15. Destăinuirea Iadului
Sarah
Acel moment când frica îți pulsează atât de tare in vene, încât simți cum viața ți se scurge sau mai este ținută doar de un singur fir de ață ce stă să se rupă. Când inima îți pompează in piept și simți că o să sară, parasindu-si stăpânul ce o controlează. Atotputernicul ce îi este predestinat încă de la prima bătaie inertă. Frica ce o inundă la fiecare emoție, la fiecare lacrimă și suspin. Inima e cea care îndura toate sentimentele și durerile pe care stăpânul le simte. Un stăpân ce este controlat de propria inimă sau invers. Viața este o durere impasibilă a inimii, ce ne distruge pe toți la un moment dat. Un moment de neatenție sau neștiință. Dar poate fii neatinsă și pură ca apa limpede a unei cascade tulburate, deși este imposibil.
Cam asta cred că simte inima mea in acest moment. Când îl văd pe omul din spatele meu ce își pune mâna pe inimă sângerândă. Inima își părăsește stăpânul, Atotputernicul.
Închid ochii pentru o milisecunda, că apoi să îmi încordez degetele pe armă și să apăs din nou pe trăgaci. Zeci de mașini roiau in jurul nostru. Stăteam sprijinită pe portieră, jumătate de corp îmi era afara, iar o parte se ținea prompt de partea joasă a mașinii. Parul îmi era vraiște, iar degetele mi se mișcau încontinuu pe trăgaci, odată ce viteza mașinii conduse creștea din secunda in secunda, probabil ajungând la cote maxime. Îmi strâng ochii puțin, iar vizualizarea către mașina neagră ce este din ce in ce mai aproape este fixa. Îmi încordez mâinile și mai tare, apoi îmi fixez ținta.
Sunetul asurzitor al mașinii care a început să se rotească era grotesc. Din fericire, am reușit să nimeresc in cauciucul roții de la mașină. Încă una tăiată de pe lista. Încă câțiva oameni morți adăugați pe ea. Îmi adun toate forțele ce dădeau lupte crâncene in interiorul meu. Reușesc să mai nimeresc una.
Îmi aplec capul spre interiorul mașinii pentru a-l privii. Acele mâini a căror vene erau ieșite exagerat din relief, acea încordare gata de explozie și buzele strânse de nervi. Doar atât puteam vedea, dar era suficient ca motivația mea de a scăpa cu viață să se amplifice. In momentul când mă ridic din nou, un glonț trece pe lângă gâtul meu.
O ploaie de gloanțe se aude apoi în neștire. Eram mai amețită ca niciodată, iar acea motivație dispare când simt al doilea glonț care nu m-a mai ferit de data asta. Îmi julește o parte a umărului. Strâng din dinți și un țipăt asurzitor îmi scapă printre dinții încordați de durere. Inima îmi bătea din ce in ce mai tare. Dar eu sunt stăpânul și nu o voi lăsa să mă oprească din a-mi atinge scopul.
Simțeam cum glonțul îmi mănâncă pielea, deși doar m-a zgâriat pe laterală și nu a intrat, durerea tot era amplificată pentru mine, fiind prima durere de acest gen pe care corpul meu a avut-o. Scutur nervoasă din cap și strâng mai tare arma în mână. Odată ce încordarea îmi este pronunțată în braț, o durere crâncenă îmi mănâncă tot corpul. Îmi vine să tip și sa plâng de durere, dar când o altă mașină se apropie, acestea dispar și adrenalina înlocuiește durerea ce îmi acapara corpul înainte.
Fără să am o țintă anume, trag în neștire cu gloanțe ce zboară spre ei. Reușesc să nimeresc parbrizul, iar următorul glonț ce scăpa din lanțul pistolului îi împunge capul șoferului.
Mă bag înapoi în mașină și arunc arma la picioarele mele. Mă așez mai bine pe scaun și îmi duc mâna dreaptă pe umărul stâng, rănit. Odată ce palma ia contact cu rana ce sângerează, șuier printre dinți și încerc din răsputeri să nu țip.
