlpul. Instituția era îngrozitor de mare, mă speria gândul că persoana pe care am venit să o vizitez se află în acest loc. Îmi pot imagina cât de îngrozitor poate fi pentru un suflet și o minte pierdută să trăiască între patru pereți al cărui aer este insuficient și inchis.
Cel mai probabil, oamenii care se află aici o să înnebunească mai rău de cât au fost la început. Este teribil de greu pentru mine să mă aflu aici.
O apăsare cruntă îmi este prezentă pe suflet atunci când pătrund în interioul instituției prin ușa dublă și enormă, a cărei vopsea era luată.
O asistentă mergea grăbită pe hol cu niște foi în mână. Efectiv, fugea în pași, iar expresia ei era terifiată. Ceva îngrozitor se întâmplă în acest moment, iar eu deja vreau să-mi ating arma de la spatele blugilor pentru a afirma că încă e acolo. Acest loc este de-a dreptul pentru nebuni. Și oamenii care lucrează aici pentru îngrijirea bolnavilor par a fi terifiați, par că înnebunesc odată cu ei.
Mă îndrept rapid spre ea și o apuc de mâna dreaptă înainte de a pleca mai departe. Se smucește și se întoarce la mine cu o privire nervoasă. Îi întorc expresia feței sale, iar apoi pare să se mai domolească.
- Am venit să vizitez un pacient, îi spun eu pe un ton cât se poate de amiabil, deși a ieșit mai mult un mârâit neros.
- Orele de vizită s-au încheiat acum două ore. Puteți revenii săptămâna viitoare, sâmbătă dimineață între orele, spune ea grăbită, dar nu-i las dreptul de a continua.
- Scutește-mă cu orele tale de vizită. Spune-mi unde îl pot aștepta pe Dylan Miles.
Își mărește ochii și se uită la mine speriată. Se uită în stânga și în dreapta, iar apoi îmi face semn din cap să o urmez, ceea ce și fac.
Încep să suport oamenii din ce in ce mai puțin și nu știu dacă acest lucru e de bine.
Străbatem un hol lung, unde luminile se sting în spatele meu. Erau pur și simplu niște celule unde puteam vedea fiecare persoană. Alții era bandajați la cap, unii țipau sau erau încolăciți și nu făceau nimic. Era înfiorător.
Într-un final, după ce coșmarul în care auzeam țipete și injurii, am ajuns într-o cameră care părea cât de cât normală. Cât de obișnuită ar putea fi o cameră într-un ospiciu? Era destul de mare. Câteva mese și scaune erau așezate în centrul încăperii. Exact ca la pușcărie. Existau și câteva geamuri care se află aproape de tavan. Mă gândesc că multor de aici le-a trecut ideea de a evada prin acele geamuri, dar având în vedere înălțimea unde se aflau, erau gravate cu gratii.
Mintea mea se oprește instant din gândire când aud alte înjurături, dar care aparțin unei voci ce îmi este al dracu' de cunoscută. Ușa se deschide, iar apoi un paznic ce era bine înarmat, arme văzându-se pe uniforma lui, intră în încăpere. Ochii mei se dilată când persoana pentru care am bătut atâta drum ajunge în fața mea.
Barba îi era crescută, cearcăne îi erau săpate adânc sub ochi, iar hainele ce le purta erau precum ale unui prizonier în închisoare. Avea cătușe înconjurate în jurul încheieturilor ce acum sunt slăbite. Pielea îi era mai palidă decât a fost vreodată, iar disperarea din ochii lui era demnă de milă.
Dylan se află acum în fața mea, iar dorința mea de a-l scoate de aici se intensifică cu fiecare secundă în plus de când stă lângă mine. Paznicul ce îl însoțea trage scaunul și îi împinge umerii, trântindu-l pe el cu brutalitate. Îmi încordez maxilarul și mă așez tăcut pe scaunul din fața lui. Jegul de om ce l-a împins pe scaun iese din cameră, iar eu pot auzii ușor cum învârte cheia în ușă.
