13. Ghinion
Sarah
A trecut o săptămână de la înmormântarea prietenei mele. O săptămână de când nu l-am mai văzut pe Harry, și tot atât de când nu am mai auzit așa multe despre James, iar sediul nostru a fost închis momentan. Aceste șapte zile au decurs complet normal, niciun incident neplăcut nu s-a întâmplat. Am mers la școală și, spre surprinderea mea, chiar am reușit să recuperez lecțiile pierdute. Cu Isabel nu am mai avut probleme. Acum ne salutăm, dar nimic mai mult. Nu ne-am mai certat, nu ne-am mai aruncat injurii una alteia.
In această săptămână am reușit să-mi recuperez sufletul împrăștiat și să-l așez bucățică cu bucățică, vindecandu-mă. Mi-a fost greu, dar am reușit, iar eu sunt mandra că am putut să fac față a tot ceea ce s-a întâmplat. De Dylan nu am mai auzit nimic. Știu doar că după ce am plecat în seara aceea cu Harry, a fugit în mașină și dus a fost. A plecat cu viteză și a lăsat un praf de fum ce s-a risipit in aer odată cu dispariția lui, cine știe unde.
M-am tot gândit ce face Harry, de ce nu a mai dat niciun semn de viață, stăteam nopțile și încercam să-mi opresc mâna în a-l apela. Am avut insomnii din cauza lui, dar mi-au trecut, tot așa, ușor, ușor. Am ajuns la concluzia că a fost doar o persoana oarecare, prezenta la momentul nepotrivit. Presupun că asta a fost toată povestea noastră. Trebuie să mi-l alung din cap și să încerc să-mi găsesc altă ocupație, chiar daca în acest moment sunt singură. Îl mai am doar pe James de care n-am habar cum se simte sau cum reușește să supraviețuiască durerii profunde a sufletului din pricina pierderii crâncene a fetei lui.
Acum mă aflu în mașină, indreptându-mă spre organizația noastră. James ne-a anunțat pe toți că trebuie să ne întoarcem înapoi după mica pauză pe care am avut-o. Se pare că și-a revenit mult mai repede decât m-am așteptat, iar acest lucru poate doar să mă încânte la nebunie. Viața noastră trebuie sa revină la normal, iar noi trebuie să ne modelăm acțiunile viitoare. Doar eu și cu James, fiindcă acum ne avem unul pe altul, pe nimeni altcineva.
Parchez in fața sediului și ies din mașină. Un aer friguros îmi atinge obrajii. Vremea se înrăutățește din ce in ce mai rău, zăpada deja e prezenta. Nu multa, dar este, iar vântul nu are de gând să se oprească de trei zile încoace.
Când intru îl zăresc pe James care se îndrepta spre biroul său. Ii strig numele, iar apoi el se întoarce spre mine când mă aude. Arăta deplorabil. Barba îi era crescută, parul ii era nearanjat, iar cearcăne adânci erau săpate sub ochii lui.
Imediat ma duc spre el și îl iau în brațe. Îmi pare extrem de rău pentru el, mi se rupe sufletul când îl văd cât e de distrus, încă n-a putut trece peste, dar totuși e aici. Mintea îi e aici, căci sufletul îi este pierdut undeva unde nu se știe dacă mai poate fi găsit. James este un exemplu demn de urmat, a făcut față atât de bine in ciuda întâmplărilor năprasnice care i s-au întâmplat. El doar stătea prompt, iar săgețile îl înțepau cu viteza. Era rănit, dar nu se mișca, stătea înfipt în pământ, zvelt și sigur pe el. James e o stană de piatră, iar modul în care el face față la tot, e modelul în viața de urmat pentru mine.
James e tatăl meu, iar eu nu pot să-mi văd tatăl sfâșiat. Eu o să-l ajut, eu o să-i îndeplinesc orice dorință, eu o să-l readuc la normal, la suprafață.
- Ești OK, puștoaico? Mă întreabă James in timp ce-și pune brațul pe umărul meu.