Deși mașinile încă tronau in jurul nostru, îmi îndrept privirea spre el. Conducea animalic, iar privirea sa era de temut. Când îmi simte ochii asupra lui, privirea lui se întoarce rapid spre mine. Atunci când îmi observa brațul sângerând, ochii i se măresc, iar stupefierea își face loc pe chipul său. Pune o frână brusca ce aproape m-a dat pe dinafară mașinii. Întoarce într-o secundă într-o curbă lungă până când intră pe un drum denivelat ce zdruncina mașina.
Ochii îmi cădeau, aproape inchizandu-se. Durerea era una cruntă, nemaisimtita de mine până acum. Simțeam cum îmi ajunge până în orice celula a corpului și o distruge încet și dureros. Simt cum motorul tunat al mașinii se oprește. Privesc in jur, iar tot ceea ce vad e o prăpastie și câțiva pomi ce înconjurau locul.
Ochii lui năvălesc intr-ai mei, iar îngrijorarea i se putea citi subit pe chip.
- Iubito, ce dracu' ai făcut?
Cu două ore în urmă
Intru in marele depozit. Un aer rece îmi îngheață trupul instant. Doua zile. Doua zile nenorocite au trecut de când mă aflu în Irak. Am tot incercat sa pătrund în interior, dar nu am reușit. Acest loc este păzit douăzeci și patru din douăzeci și patru.
Am reușit să detonez mai multe grenade într-un loc puțin mai îndepărtat de depozit, iar la explodarea acestora, paznicii au reacționat și au părăsit incinta. Imediat am intervenit și am reușit să intru.
Merg aplecată cu o arma în mână. Căutam disperată biroul in care ar trebui sa se afle acele acte nemernice. Erau atatea uși, încât nu le puteam ține numărul. Pentru un depozit, excela în mărime.
Au mai rămas doar câteva uși de inspectat. Una maro, de mahon se afla in mijlocul celor rămase. Instinctul îmi spune sa mă duc spre ea, și asta și fac. Cu cât înaintez, adrenalina și emoția îmi tresaltă înlăuntrul meu. Pașii mei apăsați ar putea detrona bombe nucleare. Mă simțeam călcând pe ghimpi, unii extrem de dureroși pentru tălpile mele fricoase.
Când ajung in fața ușii, inspir și expir de câteva ori, iar apoi apas pe clanța ușii. Spre surprinderea mea, era deschisă, deși a trebuit să apăs mult mai tare, fiindcă se deschidea foarte greu. Mă uit în stânga și în dreapta inainte de a mă face nevăzută în încăperea ce se află după ușă. Cine știe ce Dumnezeu se afla acolo.
Stupefierea mi se lipește brutal de față. Eram șocata de trupul ce mi se ivea de ochii mei tulburati. Imi strâng pleoapele și mă frec cu mana la ochi ca imaginea din fața mea să devină clară, să mă asigur că nu e doar imaginația mea și corpul ce caută disperat prin birou nu este întocmai, Harry în persoana. Mi-era suficient că m-am chinuit în aceste doua zile să-l scot din capul meu, mai degrabă să scot acel sărut ce mi s-a lipit până în adâncul sufletului. În orice moment când închideam ochii îi puteam resimți gustul buzelor sale și dorința lui izbitoare pe care mi-o transmitea și mie în acel moment. Deși au trecut ore îndelungate de atunci, și acum îi pot simtii buzele ce se contopeau la extreme și invocau plăceri nedescrise, peste ale mele.
Harry se învârtea în cameră disperat, căutând într-un mod haotic prin biroul ce trona în mijlocul micii încăperi care aducea cu un birou de prima clasa, deși ne aflăm in mijlocul pustietatii, într-un depozit care pare mai mult derapanat de la departare. La cat de agitat și grabit era, prezența mea alături de el era invizibilă, nici măcar nu mă observase.
Norocul îmi bate la ușă de fiecare data, nu pot sa cred că tocmai acum, în aceeasi oră, am reușit, din întâmplare, să ne punem planul comun în aplicare. Asta da sincronizare. Nici dacă ne vorbeam nu reușeam să facem acest lucru atât de bine.