Faptul că am intrat în institut să îl văd când vizitele erau încheiate, am acum avantajul de a fi singur cu el în această încăpere ce începe să-mi dea fiori. Deși Dylan merită tot ceea ce i se întâmplă, mi-e imposibil să rămân impasibil la ceea ce văd în fața ochilor. Pare distrus și nu numai, pare pierdut. Acest loc îl înnebunește mult mai rau, iar eu nu cred nici în ruptul capului că omul cu care am făcut cele mai bune planuri din toate afacerile mele este nebun. Locul ăsta îl face să fie așa. Obsesiva lui grijă, faptul că e o persoană fixă îl face să-și piardă controlul. Am atâtea afaceri cu el în trecut, și nu orice fel de afaceri, încât, văzându-l aici legat cu niște amărâte de cătușe mă face să-mi pierd mințile.
Își pune mâinile într-un mod deloc licențios pe masa de fier, scoțând un sunet răsunător. Maxilarul i s-a încleștat instant, iar ochii i s-au strâns pentru câteva secunde ca apoi să-i deschidă și să-mi dea o privire care ar putea să mă facă să uit tot trecutul nostru împreună. Omul ăsta nu e omul meu de încredere din trecut. Nu-l mai recunosc, ochii lui sunt cu totul alții.
- Scoate-mă de aici!
Vocea lui era disperată, fără vlagă, de nerecunoscut. Îmi ridic ochii spre el, iar cu inima făcută cât un purice, îmi aduc aminte acele momente pe care nu le voi uita niciodată, fără de care nu aș fi unde sunt acum. Dar numai gândindu-mă la cât rău i-a facut lui Sarah mă face să mă răzgândesc instant. Sunt între ciocan și nicovală. Ne-am jurat amândoi că nicio fată nu va sta între noi, nimeni nu ne va împiedica planurile pe care le aveam, iar apoi fix asta s-a întâmplat.
- Asta sună ca un alt plan de al nostru!
Îi spun tacticos punând accent pe vremurile trecutului.
FLASHBACK
- Haide, Dylan! Trebuie să ne grăbim, la dracu'! Țip eu către prietenul meu care nu vrea să se dea bătut nici în ruptul capului.
Acesta încă cotrobăie printre zecile de sertare care par infinite. Oftez exasperat și mă duc către ușă, uitându-mă afară să vad dacă vine cineva. Momentan e totul liber, dar nu va mai dura mult până cei de la securitate își vor da seama de fiasco-ul pe care l-am creat noi doi. Câți oameni am omorât pentru a ajunge la ultimul etaj, iar acum totul pare a fi în zadar. Niciun seif nu se află în biroul lui Drako Blake.
- Dacă tu crezi că plec de aici până nu voi gasii acel seif, te înșeli amarnic, frățioare! Îi aud într-un final vocea lui Dylan afundată într-un alt sertar pe care încerca să-l deschidă.
Ne aflăm aici din propria prostie și naivitate. Am intrat amândoi într-o mafie din greșeală. Eram nebuni de legat de la un timp de vreme. Ne-am îmbătat rău într-o seară și atunci am declanșat dezastrul. Am furat două mașini, după care ne-am luat la întrecere și am ajuns până la urmă într-un panou publicitar, unde am fost găsiți de deținătorii prorpiu-ziși ai mașinilor pe care le furasem. Și acum țin minte că eu tot eram fericit că reușisem să câștig acea cursă nebunească contra lui Dylan. Ne știam de mici, am copilărit împreună, iar apoi am fost de nedespărțit.
Dar nebunului i s-a trezit că vrea să găsească seiful lui Drako și să îl elimine cât mai repede posibil. Un gând total nebunesc, dar de la care nu m-am dat înapoi. Îl urmez oriunde se duce, chiar dacă se aruncă în foc. Nu avem același sânge, dar ne considerăm frați.
- La dracu', nu găsesc seiful ăla! Îl aud pe Dylan exasperat și plin de nervi.