- Da. Tu ești bine? Îl întreb eu, ridicandu-mi capul spre el.
Oftează. E un oftat dureros pentru inima mea.
- O să fiu.
Ii zâmbesc și mă bucur de motivația de care da dovadă. El vrea să-și revină, iar eu nu pot decât să mă bucur necontrolabil de readucerea lui la normal.
- O să avem ședința în zece minute, îmi spune el.
- Ședință? Acum? In sala de conferințe? Îl asaltez eu cu întrebările.
Se uită la mine cruciș.
- Da. Acum. In sală, îmi răspunde el pe rand la fiecare întrebare adresată.
Încuviințez din cap în timp ce el intră în biroul său. Mă duc spre sala de ședințe. Când intru, acolo se aflau deja aproape toți agenții importanți ai organizației.
Oare pentru ce este această ședință? Aceste întâlniri comune se fac foarte rar, doar atunci când este o misiune importantă pentru luarea armelor sau banilor. Nu cred că lui James îi arde acum de misiune. Doar nu cred.
In această încăpere se afla o masa mare de sticla in centrul acesteia. Scaune de piele o înconjurau, unul fiind în fața mesei, al lui James. Mă așez pe scaunul din dreapta al lui. Imediat ce mă fac comodă, James intră alaturi de RAY!?
Ce dracu' se întâmplă aici? Ochii mi se dilată și deja simt cum durerea îmi persistă insistent in cap pe care îl simt că vâjâie. Șocul pe care tocmai l-am resimțit mi-a electrocutat tot corpul. Cuvintele îmi stăteau pe limbă, iar aerul era insuficient pentru mine in acest moment. Pot spune că respir puțin mai ușurată când văd că ușa se închide după Ray și niciun Dylan nu intră după el.
Fix in fața mea se așază șeful celeilalte mafii, iar în fața mesei, James.
- Probabil toți vă întrebați ce caută el aici? Ne întreabă șeful nostru subtil, pe toți.
Majoritatea persoanelor prezente dau afirmativ din cap, șocul fiind prezent și pe chipurile lor expresive.
- Sunt aici sa vă aduc la cunoștință câteva informații despre o anumită persoană și să-mi transmit in mod direct sincerele condoleanțe pentru acea fată care, cu siguranță, nu avea nicio vină, ne mărturisește Ray.
Imediat ce Betty e adusa in discuție, chipul lui James se schimbă. Devine nervos, dar se abține cu greu sa nu izbucnească.
- Ce informații aveți sa ne aduceți la cunoștință? Întreabă Mike din grupul nostru de agenți.
Ray oftează. E un oftat care nu prevestește lucruri bune.
- Dylan Miles, făptașul acestei întâmplări a fost găsit după ce dispăruse abia după trei zile. Nu voi menționa locul în care a fost găsit.
Simt cum aerul nu-mi intră în plămâni. Inima îmi bate nebunește in piept și mi-e tare frica de cuvintele pe care Ray vrea sa le continue. Mi-e atât de teamă încât simt cum oasele îmi îngheață persistent înăuntrul meu.
- Reacțiile pe care le-a avut chiar și asupra noastră au fost imposibil de imaginat, continuă el. Eu, împreună cu agenții mei de încredere din organizație, am decis să-l supunem unui test psihologic care din păcate a ieșit negativ. Stările lui impulsive se datorau unor probleme. Așa că în numele lui, cât și al organizației noastre, ne cerem scuze pentru cele întâmplate și va asigurăm că el nu va mai crea nicio problema.
- Cum adică nu va mai crea nicio problemă? Întreabă Melody, din fundul mesei.
Mulțumesc lui Dumnezeu că a pus ea întrebarea pe care mie îmi era frică să o pun.
- A fost închis într-un centru de reabilitare specializat in psihologie pentru a-l readuce la normal, vorbește Ray formal și rece.