O agitație profundă îmi strafulgeră întregul corp, iar deodata, Harry părând să aibă același sentiment cu al meu, își îndreaptă spatele ce era aplecat și își striveste ochii uimit de ai mei. Se pare că surprinderea lui e mult mai mare ca a mea. Era imposibil să nu știu că venisem în Irak pentru același motiv ca al sau, dar probabil credea că o să mă las bătută și nu o să reușesc nici în ruptul capului să intru în depozit, dar altminteri să iau informațiile trebuitoare.
Prima tendință a fost să-i sar in brate, mirosul lui specific ce mi-a devenit drog al simturilor, inundandu-mă în prima secunda în care s-a ridicat prompt. Ochii săi verzi erau dilatați, iar corpul îi era rigid. Era agitat și disperat să găsească cât mai repede informațiile acelea nenorocite.
- Ce cauți tu aici? Vocea lui groasa și rigidă mi s-a facut auzită.
Ghionturi nenorocite ce îmi străpung stomacul. La dracu'!
- Scutește-mă, Styles! Poate în loc de vorbit ai incerca să iei foile alea nenorocite pentru care e clar că amandoi ne aflăm aici, îi spun eu mai mult țipând nervoasă spre el.
Acesta nu așteaptă al doilea semnal sau a doua amenințare pe care deja mi-o cream în minte. Se îndreaptă rapid spre sertarele nesfârșite ale gigantului birou. Rapiditatea sa mă amețea cumplit, așa că am decis să încerc să găsesc și eu ceva. Poate dă norocul peste mine într-un final și o să pot gasi foile înaintea lui. Chiar dacă el le va gasi, cu siguranță nu o să-mi dea vreun ajutor în privința mafiei din care fac parte. Bineinteles, și eu aș face aidoma lui.
Pulsațiile inimii creșteau cu fiecare secundă ce trecea mai rapid ca niciodată. Teama că în orice moment un paznic, sau chiar șeful acestui depozit, va intra peste noi mă îngrozește. Fără dar și poate, nu voi putea scăpa din calvarul ce cu siguranță o să-mi sape nerăbdător în spate.
Ajung lângă un dulap înalt cu foarte multe compartimente. Prima dată dau năvala peste un dosar gros unde erau o sumedenie de documente. Îl răsfoiesc cu marea speranță că voi găsi ceea ce vreau.
Trag cu coada ochiului spre Harry care se pare că s-a oprit din căutat dosarul. Nu se oprise din cauza că gasise actele, stătea lângă birou, încă cu mainile în sertar și se uita la mine. Nu vreau să mă gandesc de câte minute bune studiez dosarul din fața mea. Vreau să cred că nu mă privește de atâta timp. Harry revine la realitate. Își strânge ochii, iar apoi își clatină capul în stanga și-n dreapta de cateva ori, continuând căutarea.
Îmi îndrept atenția spre dosarul gros ce pare nesfârșit. Ochii mi se măresc si ma înconjor mai bine in jurul ariei dosarului. Scot repede foaia din țiplă si ma uit fugitiv peste cuvintele ce erai scrise.
Asta e!
Împăturesc bine foaia și o bag în buzunarul blugilor mei, încercând să mă ascund cât de bine pot ca Harry să nu vadă ce fac, fiindcă disperarea lui creștea în orice secundă petrecută aici.
Disperarea lui Harry era acută. Nervozitatea i se îmbina atât de tare în corp încât pare că o să detoneze o bombă atomica. Corpul său era un pachet imens de nervi. Nu știu dacă să mă sperii sau să mă comport normal în prezența lui. Pe cine aș putea mintii, niciodată nu mă comport normal în prezența lui.
