Excursia din trei august 2017
Indiferent cine s-a ocupat de orarul din acest semestru, e clar că nu l-a gândit bine. Cursurile de la ora douăzeci nu sunt frecventate nici măcar de profesor, care ne-a cerut să venim să-l recuperăm la altă serie. Totuși, datorită faptului că angajații facultății nu au idee de această „mică înțelegere", ușile sunt deschise.
Oportunitatea mea.
Înaintez pe holul etajului doi spre sediul Asociației Studenților, asigurându-mă că nu e nimeni prin preajmă. Cum nu fac parte din Asociație, nu am ce căuta acolo. Îmi amintesc că Faith își uitase odată geaca în sediu, iar când am întrebat-o dacă trebuie să așteptăm pe cineva să ne descuie, mi-a spus că nimeni nu încuie vreodată ușa. Nu e nimic valoros aici și nimeni nu vrea să fure hârțoage, dosare și alte obiecte total nefolositoare.
Spre ușurarea mea, a avut dreptate. Ușa e descuiată.
Mă strecor înăuntru, având grijă s-o închid în urma mea.
Și acum ce?
Vreau să aflu de ce Kade e atât de interesat de Lucas, pentru că, evident, nu are de gând să-mi spună. Nu-mi surâde ideea de a-l lucra pe la spate pe fostul iubit al celei mai bune prietene, tocmai de aceea trebuie să știu dacă merită să continui cu această șaradă sau e cazul să-l demasc pe Kade. I-am promis că îl voi ajuta și, în timp, el îmi va dovedi că nu e vinovat de crimă, dar nu sunt cea mai răbdătoare persoană.
Înaintez spre biroul acoperit de teancuri cu baloane și pamblici colorate – probabil decorațiunile pentru următorul eveniment –. Mutându-le subtil, ajung la concluzia că nimic din ce este aici nu mă va ajuta. Decid să iau la rând dosarele de pe rafturile micii încăperi.
Evenimente, planuri, aprobări, colaborări, dar nimic despre Lucas. Poate doar semnătura lui ciudată pe diferite documente. Mă așez pe scaunul din fața computerul și îl pornesc, rugându-mă să nu aibă parolă. Dar nu am noroc. Este parolat.
— La naiba! mă las pe spătar, trecându-mi mâinile prin păr. Cum se presupune că voi găsi ceva când nici măcar nu știu ce caut?
Haide, trebuie să fie ceva ce îți scapă, Harlow! Trebuie să fie ceva bizar despre Lucas aici.
Mă ridic de pe scaun și încep să cotrobăi prin sertarele biroului, încercând totuși să nu fac o harababură de proporții. În afară de câteva poze cu membrii Asociației și alte câteva hârtii nefolositoare, nu găsesc nimic.
Una dintre poze îmi atrage însă atenția în mod special, așa că o scot din grămadă. În poză, Faith stă întinsă pe o canapea cu picioarele în poala lui Lucas, care privește spre ecranul telefonului său alături de un alt băiat. Faith zâmbește cu toți dinții și face semnul păcii, spre deosebire de cei doi băieți, care nici nu par să-și fi dat seama că erau fotografiați. Întorc fotografia pe partea opusă.
„Faith Whitney
Lucas Anderson
Callard Voelkel
Trei august 2017"
Nu-mi durează mult până să înțeleg unde a fost făcută poza. Faith mi-a povestit totul despre acea excursie.
În august anul trecut, Asociația planificase o excursie doar pentru membrii. Sunt sigură că mi-a spus și unde, dar îmi scapă. În orice caz, întreaga excursie durase două zile, iar ulterior acesteia, Lucas și Faith s-au despărțit. La doar două zile după ce s-au întors.
Cei doi sunt din același oraș, așa că și-au început relația în afara facultății, iar la fel au și încheiat-o. Din câte mi-a povestit, certurile lor începuseră chiar în acea excursie, deoarece, fiind departe de casă, părinții ei o sunau în disperare și voiau să știe ce face în fiecare oră. Asta îl exaspera pe Lucas, care primea apeluri în aceeași măsură când Faith avea telefonul pe silențios.
Nu-i condamn supărarea, probabil și eu m-aș enerva dacă părinții iubitului meu m-ar suna din oră în oră. Bineînțeles, eu nu știu nimic despre părinții iubitului meu, așa că nu voi avea problema asta în excursia de mâine.
Ușa sediului se deschide brusc, iar înainte de a apuca măcar să mă ascund sub birou, două fete ce râd cu poftă pășesc peste prag, oprindu-se când mă observă. Nu le cunosc, dar judecând după lejeritatea cu care au intrat, fac parte din Asociație.
Nici măcar profesorul nu vine la facultate. Ce naiba fac ele aici?
Mototolesc poza în pumn și o îndes în buzunar, închizând sertarul cu genunchiul înainte de a-mi afișa un zâmbet fals pe buze. Trebuie să par cât mai naturală. La câți membri sunt în Asociația asta, mă îndoiesc că se cunosc toți între ei. Poate reușesc să trec neobservată.
— Bună? rostește una dintre șatene, privindu-mă perplexă.
— Bună! îi răspund relaxată și mă ridic în picioare. Ce mă bucur că ați venit, chiar speram să mă ajute cineva cu organizarea decorațiunilor! exclam, încerc să caut o scuză cât mai lipsită de detalii care m-ar putea da de gol.
— Oh, păi tocmai veneam să le împachetăm pentru a le duce mâine dimineață în autocar, îmi zice, începând să strângă totul într-o pungă. Dar ne descurcăm singure, poți să pleci dacă vrei, oricum nu sunt multe.