Își pune mâinile în cap și își dă ochii peste cap în mod repetat de câteva ori. Disperarea i se citește subit pe chip. Faptul că ne-am integrat din greșeală într-o mafie care ne poate aduce sfârșitul, ne pune în situații limită. S-a sacrificat atât de mult pentru Drako, încât ar fi în stare să-i ia viața în acest moment. Și-a facut prea mulți dușmani și și-a pătat mâinile de sângele unor oameni nevinovați. Dar nu mă pot subestima și pe mine, aflându-mă in aceeași situație, poate mult mai rău ca el. Eu m-am obișnuit cu ideea că așa îmi voi duce veacul de acum încolo, fiindcă niciodată nu am avut nimic mai bun decât ce am acum. Însă el, el regretă că s-a integrat aici într-un mod subit. Tot ceea ce își dorește acum este să-i împungă capul lui Blake cu un glonț și să-l chinuie în moduri groaznice la care îți e frică doar să te gândești, nu doar să le trăiești.
Îmi învârt capul prin biroul imens, încercând să găsesc un loc unde ar putea fi nenorocitul ăla de seif. Vreau să închei această șaradă. Această mafie care a adus sfârșitul prea multor persoane care nu meritau. Sau doar curiozitatea și începutul nostru de integrare ne-a facut să ajungem în acest punct haotic ce ne poate lăsa oricând fără suflare. Îmi împreunez mâinile după ce îmi bag pistolul în spatele pantalonilor. Disperarea mea nu se compară cu a lui Dylan, el e complet nebun acum. Degetele mele sunt reci, iar ochii mi se plimbă prin toată încăperea.
Când am intrat prima dată în acest birou, pentru inițierea integrării, era plin de tablouri, însă acum doar unul singur se află pe peretele de lângă marele birou. Mă îndrept tăcut spre el și încerc să îl dau jos. Dar nu reușesc.
- Frate, cred că am gasit ce aveam nevoie, îi transmit eu lui Dylan care mai că voia să se lase bătut.
Ochii i se dilată și se îndreaptă fugitiv spre mine. Lovește cu pumnii tabloul și înjură în același timp. Aștept răbdător să-și termine pledoaria, iar apoi iau un scaun și reușesc să sparg tabloul. Exact ce credeam. Ce idiot și-ar lăsa marele seif secret într-un sertar de birou. În spatele pânzei de tablou, este săpat un loc mic printre cărămizi. Un mic seif, mare precum o farfurie, se află în adâncul peretului. Luminițe verzi străluceau din interiorul lui, dar nu puteam desluși nimic concret. Este al dracu' de greu, ceva mai rău decât m-am așteptat.
Amândoi îl inspectam de parcă ar fi un obiect antic, ceea ce chiar pare a fi. Nu ne dăm seama pe unde am putea să îl deschidem, fiindcă nu există niciun nenorocit de cod. Era de-a dreptul înfiorător numai să te uiți la el.
Nu reușim să privim mai mult timp ca doi proști seiful, că niște zgomote infernale încep să se audă de jos. Par a se intensifica din secundă în secundă. Eu și Dylan ne uităm unul la altul, întrebându-ne din priviri ce putem face acum. Suntem prinși la mijloc și șansă de scăpare nu mai avem. Trebuie să omorâm dacă nu vrem să fim omorâți.
Ușa se deschide cu o izbitură puternică, iar apoi calvarul s-a declanșat în adevăratul sens al cuvântului. Am realizat cât de tare trebuie să lupt în acest moment pentru viața mea, dar și pentru a lui Dylan, deși gândirea lui este asemenea cu a mea.
Eram terifiați. Pe ușă au intrat în jur de cinci paznici ale căror brațe erau înarmate cu arme. Suntem morți. Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. Dar apoi. Apoi am văzut îndemânarea lui Dylan și dorința de a vărsa sânge în momentul în care și-a declanșat arma și a început să împartă pumni matahalelor. Dorința de a trăi nu se compară cu adrenalina ce trece prin vene.
Am inceput. Gloanțe îi acaparează instant pe bărbații ce se înmulțesc cu fiecare minut care trece. Munițiile noastre s-au terminat de mult, dar am reușit să ne aprovizionăm de lângă cadravele pline de sânge de pe podeaua lui Drako Blake. Ei bine, va trebui să frece mult timp, pentru că, săracul de el, are pardoseala plină de sânge. Încep să râd în timp ce îi străpung inima unui bărbat care voia să mă atace. Un gând destul de macabru, dar m-am simțit copleșitor de bine când am văzut cum se prăbușește pe podeaua a cărei culoare se intensifică din ce în ce mai mult într-un roșu intens care-ți ia ochii.