Inima îmi bubuie de fiecare dată, un nod incredibil de ciudat îmi rămâne blocat in gat, interzicându-i de fiecare dată aerului să pătrundă. Mainile îmi tremură și îmi devin reci. Și sangele din venele mele îngheață în prezența lui. Orice simț îmi rămâne blocat când îi pot zări ochii pătrunzători și verzi de smarald. Acele buze subțiri, dar totodata atât de pline și roșii. Gropița aceea pe care rar mi-a fost dat să o văd. Îi sapă atât de adânc obrazul, încât îmi este milă de pielea lui fără imperfecțiuni și catifelată ce arde de fiecare dată când reușesc să o ating. Harry este un corp încins, ce mereu este înfierbântat în toate sensurile posibile.
Subit, îmi întorc capul spre el. Tot ceea ce reușesc să zăresc este mâna lui ce închide fermoarul buzunarului jachetei pe care o poartă. Încerc să ignor acțiunea sa rapidă și extrem de tensionată. Instinctul meu mă face să-mi duc mâna la buzunarul blugilor, de parcă aș reuși să protejez hârtia cu degetele mele. Privirea lui Harry rămâne blocată asupra mea, iar palpitațiile inimii mele se accentueaza. De fiecara dată, deși sunt în situații critice- ca aceasta-, nu pot nega frumusețea lui orbitoare. Tocmai l-am declarat pe Harry de o frumusețe fascinantă, și, cu siguranță, nu pot nega niciun cuvant. Este purul adevar.
Mintea mea încetează să-și facă scenarii de tot felul în cap în momentul în care o izbitura puternică sparge tăcerea cruntă ce insista în jurul nostru. Teama îmi acaparează corpul, iar acum mă bucur mai mult ca niciodată de prezența lui lângă mine. Nu mă face să fiu atât de neputincioasă pe cât mă simt.
Imediat îmi duc din nou ochii spre dosarul care încă mai era deschis. Mă uit fugitiv la foaia pe care voiam să o inspectz înainte să pot realiza acțiunile precedente ale lui Harry. Era identică ca cea pe care mi-am îndesat-o în pantalon. O trag imediat din țipla în care era băgată, nu înainte de a fi bruscată de mâna mare a lui Harry.
- Trebuie să mergem, ce dracu' ai acolo? Mă întreabă el cu pupilele dilatate, frica își punea amprenta și pe expresia lui.
- Am găsit-o, îi șoptesc eu în timp ce mai privesc două secunde foaia din mana mea.
Ochii lui se măresc la extreme, nu cred că pot fi mai dilatati de atat. Șocul i se citea pe față și nu am nicio idee de ce. Era clar că o să fie un formular aici, era clar că o să-l găsim în acest birou.
- Haide, trebuie să fugim înainte să fim prinși, îmi spune din nou în timp ce mâna sa se împletește din nou cu a mea, într-un mod brutal de data aceasta.
În timp ce mâna sa se lipește de a mea, strâng mai bine foaia în cealaltă, ca nu cumva să-mi scape, deși mai am o copie în buzunar. Chiar dacă Harry a aflat că am găsit eu ceea ce trebuia, sper că nu se gândește, că o să i-o dau. Nu o să fac asta nici în ruptul capului. Asta e misiunea mea!
Nu pot minții, mor de frică! Teama îmi sapă până la oase, deși încerc să-i dau ignoranță.
Mă opresc, orgoliul mă face să fac asta.
- De ce nu poți să pleci pur și simplu și să mă lași aici? Îl întreb eu în timp ce îmi îngustez ochii spre el.
Dacă n-aș fii în asemenea moment, aș lua telefonul și i-aș face o poză. Expresia lui e de milioane, șocată, nervoasă, mirată!?
- Tu ai lăsa singură, în pericol, o pasăre fragilă care nu are habar ce să facă în momente critice? Răspunsul lui vine tot cu o întrebare.
Ah, ce urăsc acest joc de cuvinte!
- Harry, tu tocmai m-ai făcut cioară? Îl întreb eu în timp ce-mi eliberez mâna dintr-a lui.
Râde. Un râs copios, unul ce poate să-ți ia mințile.
- Tu ai zis-o, iubito! Nu eu, îmi răspunde în timp ce gropița îi sapă obrazul, iar dinții îi sunt la vedere.
Mintea mea e complet răvășită. Presupun că așa se simte o cioara în momentele când nu are habar de ea, adică mereu.