Deci excursia la munte va avea parte și de o petrecere. De ce nu-mi place cum sună asta?
— Sunteți sigure?
— Foarte, mă asigură cealaltă fată. Oricum trebuie să vină și Lucas să ne ajute.
— În cazul acesta, succes! le urez, grăbindu-mă spre ieșirea din încăpere.
Lucas nu mă poate vedea aici. Îmi va chestiona prezența, iar ăsta e ultimul lucru de care am nevoie. Și așa pare că în ultima vreme e cu ochii pe mine douăzeci și patru din douăzeci și patru. Bineînțeles, aș putea să-i spun că Faith m-a rugat să-i iau ceva din sediu, dar ar putea verifica dacă îi spun adevărul printr-un simplu apel.
Drumul spre cămin e cât se poate de liniștit. Studenții se plimbă prin campus într-un număr destul de mare, la fel cum se întâmplă în fiecare an când vremea se încălzește. Îl salut pe portarul prins în lecturarea unei cărți, înaintând în grabă spre camera mea. Îmi e atât de dor de Faith... camera pare pustie fără ea. Dar mi-a promis că se va întoarce în câteva zile.
Ce-i drept, nu am mai vorbit cu ea azi. Însă nu e prea târziu.
Îmi arunc rucsacul pe pat și deschid laptopul, intrând pe Skype pentru a o apela. Dar nu-mi răspunde. Insist, în ciuda faptului că știu că rezultatul va fi același. Închizând laptopul, mă îndrept spre fereastră și îi tastez un mesaj rapid, prin care îi cer să mă sune cât mai curând posibil.
Mi-aș dori să vorbească cu mine, să-mi spună ce simte și cât de gravă e situația mamei ei. Probabil se simte prost să mă încarce cu problemele ei, ceea ce mi se pare lipsit de sens. Însă nu o pot judeca. Nici eu nu i-am spus ce s-a întâmplat la petrecerea din februarie și nici măcar nu i-am dat vreun indiciu în legătură cu cine este Kade de fapt. Diferența e că eu încerc să o protejez, ea doar se închide în sine.
Ne place să spunem că suntem cele mai bune prietene, că depindem una de alta, dar când vine vorba de situații fără precedent, ne izolăm și refuzăm să primim ajutorul celeilalte.
E ciudat, câteodată am impresia că există o superficialitate între noi. Însă îmi e greu să-mi imaginez viața fără ea. E o prietenie care mă face să mă simt confortabil, asemenea unei relații de zece ani, în care, deși sentimentele au dispărut de mult, obișnuința îi determină pe cei doi parteneri să rămână împreună. Chiar dacă nu mai există nicio legătură emoțională.
Sunetul mesageriei mă trezește la realitate, făcându-mă să-mi retrag privirea de la fereastră. Scot telefonul din buzunar, sesizând că am primit un mesaj de la Kade. Nu mă surprinde. Bărbatul ăsta a devenit omniprezent în viața mea.
Vin să te iau la ora șase. Te rog, nu mă face să aștept. Nu-mi pasă dacă ești îmbrăcată în pijamale sau goală, la șase și cinci plecăm.
Îmi arunc ochii peste cap, grăbindu-mă să-i scriu înapoi.
Pentru cineva care are o mână de studenți ce-l pun la curent cu tot ce se întâmplă, ești destul de dezinformat. Mergem cu autocarul, nu fiecare pe cont propriu!
Arunc telefonul pe pat și îmi pun un pahar de apă. Îmi sprijin spatele de caloriferul din cameră, luând o gură sănătoasă. Chiar mă întreb ce face Kade acum, de unde îmi trimite mesaj.
Oare e la birou? Nu cred. Acasă? Posibil, dar ce înseamnă „acasă" pentru el? Nu știu nimic despre viața lui personală. Oare îmi scrie din piscina privată, ori de pe un simplu balansoar din balconul unui apartament modest? Poate nici una, nici alta. Poate stă cu părinții lui. Sau iubita. Dumnezeule, oare Kade are iubită? Îmi vine greu să cred că la cei douăzeci și cinci de ani ai săi e încă singur. Totuși, dacă ar avea, nu cred că ar fi insistat să avem această „relație", nu?
Soneria mesageriei se aude din nou, așa că ridic telefonul de pe pat.
Tu chiar crezi că voi sta într-un autocar timp de nouă ore cu atâția puștani? Fii serioasă, Harlow, vom merge cu mașina mea.
Nouă ore doar cu Kade? Idee în sine îmi displace... cred. Dar aș putea să încerc să-l fac să-mi spună mai multe. Până la urmă, din mașină nu are unde să fugă. E obligat să-mi răspundă.
Bine, dar trebuie să te avertizez că am rău de mașină.
Dacă vomiți în mașina mea, te schimb odată cu tapițeria!
Ha, ha, ha, ai glume în program, Kade?
Nu-mi mai răspunde.
Probabil iubita lui a intrat în cameră și l-a făcut să abandoneze telefonul. Ori poate a ieșit din piscină să ia cina pregătită de bucătarul personal. Sau poate vecinii lui de scară au dat o petrecere nebună și s-a dus să țipe la ei să oprească muzica. L-aș vedea în stare! Sau... am eu o imaginație mult prea bogată.
Mă apuc să-mi pregătesc bagajele pe mâine, deoarece, ca de fiecare dată, mi s-a părut o idee bună să las totul pe ultima sută de metri. Ar trebui să-mi anunț și părinții de planurile mele, fiindcă până și asta am uitat să fac. Dacă ar exista un premiu pentru cea mai iresponsabilă persoană, probabil l-aș câștiga în unanimitate.