Mă lipesc de scaun. Mă împing in el până mă simt prinsa. Îmi venea să plâng, să zbier și să mă dezlănțui, dar circumstanțele nu-mi permiteau. Mă simțeam rău. Chiar daca a păcătuit acel fapt, am petrecut cu el atâtea momente, iar acum, să aflu aceste lucru, mă înnebunește. Simt că o iau razna, că nu pot să suport aceste vorbe ce vor sa mi se lipească crâncen de urechi. Am dormit lângă un astfel de om, am împărțit momente cu el, m-am dăruit lui și am riscat totul pentru el. Doar pentru o iubirea obsesivă. Simțeam cum cerul îmi pică din cap, pământul se despică și eu când în neant in crăpătura acestuia.
După încă trei minute de convorbire intre cei prezenți de aici, Ray pleacă. Încerc să-mi scot din cap ceea ce tocmai a zis, dar mi-e imposibil, nu pot procesa lucrurile. Eram pierduta, iar corpul îmi tremură din cauza șocului.
- Acum trebuie sa vorbim despre o misiune importantă pe care am anulat-o. Dacă mergeam acum o săptămână în Irak eram in fața celor două mafii, dar se pare că Triads ne-a ajuns din urmă, iar noi trebuie să luăm măsuri. Acolo se află piste importante ce ne pot duce spre locația seifului. Noi trebuie să-l găsim primii, acesta este principiul nostru. Bineînțeles, acolo o sa avem și un transport de arme și bani care vor fi transportate la sediul nostru, vorbește James cu toți prezenți de aici.
Vocea lui era groasă, impunătoare, sumbră. Era acea voce pe care o folosea in situațiile critice. Rar ne aflăm în ele, dar acum suntem în impas.
James oftează, apoi își ridică capul spre oamenii ce se află în încăpere.
- Trebuia ca Betty sa plece in Irak, dar fiind puși în situația de față îmi trebuie altă persoană importantă. Una care trebuie sa fie capabilă să ucidă fără să închidă ochii. Una capabila psihic să fie pusă în orice situație critică, se aude vocea lui.
Își plimbă ochii pe fiecare agent din încăpere, dar fiecare își lăsa capul în jos. Se pare că nimeni nu vrea sa plece in această misiune, pericolul in care ar fi puși fiind incert. Pot afirma că această misiune este cea mai grea și periculoasă în care ne-am aflat de când sunt eu aici.
James oftează înfrânt. Știu sigur că el ar vrea foarte tare sa meargă, dar funcția lui nu îl lasă. El trebuie să fie prezent aici tot timpul, niciun act sau mișcare nu se face fără acordul lui. Cu siguranță ar face față cu ușurință acestei misiuni, puterea lui de manipulare a minții ajutandu-l in orice moment. James ar fi capabil să ucidă întreg Irakul. El poate să termine o misiune complicată in doar o singură zi, nu o săptămână, cum ne trimite pe noi.
Epuizarea și stresul își pun amprenta pe el. Își pune mâinile în cap și își freacă tâmplele. E într-o situație critică, e în impas.
- Mă duc eu.
Fără să realizez, îmi aud vocea în încăpere. Nu am cea mai perfectă pregătire pentru a pleca într-o astfel de misiune, dar îmi asum riscul. Aceasta e oportunitatea să îmi arăt forțele capabile pe care le-am ținut ascunse până acum.
James se uita strâmb la mine de parcă l-am invocat pe diavol.
- În niciun caz, tu nu pleci nicăieri! Îmi spune el în timp ce mă amenința cu degetul.
- Ba o să plec, și ce să vezi, o să reușesc, ii spun eu nervoasă, impunandu-ma pe scaun, prompt.
Se uită la mine. Îmi fixează privirea. Ochii lui albaștri mi pătrund pe ai mei. Parcă vrea să mă citească și să vadă dacă vorbesc serios sau fac o gluma proasta in momentul nepotrivit.
Mai stă cinci minute așa. Agenții tac din gură și doar privesc uimiți de reacția pe care eu am avut-o în urma tăcerii lor.