- Tocmai mi-ai zis 'iubito'. Tu ce se preuspune că ai fi? Cioroi? Îl intreb eu uitandu-mă strâmb spre el, deși eram conștientă de perlele ce le scot pe gură.
- Doamne, ești fenomenală! Îmi spune el în timp ce îmi sărută fugitiv fruntea.
Stai, ce!? Ne batem pe un subiect complet prostesc, efectiv îl fac cioroi, iar el îmi sărută fruntea? Deși aș fi o nemernică dacă aș spune că nu am profitat câtuși de puțin de momentul în care buzele lui mi-au atins pielea. Simțeam cum corpul îmi ia foc, deși nu a fost decat un sarut banal, pe frunte.
Îmi apucă din nou mâna în timp ce-mi spune să țin bine foaia. O mototolesc și o înfing în buzunarul celalalt al pantalonului. Harry deschide ușor ușa și înjură în barbă când un scârțâit se aude.
Se uită în stânga și în dreapta. Îmi face semn că e liber pentru moment și mă trage după enormitatea corpului său, ce efectiv mă târăște. Când ieșirea era la trei metri distanță, zeci de bărbați apar de nicăieri în mijlocul marelui depozit.
Îngheț. Nu reacționez, sunt complet blocată, iar mintea mea nu mai derulează bine momentele ce tocmai se întâmplă în fața mea. Odata ce Harry îi observă, nici nu știu când, își scoate arma de la spate și trage în orice loc e picior de om, deși nu are o țintă anume. Tot reușește să nimerească câțiva oameni, nu mulți, dar suficienți încât să avem un mic avantaj de timp.
Ieșim rapid din depozit. Eu în urma lui Harry, iar el în fața mea. Aleargă în față, dar nu-mi dau seama unde ne îndreptăm, neavând nicio direcție.
Un sentiment de nesiguranță îmi acapară întreg corpul. Nu aveam idee ce se poate întâmpla peste cinci minute, dar altminteri mâine. Deși pesimismul nu prea se află în ecuația gândirii mele, în acest moment persista insistent și mă face să mă îndoiesc de propriile-mi gânduri, nefiind capabilă să le controlez acum. Scenariile îmi iau locul gândirii, și în loc să le controlez eu, ele mă manevrează pe mine ca pe o marionetă, și, din nou, corpul îmi creeaza convulsii când văd ceata de oameni ce se află la puțină distanță față de noi.
Rămân tăcută, deși voiam să-i adresez lui Harry o grămadă de întrebări acum, să știu ce facem, cum o să scăpăm de aici. Mai bine, cum dracu' ajungem la mașinile noastre? A mea era pe partea cealaltă a depozitului, iar a lui, cu siguranță, la fel. Suntem morți!
Mana lui încă era într-a mea, iar o mică sfărâmă de siguranță îmi mai încălzea corpul înghețat de frică.
Traversăm și intercalăm câțiva pomi. Deja am intrat în nenorocita de padure, și, cel mai precis, vom ajunge în sălbăticiune. Nu era mare chestie, dar, la dracu', suntem la naiba-n prasnic și suntem doar noi doi împotriva lumii.
Doi demoni împotriva lumii ar trebuii să fie de neoprit, dar mi-e teamă că acum nu ne mai asemănam cu unii. Sufletele iau culoarea albă, iar acest gând este cel mai înfricoșător lucru.
- Harry, unde ne îndreptăm? Îl întreb eu, dar răspunsul lui întârzie să apară.
Picioarele noastre alergau încontinuu pe frunzele ofilite ce se aflau ca un covor în padurea întunecată. Întunericul cuprindea întregul loc, iar vederea noastră devenea aproape nula. Inima îmi bătea nebunește, iar părul îmi cădea în valuri nefirești pe față. Suflul îmi era aproape insemnificativ. Îmi deschid buzele și încerc din răsputeri să fac în așa fel încât aerul să pătrundă voios, dar întârzia ca un drac împielițat. Deja oboseam, iar acei monștrii încă se aflau în spatele nostru, urmărindu-ne.