Adrenalina îmi pulsa haotic prin vene, iar acum, singurul lucru pe care îl vreau este să ucid. Să omor cu o tenacitate aparte și să lupt pentru ceea ce îmi doresc. Am realizat că trebuie să mă obișnuiesc cu asemenea circumstanțe, deoarece așa voi trăi de acum încolo. Arma mi-e predestinată sufletului. Mă bucur atât de tare când îi văd căzuți la podea, fără putere. Atunci când dețin controlul asupra lor, iar cu un moment înainte mă aflam neputincios în fața lor. Roata se întoarce.
În timp ce îi sucesc gâtul într-o fracțiune de secundă altuia, îmi arunc ochii spre Dylan a cărui față este plină de pete de sânge. Își omoară ultimul adeversar, iar apoi se uită la mine. Era plin de sânge, din cap, până-n picioare. Își dă capul pe spate și rănjește alături de un râs diabolic care mă face să-mi dezvălui zâmbetul macabru către el.
- Facem o echipă pe cinste, prietene! Îmi spune el în timp ce își schimbă arma din nou.
Râd.
- Și ăsta e doar începutul!
Îi zic în timp ce picioarele mele se îndreaptă către el, luându-l într-o îmbrățișare frățească.
Iau seiful pe care îl lăsasem pe birou și ieșim amândoi din încăpere. Era mai liber decât mă așteptam, nimeni nu mai colinda și nu mai voia să ne vâre un glonț în cap. Într-un fel mă speria, dar mă și bucura într-un mod copleșitor, sentimentul de trasnfuzie ce se dădea în mine. Mă sperie faptul că m-am bucurat că i-am omorât pe acei oameni.
Luăm liftul către parter. Amândoi aveam imprimate două zâmbete pe față, dar s-au evaporat în momentul când curentul s-a oprit, iar o beznă totală a învăluit întregul lift. Iar cu această ocazie, am rămas blocați fix când trebuiau ca ușile să se deschidă. Eram în impas total. Nu eram speriat, ci de-a dreptul furios că ni se întâmplă asta fix acum. Lumina începe să pâlpâie, dând semne că începe să-și revină, dar nu în totalitate. Îmi încordez maxilarul și încerc să împing ușile liftlui care s-au deschis doar pentru doi centimetri.
Dylan observă ceea ce vreau să fac și încearcă să împingă cealaltă usa, dar în zadar. Erau mult prea puternice pentru noi.
- La dracu', n-am ajuns până aici ca să rămân blocat într-un amărât de lift! Țip eu atât de tare, încât culoarea feței mele a început să interfereze cu un roșu aprins.
Simțeam cum explodez de nervi. Am scos un țipăt demn de luptă și m-am impus în fața ușilor. Mi-am unit toate forțele la maximum și am început să împing ca un nebun ușile de fier ce mă făceau să țip din toți rărunchii. Lumina încă pâlpâia într-un mod straniu, iar dacă nu eram atât de nervos, cu siguranță mi-era teamă de imaginea ce îmi era creată în fața ochilor. Nu am reușit să desfac definitiv usile, dar le-am îndepărtat câtuși de puțin, încât să avem loc să ieșim pe laterală.
După ce am scăpat din cușca liftului de proastă calitate, am ajuns la parterul care efectiv ardea în flăcări. Eu cu Dylan ne uităm unul la altul terifiați. Ceea ce am pățit mai devreme nu se compară cu ce se află aici, jos. În acest loc s-a dezlănțuit Iadul, iar noi ne aflăm chiar în inima lui.
Zeci de cadavre zăceau tăcut pe jos. Nu aveam loc pe unde să mergem, iar fiindcă voiam cu disperare să ajungem cât mai repede la ieșire, călcăm în mod alert pe trupurile neînsuflețite ce stăteau nemișcate pe jos.