- O să pleci in două zile. O să faci antrenamente cu mine non-stop, iar dacă văd că nu ești îndeajuns de pregătită voi anula tot și îl voi da dracu' de seif, spune el serios în timp ce se ridica de pe scaun și iese din încăpere.
Bucuria îmi face sufletul sa tresalte. Bat din palme fericită ca un copil mic. Mă încântă ideea că el are, chiar daca putina, încredere în mine.
§
Ies din cabinetul de istorie și mă îndrept spre dulapul meu. A trecut o zi de la întâlnirea pe care am avut-o cu agenții. M-am antrenat atât de mult, încât azi la liceu mă simt ca un zombie ambulant. James m-a antrenat până la trei dimineața, iar la ora șapte a trebuit să mă trezesc. Sunt epuizată. Încheieturile au început să-mi tremure, iar ochii să mă doară de fiecare dată când îmi ridic privirea. Venele îmi pulsau și mă făceau să simt o durere amețitoare în tot corpul. Oboseala își pune amprenta asupra sistemului meu în fiecare secundă.
Soneria se aude, iar acum trebuie sa mă îndrept spre ultima oră care este matematică. Merg legănat pe holul care este gol acum. Îmi sprijin mâna de un dulap oarecare și îmi masez tâmplele. Capul îmi explodează de durere. Am nevoie de ceva. Dar nu pot pleca acum. Trebuie să mai rezist o oră.
- Hei, ești în regulă? Aud o vocea pe care nu prea o agream înainte.
Mă întorc și o zăresc pe Isabel ce se îndreaptă spre mine cu o mimica îngrijorată.
- Nu prea, ii răspund eu sincer.
Își pune mâna pe umărul meu, iar eu rămân surprinsă. Mă așteptam să mă ia la mișto sau să aducă injurii asupra corpului meu slăbit, dar nu e așa. In ochii ei pot vedea o sclipire ce emană îngrijorare. Tremuratul încheieturilor nu se oprește, iar ochii parcă îmi ies din orbite.
- Dependență? O aud că mă întreabă.
- Ce?
Ce naiba vrea să spună? Ori acum aud și lucruri total greșite?
- Este dependenta de droguri, Sarah? Mă întreabă ea mai clar cu mâinile împreunate la piept.
- Nu, dar cred că am nevoie de ceva, ii răspund eu sincer.
Nu aveam nicio îndoială că mai târziu o să facă bâză de mine în legătură cu pofta mea nesfârșită a drogurilor.
- Vino! Îmi spunea ea în timp ce pornește în fața mea.
O urmez, deși n-ar trebui. Am avut atâtea incidente neplăcute cu Isabel, dar acum le pot da trecutului. Ajungem la mașină ei într-un final. Intrăm amândouă în ea ca apoi sa deschidă torpedoul și să scoată o seringa cu un pliculeț mic in care se afla praful alb la care visam.
- De ce faci asta? O întreb eu nedumerită.
Se uita la mine cu ochii ei precum doua măsline. Era atât de frumoasă.
- Pentru că știu cum e sa ai aceasta stare de ebrietate, de pierzanie.
Îmi ia mana într-a ei, iar apoi îmi masează venele de pe mâna, într-un final acul intrandu-mi in piele. A piscat puțin, dar venele îmi deveneau reci odată cu viteza drogului ce m-a pătruns cu viteză.
- Uite, știu că am fost rea cu tine și că s-au întâmplat atâtea lucruri intre noi, dar vreau să îndreptăm lucrurile pentru că realizez că noi doua suntem la fel, iar acum că Betty nu mai e mă omoară in interior. Sper că măcar mă vei putea ierta pentru ce am făcut. Poate cândva o să devenim prietene, îmi mărturisește Isabel.
Un zâmbet cald i se impregna pe chip, iar al meu a urmat și el. Simțeam că pe viitor o să mă înțeleg mult mai bine cu ea, și cum am zis, sunt complet împăcată să dau cu piciorul întâmplărilor și să le las în voia trecutului.