- Raspunde dracu' odata! Țip eu la el, n-ar fi de mirare că și cei din urmă m-au auzit.
Deodată se oprește și mă trage în spatele unui copac gros. Mă lipește de trunchiul acestuia. Secundele libere pe care le am la dispoziție îmi permit să respir normal, deocamdată.
- E o mașină puțin mai încolo de padure. Trebuie să ne îndreptăm spre sud și vom merge departe de acest loc. Mai rezistă încă puțin, OK? Îmi spune acesta în timp ce îmi cuprinde obrajii căuș cu palmele sale.
Încuviințez din cap, iar odata ce afirmarea mea ajunge la Harry, acesta mă trage din nou de mână în timp ce continuam să alergăm.
După în jur de zece minute continue de alergare, am ajuns în locul în care Harry voia să ajungem. Bărbații au renunțat la noi în urmă cu cinci minute, așa că tremuratul meu a mai disparut, dar încă este. Însă acesta se datorează mâinii lui Harry ce nu mi-a dat drumul nicio secunda.
O emoție inexplicabilă îmi traversa toate celule existente din corp, dar mai ales, îmi străfulgera inima. O simțeam bubuind, iar acest lucru se datora prezenței lui. Una extrem de istovitoare, un sentiment după care râvneam cu atâta ardoare, încât simțeam cum mă despic pe interior de dorință. Una atât de intensde care nu sunt capabilă să o controlez nici dacă aș vrea, însă prefer să las sentimentele să mă manipuleze. Dacă mi-aș oprii sufletul în a simții ceea ce trăiește în prezența lui Harry, aș fii mai goală ca niciodată. El îmi umple golul din inimă, care e plin cu apă, nesecat de dureri profunde ce mă taie, dar ele nu mai sângerează odată cu apariția lui ce-mi pătrunde subit în corp.
O mașină neagră îmi apare în fața ochilor. Bucuria îmi tresaltă pe chip când realizez că încă mă mai pot agăța de un fir mic de ață. Un fir ce mă poate aduce înapoi acasă, să plec din acest loc și să nu mă mai simt ca un animal la măcelărie la naiba-n prasnic.
- Urcă, îmi zice Harry pe un ton mult mai reglat și nervos.
Încerc să ignor tonul ce tocmai l-a folosit, dar, din nou, mintea nu mă lasă să fac ceea ce vreau. Nu înțeleg motivul supărării lui întâmplătoare deodată. Mă supun lui și urc în mașină, în locul pasagerului, el urcând în locul predestinat șoferului, deși aveam o mare tentație de a mă urca la volan, l-am lăsat pe el să domine situația.
Odată ce Harry pornește mașina cu o viteză tulburătoare, mă fixez mai bine pe scaun în timp ce realizez că ușor, ușor ne îndepărtăm de locul în care Iadul poate fi dezlănțuit în orice moment al zilei sau a nopții. Iadul e prezent în orice loc, trebuie doar să știi să treci prin el. Exact cum am făcut noi doi.
După nici măcar două minute de mers, observ în oglinda retrovizorie o ceată enormă de mașini ce se îndreaptă în spatele nostru. Mașini negre, cu o viteză incredibilă se îndreptau spre noi.
- Se pare că avem musafiri. O să regrete că s-au autoinvitat.
Glasul lui Harry se aude din nou. Nu sunt capabilă să rostesc niciun cuvant. Acel fir de care vorbeam mai înainte pare a se rupe în acest moment.
Brațele lui Harry sunt atât de încordate pe volan, încât pielea acestuia îi preia forma degetelor sale ce patrund brutal în ea. O venă atât de proeminentă îi sapă gâtul într-un mod animalic, iar culoarea feței sale interferează cu un roșu aprins, ce emană doar furie pură. Era de neimaginat, niciodată nu l-am mai vazut atât de nervos, deși au fost o grămadă de momente. Imaginea lui care mi se crea în fața ochilor în acest moment era neexplicabila. Acest om ce se numea un demon, este unul în adevaratul sens al cuvantului. A avut dreptate când a spus că nu minte niciodată, ci nu spune întregul adevăr. De data asta a zis toată realitatea, demonul din el a ieșit la suprafață, iar mie începe să-mi fie teamă de acest om venit din Iad.