Parterul era acoperit numai de geamuri, iar interiorul părea ca o recepție a unui hotel. Totul ardea în flăcări enorme, iar oamenii morți pe care noi călcăm ne înfioră cum n-am mai fost niciodată. Nu știu dacă expresia lui Dylan denotă teamă sau disperare de supraviețuire. Cert e că amândoi voiam să ieșim de aici cât mai repede.
Dar nu reușim. Ceva ne oprește.
Ceea ce ne împiedică să luăm o gură de aer proaspăt pentru a supraviețui este sunetul unei arme ce tocmai a fost încărcată.
Amândoi ne oprim și ne întoarcem simultam spre sursa zgomotului.
Stupefierea mi se poate citi într-un mod ușor pe față. Drako Blake se află în fața noastră cu o armă îndreptată solemn spre noi. Costumul pe care îl purta era răvășit și plin de sânge, șifonat. Părul lui era vâjâit și dezordonat. O parte a cămășii pe care o poartă îi era ieșită din pantaloni. Văzându-l acum, în fața noastră, printre flăcările Iadului și peste cadavrele ce zac, ne face ca frica să ia locul adrenalinei trecute.
- Dați-mi-l acum și nu o să pățiți nimic! Țipă el furios către noi.
Fără să realizez ce prostie nebunească fac, mă îndrept doi pași în fața, fiind mult mai aproape de el.
Râd. Un râs amar și totuși plin de furie.
- Dacă tu crezi că am facut atâtea ca să-l iau și acum să ți-l dau înapoi, te înșeli amarnic, bătrâne! Vocea mea era una demonică, una pe care nu am mai folosit-o niciodată.
Iar acum realizez că mă formez și că viața mea de abia acum începe. Doar dacă voi scăpa de seara asta.
Deși m-am adresat lui Drako ca și cum ar fi un moș incult, de abia are treizeci și ceva de ani. Omul ăsta e dat naibii când vrea, are o minte perspicace cum nu am mai văzut. Ghinionul meu e că nu l-am cunoscut personal atât de bine. Pot admite faptul că aș fi putut învăța o grămadă de lucruri de la el. Dar a făcut atâtea lucruri rele, încât, ceea ce vreau este să îl omor cu propriile mâini în seara asta.
- Am auzit eu de tine, Harry Styles! Dă-mi ceea ce vreau, iar capul tău o să rămână pe umeri, unde îi e locul.
Ceea ce mă uimește e faptul că nu mai simt nicio teamă sau remușcare, acest lucru făcându-mă să fac încă doi pași spre el, poate trei.
Îl privesc pe Dylan cu coada ochiului. Ceea ce face este doar să privească scena din fața lui.
- Prietenul tău nu are nimic de adăugat, Styles! El e mult mai deștept, nu ca tine, un prost ce se avânta spre propria-i moarte! Țipă din nou, atingând niste octave destul de înalte.
Îmi întorc capul și îmi privesc prietenul. Privirea lui îmi transmite doar teamă, iar acum nu îl mai recunosc deloc. Curajul pe care mi-l dovedise ca îl are s-a evaporat instant la vederea lui Drako, iar acest lucru mă face doar să-mi pun semne de întrebare. E ceva la mijloc ce nu miroase a bine, iar eu simt proasta nevoie că sunt pe cont propriu în propriul meu Iad pe care l-am creat acum puțin timp.
- Îmi pare rău, prietene! Vocea spartă a lui Dylan îmi răsuna în urechi.
Iar când văd că își aruncă arma jos și se întoarce, plecând de lângă mine, nu pot simții decât furie și dezbinare. Dezamăgire cruntă care se evaporă cu o nervozitate animalică. Și de acum îmi dau seama câte dezamăgiri îți dă viața fix din partea persoanelor la care te aștepți mai puțin. Șocul nu mi-l puteam reprima, fiindcă era prea mare. Mi-aș fi dat viață pentru el, iar el m-a părăsit tocmai acum, când eram în impasul aflării adevărului. Când ne-am luptat până-n panzele albe, și pentru ce!? Pentru decăderea lui.
Spargerea inimii mele poate aștepta pentru mai tarziu, acum mă lupt să trăiesc. Îl ignor pe Dylan care deja și-a luat tălpășița. Mă îndrept spre Blake care privește rânjind toată scena noastră de fraternitate care s-a dus.