- E OK, hai doar sa uităm totul. Nu mai vreau certuri sau chestii de genul, ii spun eu.
Aceasta scoate un chițăit de fericire, iar apoi ii simt brațele ce îmi strâng cu putere trupul.
- Bine, bine, hai sa o luam ușor, ii spun eu impingand-o ușor.
Aceasta râde.
- Nu o să te schimbi niciodată, spune ea când își dezvăluie zâmbetul amuzat asupra mea.
Ii zâmbesc, iar sentimentul că s-ar putea ca pe viitor sa nu mai fiu singura mă încântă. Isabel nu e așa cum părea, ea e caldă și bună. Presupun că e la fel ca mine. O stâncă rece de piatra, neatinsă, pură și dură, dar care în interior e plina de frici, suferință și alte sentimentele aruncate în diferite colțuri ale inimii. Eu cu Isabel vom fi prietene, sper.
§
Mă aflu în mașină alaturi de James. Antrenamentele au durat din nou până în zori, dar nu mă simt obosită, ci mai degrabă, entuziasmată pentru misiunea pe care trebuie să o indeplinesc. James pare mult mai emoționat ca mine și pot vedea teamă în ochii lui. Într-adevăr și eu am o frica enorma ce mă mănâncă în interior, dar nu se compară cu entuziasmul pe care îl am în acest moment, deși, practic mă duc spre o posibilă moarte. Trebuie să văd partea plină a paharului, iar apoi totul o să meargă bine. Sper. Acum ne îndreptăm spre aeroport. Avionul decolează in douazeci de minute, iar noi suntem în criză de timp. Mi-a rezervat deja o mașină pe care o s-o conduc acolo. Eu trebuie doar sa-mi îndeplinesc scopul existenței mele in acel loc.
James pune o frână brusca. Semaforul indică culoarea roșie. Expiră nervos. Tind sa cred că nervozitatea să se datorează fricii care îl cuprinde când se gândește unde mă îndrept eu in acest moment.
Mă întind pe scaunul din piele al mașinii lui James. Îmi întorc capul spre cealaltă bandă de mașini care așteaptă răbdătoare să se schimbe culoare nenorocitului de semafor, însă o mașina neagra intra în depășire și se oprește brusc când oamenii încep să treacă prin fața noastră. Sunt sigură că era în stare să treacă pe roșu, fiind vizibilă viteza orbitoare pe care o avea. Geamul mașinii se afla fix lângă al meu.
Îmi răsucesc mai bine gâtul pe care-l simt că îmi trosnește. Ceata de oameni era nesfârșită, aceștia trecând neîncetat unul după altul. Ochii mi se măresc, iar buzele încep să-mi tremure când observ mașina ce se afla langa mine, geamurile fiind cele ce ne despart.
Harry se afla in dreapta mea. Mașina în care se afla nu era a lui. Era mult mai mare. Un monstru de Range Rover, asemănător cu cel pe care îl conduce și James. Părea nervos, își frecă bărbia cu mâna și gura i se mișca. După mima buzelor sale îmi pot da seama că înjura de mama focului. Părea grăbit, mult mai grabit ca noi. Parcă simțea că privirea mea îl arde căci imediat își întoarce capul, iar când mă vede expresia lui era impasibilă. Îl observ doar cum își trage buza intre dinții și se uită pieziș spre mine. Ochii ni se intersectează, iar acum pot sa afirm sigură că mi-a fost dor de el în această săptămână. M-am făcut pe mine sa cred că nu e așa, dar înăuntrul meu era o durere ce mă apăsa, dar pe care eu o ignoram. Acum, vazandu-l aici, inima îmi tresaltă, iar în stomacul meu s-au format acele ghionturi imposibile de explicat pe care nu le-am mai simțit de când l-am văzut ultima oară. Părea că a trecut atât de mult timp, ci nu doar o săptămână nenorocita. Era frumos. Parul ii era răvășit, buzele îi erau roșii, iar cea de jos și-o strângea puternic în dinți. Ochii îi erau pătrunzători, iar verdele de jad avea o strălucire aparte ce îl domina.