Mașinile încă tronau în spatele nostru, ca un tablou noctrun al nopții ce bagă în sperieți toți spectatorii.
Gura mi se usucă, iar teama mă traversează, din nou, străfulgerător.
- Treci la volan, o să trag eu! Țipă Harry în timp ce gloanțele încep să străbată geamul din spate al mașinii noastre.
- Rămâi la volan, eu trag! Țip eu la el ca să pot acoperii gloanțele ce vin spre noi.
Acesta lovește volanul cu putere în timp ce un țipăt de disperare îi iese pe gură.
- La dracu', nu mai fii așa de încăpățânată și treci la volan.
Vocea lui devine destul de clară urechilor mele, dar, cu siguranță, nu am de gând să trec la volan. Arma aia va trebui să treacă prin mâna mea, nu a lui. Oamenii care mi-au făcut ziua asta un calvar și pentru care am trăit cele mai intense momente de frică din întreaga mea viață, vor muri de mainile mele.
Îl ignor pe Harry și îmi scot arma de la spatele pantalonilor. O încarc cât de repede pot, iar acum mă pot declara ghinionist pentru că restul armelor se aflau în mașina cu care am venit. Îmi amintesc că și Harry are o armă la spate. Fără vreo secundă de gândire îmi îndrept mâna spre spatele sau. Îi pipăi dosul până ce reușesc să simt arma. Nelăsându-i drept la altă replică, îi iau arma și mă asigur ca e încărcată. Ochii săi erau tulburi, disperați, speriați, îngroziți. Acel verde încântător era interferat cu un negru demonic și o sclipire destul de ciudată. Nu știu dacă e nervozitate sau mândrie asupra mea. Prefer să cred că nu vreau să aflu.
- Sarah, îți mai repet încă o dată, treci dracului la volan! Mârâitul puternic îi iese printre dinții încleștați.
- S-o crezi tu, Styles! Îi mârâi eu la rându-mi.
Deschid geamul la maxim și îmi urc fundul peste portieră. Mașinile încă tronau în spatele nostru. Dacă nu mă înșel, păreau să se fi înmulțit.
Odată ce adeversarii noștri mi-au observat prezența extrem de doritoare de a nimeri niște corpuri, gloanțele au început să curgă mult mai repede, unele dupa altele. Adrenalina îmi pompa impulsiv prin vene, iar când degetul mi-a apăsat pentru prima dată trăgaciul, am simțit o vibrație ce mi-a dat mai multă dorință de razbunare și vărsare de sânge, deși acest gând pare mai mult macabru.
Îi tot auzeam vocea lui Harry ce mă intreba dacă sunt bine, iar eu întotdeauna repetam un da scurt și declanșam din nou arma. Deja am trecut la arma lui Harry care este mult mai puternică decât a mea.
- Harry, zi ceva! Țip eu la el în timp ce mâna îmi e încordată pe armă.
Îi aud marea nedumerire ce și-o exprimă printr-un oftat deloc ciudat.
- Ce dracu' să zic!? Întreabă el mai nedumerit decât orice lucru posibil, de parcă aș fi scos pe gură cea mai mare prostie din lume.
- Orice!
Trebuia să fie ceva de la care să-mi iau gândul, deși o parte din mintea mea încă era focusată pe oamenii ce mă vânează, aveam nevoie de o distragere.
Mai aștept câteva secunde, iar apoi îi aud vocea, iar un râs mă bufnește incontrolabil, deși încerc să înăbuș un altul care dorește să vină.
- Ce culoare are lenjeria de pe tine? Îi aud vocea, deși încă eram cocoțată pe portieră și nu puteam să-i văd chipul.
Pot paria pe orice că un rânjet obscen e prezent pe chipul lui.
- Parcă eu aveam nevoie de o distragere, nu tu! Țip eu către el ca să mă poată auzi.