- Vezi, Styles? Te lasă la greu când ai cea mai mare nevoie de el. La șansa de a mai respira dupa ce îți înfing un glonț în cap.
Râd.
- Dacă tu crezi că o să primești seiful înapoi, mai bine te-ai împușca. Nu o să-ți dau nimic, chiar dacă viața mea depinde de asta. Ai înțeles?
Țip și eu la rându-mi către el. Mă apropii și mai mult, iar acum distanța dintre mine și cel mai crud om de pe continent este de câțiva pași. Observ cum își pune tacticos degetul pe tragici.
Îl pregătesc pe al meu într-un mod subtil pentru ca el să nu-l poată observa.
- Totuși, dacă o să ți-l înapoiez, spune-mi ce e în interior de îl prețuiești atât de mult, îi zic eu pe un ton calm.
Se uită la mine ironic, iar apoi își dă capul pe spate, revenindu-i atenția asupra mea.
- Ce mă face să te cred că o să mi-l dai înapoi ca eu să-ți spun ce e acolo?
Mă uit la el într-un mod deloc frumos.
- Doar nu crezi că o să-mi risc viața pentru așa ceva. Nu am nimic de câștigat dacă îl iau sau nu. Haide, sunt la început de drum în așa ceva. Chiar crezi că m-aș risca să ies atât de repede? Și să nu ies în viață!? Patetic, Blake!
Mă strâmb către el în timp ce îmi spun pledoaria sperând în sinea mea că vorbesc cât se poate de serios. Acesta așteaptă câteva secunde bune, parcă meditând asupra fiecărui cuvânt pe care l-am spus.
- Ăsta? Arată cu degetul spre seif. Următoarea succesiune a mafiei se află acolo, iar nimeni nu știe de existența persoanei al cărui nume se află acolo, doar eu și ea.
- Ea cine? Îl întreb eu, insistând pentru aflarea cât mai multor detalii.
Se uită din nou la mine cu o privire îndurerată aș putea spune, dar nu bag mâna în foc pentru monstrul ăsta. Flăcările se răspundeau din ce în ce mai tare, iar timpul nostru se scurgea mai repede decât o face nisipul într-o clepsidră.
- Karen Hale, îmi spune în timp ce înghite în sec. Fosta mea soție.
Tac din gură și privesc flăcările ce cuprind trupurile, făcându-le scrum. Încerc să pun totul cap la cap într-un timp foarte scurt, iar singura idee care îmi vine în minte este de-a dreptul teribilă.
- Aveți un moștenitor care va prelua acest calvar pe care l-ai dezlănțuit, nu-i așa? Îl întreb eu mijându-mi ochii spre el.
Oftează, iar acum pot vedea că am atins un punct sensibil pentru insensibilul Drako Blake.
- Dacă acel copil va fi găsit, da. Până atunci, trebuie să mă ocup de iubita mea soție care mi-a luat copilul!
Lacrimi se aflau în ochii lui. Suferea după copilul pe care tocmai fosta lui soție i l-a luat de sub proprii ochi.
- Știi, într-un univers paralel, mi-ar fi milă de tine. Faptul că poți vărsa niște lacrimi. Dar eu n-am încredere în șerpi, iar acel copil pierdut nu trebuie să fie nevoit să intre în Iadul dezlănțuit de un monstru care, din păcate, îi e tată.
Nu mai ezit nicio secundă și apăs pe trăgaci de trei ori consecutiv, zdrobindu-l pe Drako Blake la pământ și omorându-l fix în momentul în care flăcările i-au curpins trupul. Fug cât de repede pot spre ieșire cu speranța că pielea nu-mi va fi arsă precum a celorlalți de aici.
Fug pentru că vreau să trăiesc și să lupt în continuare. Conducătorul mafiei a murit, iar acum o să înceapă războiul. Lupta pentru mine a început din momentul în care am ieșit pe ușă și am putut să simt aerul curat ce mi-a invadat plămânii infestați de fum. Iar apoi o ploaie torențială a început să mi se prelingă în mod alert pe trup. Mi-am ridicat mâna și am privit micul seif ce încă îmi stătea în mână. Să aflăm acest copil bastrad al cărui viitor îi este predestinat fără să știe.