După ce își sustrage buza dintre dinți, pot vedea un mic firicel de sânge ce i se strecoară pe aceasta. Eram focusată pe chipul lui căci nu-mi dau seama când semaforul își schimbă culoarea, iar daca la inceput eram enervată de culoarea roșie a acestuia, acum eram fericita că a durat atât de mult, mâhnirea punând stăpânire pe mine când se schimba in verde, din nou. Nu știu cum Harry își dă seama atât de repede că este verde, pentru că se uita la mine, căci pleacă în trombă in secunda doi. James pleacă și el cu viteza. Nu și-a dat seama că Harry se afla langa noi. E mult mai bine așa.
Harry zboară pe stradă. James de asemenea, iar acum ne aflăm fix in spatele lui. James nici nu-și dă seama că face exact aceleași depășiri ca și el și niciodată nu ne îndepărtăm mai mult decât de obicei din spatele lui. Viteza lui Harry era orbitoare, de neimaginat. Se strecura prin zecile de mașini cu ușurință, deși masina nu era atât de mică pentru așa ceva, el reușea. Harry reușește orice. Parcă ar fi înzestrat cu puteri supranaturale.
Suntem din ce in ce mai aproape de aeroport, iar dintr-o doară, James îl depășește pe Harry. Observa mașină noastră care trece pe lângă el, iar apoi ne vedem, din nou, chipurile unul altuia. Mi-era dor de el. De expresia lui dură și acea cută pe frunte ce erau mereu prezente pe chipul lui. Îngustarea ochilor și unirea sprâncenelor, alaturi de strângerea buzelor sale când era nervos. Mi-era dor de toate aceste detalii nesemnificative, deși nu știu de ce. Chipul lui se avântă din fața mea. In minte îmi rămâne doar expresia lui impasibilă la vederea mea, de parcă ar vedea doar un străin în mașină. Sau poate că doar asta mă consideră. O străină.
James parchează în parcarea aeroportului. După ce intrăm în acesta, James îmi înmânează micul bagaj pe care îl am pentru șederea mea de o săptămână în Irak. Mă cuprinde într-o îmbrățișare de urs. Îmbrățișarea unui tată. Simt o căldură ce o emana asupra mea. De obicei simțeam o răceală restrânsă ce îl străbătea, insa acum simțeam emoție, frica și iubirea unui părinte pentru copilul sau, fiindcă eu eram singura care a rămas alături de James. Singura persoana care inca ii e mai apropiată și care îi poate topi sufletul cu iubire.
- Sa ai grija, bine? Îmi spune James cu glasul spart.
Râd.
- Știi și tu că o să am, ii răspund eu.
Se îndepărtează din îmbrățișare și se uită bland la mine.
- Nu pot să te pierd și pe tine.
Glasul lui era răgușit și plin de durere, iar eu simțeam că sunt pacatuita de o durere ce îmi apasă pe inimă și mă face să uit sa respir. James e rănit, iar eu nu pot decât să supraviețuiesc, ca el să poată trăi. Respiratul meu e supraviețuirea lui, iar eu nu pot să-l omor pe James. Să-i ucid sufletul. Mă voi lupta cu toate forțele pe care le am in această misiune, numai pentru a demonstra ceea ce pot și să-l readuc pe James la suprafață.
James a iubit și a pierdut. Și a durut. Durerea lui mi s-a transpus și mie și am putut să simt cea mai profundă durere pe care nu prea am reușit să o țin în frâu.
- OK, puștoaico, e timpul sa pleci, îmi spune el în timp ce-mi zâmbește.
Ii zâmbesc și eu. Îmi iau bagajul in mână și mă îndrept spre banda de intrare în avion.
Cand ajung lângă acea ușa glisantă, mă întorc spre James și îl privesc. Stătea cu mâinile în buzunarele blugilor și mă privea. O privire ce arăta un tată mândru care și-a făcut copilul sa se simtă mândru.