- Nu doar tu ai nevoie de o distragere, Sarah! Daca văd numai drum în fața mea, trebuie să mă gândesc la ceva incitant ca să vreau să scap mai repede de aici și să te vad, îi aud glasul țipând, deși tot are o urma mare de răgușeală care îmi creeaza o emoție într-un loc în care lenjeria despre care vorbește se află acolo.
- Lenjeria mea ți se pare incitantă? Îl întreb eu în timp ce reușesc să nimeresc un cauciuc al unei mașini, încă una ieșind din raza mea vizuală.
- Oh, și încă cât! Nici nu-ți poți imagina! Îl aud din nou peste ploaia de gloanțe nesfârșită.
Îl ignor pe Harry, fiindcă totul deviază de la subiect, la unul obscen, iar fiind în situația de față nu mă ajută cu nimic, decât îmi îngreunează situația și mai tare.
Închid ochii pentru o milisecunda, ca apoi să îmi încordez degetele pe armă și să apăs din nou pe trăgaci. Zeci de mașini roiau in jurul nostru. Stăteam sprijinită pe portieră, jumătate de corp îmi era afara, iar o parte se ținea prompt de partea joasă a mașinii. Parul îmi era vraiște, iar degetele mi se mișcau încontinuu pe trăgaci, odată ce viteza mașinii conduse creștea din secunda in secunda, probabil ajungând la cote maxime. Îmi strâng ochii puțin, iar vizualizarea către mașina neagră ce este din ce in ce mai aproape este fixa. Îmi încordez mâinile și mai tare, apoi îmi fixez ținta.
Prezent
- Iubito, ce dracu' ai facut?
Îmi dau ochii peste cap și îmi îndrept atenția spre el. Îngrijorarea lui bruscă mă face să fiu puțin confuză, dar confuzia dispare odată ce durerea încă îmi pulsează într-un mod execrabil în corp. Simțeam cum o să leșin curand, iar faptul că sunt cu Harry aici, în cauză de leșin, nu știu dacă să mă îngrijoreze sau să mă bucure.
Îl observ cum se întoarce cu spatele pentru o secundă, apoi se întoarce la mine, cu mâna pe bărbia sa.
- Deci, Sarah... Unde e foaia pe care ai luat-o când am plecat din acel birou? Mă întreabă în timp ce face doi pași către mine.
Instinctul mă face să mă dau doi pași în spate până ce un trunchi de copac mi se lipește de spate.
Fir-ar!
Mai face un pas și jumătate, iar acum corpul său este aproape lipit de al meu. Pieptul îmi tresaltă, iar instinctul de a apăra foaia pentru care mi-am riscat viața în această seară, mă face să-mi duc mâna către buzunarul blugilor. Acesta îmi observă mișcarea și imediat un rânjet macabru îi apare pe față.
Nu știu ce s-a întâmplat acum cu acel Harry ce era în mașină și mă întreabă despre culoarea lenjeriei mele, dar acei ochi ce păreau demonici de furie și adrenalină, acum par inexpresivi și plini de răutate. Nu orice fel de rautate, ci una îndreptată spre mine.
Acum mi-e frică. Nu mă mai simt în siguranță, iar în acest moment îmi e teamă că Harry îmi va face rău.
- Dă-mi-o, Sarah! Fă lucrurile mai ușoare.
Da, sigur. De parcă a fost ceva ușor vreodată.
Durerea era acută și de nesuportat, iar privirea îmi era împăinjenită.
- Nu, rostesc eu către el drept răspuns.
Nu apuc să aflu ce răspuns îmi va da sau ce îmi va face.
Un negru profund îmi inunda ochii, iar durerea de braț mi-a ajuns în tot corpul. Simțeam cum tremur, iar durerea se accentua din secundă în secundă. Nu mă interesa de foaie, nici de Harry, sau Dylan, ce subit, mi-a apărut în minte. Voiam doar ca durerea să dispară și să mă trezesc în patul meu de acasă. Nu pe un deal, cu Harry și pe jumătate moartă.
Vreau să trăiesc.
(5100)