PREZENT
Ochii îmi sunt tulburi în momentul retrăirii trecutului.
- Tu nici acum nu știi adevarul, nu? Mă întreabă Dylan în timp ce se apropie mai mult de masă.
Mă uit confuz la el, întrebându-l din priviri ce naiba vrea să zică.
Râde.
- Am plecat fiindcă așa am fost obligat să fac! Înainte ca tu să îl omori pe Blake, înainte să mergem în acea firmă și să destăinuim un fiasco, un om de al lui m-a încătușat și m-a ținut prizonier câteva ore. Mi-au zis că dacă nu te părăsesc când suntem într-un moment critic, ne va ucide pe amândoi. În acea seară Blake nu voia să te omoare pe tine, ci pe mine, fiindcă îi încălcasem cuvântul. Voia să te ia sub aripa lui, Harry! Te spionase de foarte mult timp și te voia lângă el, să-l protejezi. Era băgat de rahat până în gât, iar protecția lui era egală cu zero.
După ce am ascultat fiecare silabă pe care Dylan a rostit-o, nu îmi venea a crede ceea ce aud. Mă ridic brusc peste masă și îl prind de gât furios.
- Cum de nu mi-ai spus asta, idiotule? Cum? Puteam să te ajut, nu să mă omoare gândul că te urăsc atât de mult. Nu m-ai lăsat să te ajut!
Țip la el în timp ce îl strâng atât de tare, încât se înroșește la față. Își ridică mâinile încătușate și încearcă să mi le îndepărteze. Într-un final, îl bruschez și îl eliberez. Mă așez la locul meu și aștept să spună ce mai are de zis.
- Ce s-a întâmplat cu seiful atunci, Harry? Am auzit că l-ai pierdut chiar în acea seară.
Mă uit la el ofensat. Nimeni nu știe întreaga poveste.
- După ce am plecat de acolo, am fost asaltat de o trupă de oameni, oftez în timp ce îi povestesc. Nu făceau parte din mafie, nici acum nu știu cine ar fi putut fi. Probabil alți dușmani din partea lui Blake. Nu am putut face față, erau prea mulți. M-am ales cu o lună de spitalizare și cu seiful furat. Nu se știe nici acum unde se află, deși lucrez non-stop de atunci, încercând să aflu.
Simt o apăsare pe suflet când îi destăinuiesc ceea ce am pe suflet.
- Harry...
Vocea șoptită și îndurerată a lui Dylan mă uimește. Îmi ridic ochii spre el și îl întreb din priviri ce s-a întâmplat.
- Ea ce face? E bine? Mă întreabă el.
Iar în momentul ăsta am știut că el chiar o iubește și că se luptă cu proprii demoni fiind aici și neștiind nimic despre ea. Mă joc cu degetele în poală și îmi plec privirea către inelele de pe degetele mele. Oftez, iar apoi fac contact vizual cu el.
- E bine. Nu-ți face griji.
Se uită la mine cu o privire demnă de milă. Cât de mult a putut să-l schimbe locul ăsta.
- Eu nu o s-o mai pot avea niciodată. Am văzut felul în care vă priviți. Am ajuns în punctul de disperare în care accept orice, dar te rog nu o face să sufere, am făcut-o eu destul.
Aprob din cap către el. I-am făcut lui acum o promisiune și nu numai, mi-am făcut-o mie. N-am de gând să o las pe Sarah să-mi scape printre degete, și nu o să las pe nimeni să o rănească, deși mi-e frică că o să fiu singurul care o să facă asta.
Paznicul intră pe ușă într-un mod gălăgios. Dylan se ridică într-un mod silențios, știind lecția deja. Își apleacă umerii și merge cu pașii apăsați spre bărbat. Aici nu pare a fi un spital, unul care ar trebui să ajute oamenii, aici e o închisoare.
Și chiar dacă s-au întâmplat atâtea, nu îl pot lăsa să fie chinuit de proprii demoni.
- Dylan! Strig eu către el înainte să iasă pe ușă.
Acesta se întoarce spre mine.
- Promit că o să te scot de aici! Cu orice preț!
(5166)