Mă întorc să intru, iar apoi ii aud vocea.
- Să te întorci cu ceea ce vrei tu să-mi aduci! Îl aud țipând spre mine.
Râd în sinea mea. Nu mă întorc spre el, însă îmi ridic mâna și îi fac un semn de bine.
După ce mă așez pe locul meu din avion mă fac comoda și îmi închid ochii. Nu apuc sa stau nici două minute in liniște că aud vocea unei stewardese.
- Ne pare rău, domnule, dar a fost nevoie de încă un bilet urgent, iar acum ar mai trebui sa avem un singur loc liber in avion.
Îmi dau seama că locul din dreapta mea este liber și este posibil ca acesta sa fie locul despre care vorbea acea fată.
Aud un pufănit, iar apoi niste perechi de pași ce se îndreaptă apăsați spre direcția mea.
Simt cum scaunul de lângă mine se lasă și cineva se așază. Un miros plin de amintiri îmi răscolește simțurile nazale. M-am îmbolnăvit de la atâtea amintiri ce mă inundă.
Deodată îmi deschid pleoapele, iar socul pe care tocmai trupul meu l-a primit, mă face să tresar pe scaun.
Harry se afla langa mine.
- Ce cauți tu aici? Îl întreb eu, dar realizez că ne-am pus aceeași întrebare în același timp.
Dau din umeri.
- Cu treburi, și, din nou, răspundem amândoi deodată.
Sincronizarea cuvintelor noastre era perfecta.
Un suspin crispat îmi scapă dintre buze. Presiunea îmi apasă corpul și sufletul. Prezenta lui ispititoare in jurul meu mă face să nu gândesc clar la ceea ce am de făcut. El mă răvășește. Mirosul lui îmi încântă nasul. Expir lung, inhalandu-i mirosul mirific. Cel puțin unul care mă bucură pe mine și îmi face sufletul sa tresalte. Siguranța pune stăpânire pe mine, îmi inundă trupul și mă face să plutesc pe o linie continuă de aer.
Oftez din nou. Îl simt incordandu-se pe scaun. Încerc să-mi alung gândul teribil din cap că voi sta șase ore cu el în avion. Îmi proptesc capul de micuțul geam al avionului. Norii se vedeau vag și se avântau repede in fața mea. Îmi închid ochii și încerc să adorm ca timpul lângă prezența bărbatului ce mă înnebunește să treacă rapid, deși presimt că vor fi cele mai lungi ore din viața mea. Nu știu dacă sunt egoista, dar este o parte adâncă din sufletul meu care se bucură de prezența lui lângă mine. Mă bucură siguranța și puterea pe care le simt când el este langa mine. Suspin și încerc să mă învelesc într-o lume în care alung ochii verzi și mirosul ce îmi devine drog al simțurilor.
Îmi deschid ochii. Mi strâng, iar apoi îmi trec degetele peste pleoape, lumina fiind prea brusca pentru negrul ce îmi inunda ochii când dormeam. Îmi aduc vag aminte că m-am trezit pentru un minut și eram foarte amorțită. Acum nu sunt. Mă simt bine și, spre surprinderea mea, mi-e foarte cald.
Îmi ridic ochii și realizez că stăteam sprijinită cu capul pe umărul lui Harry. Picioarele îmi erau așezate peste ale sale, iar mâna mea se afla in poala lui. Brațul său îmi înconjura trupul ce se făcuse mic și plăpând in aria menghinelor sale.
Poziția era una relaxantă, dar și foarte tensionată. Mâna mea se afla pe piciorul lui, iar daca o ridicam doi centimetri ajungeam într-un loc interzis, dar totuși tentant gândurilor mele. Îmi ridic privirea spre el. Dormea. Doarme atât de frumos. Buzele îi erau întredeschise, iar genele sale lungi erau lipite de piele. Deodată simt cum mă strânge mai aproape la pieptul lui. Nu mă împotrivesc, eram in asentimentul lui. O mâna mi-o mențin pe piciorul lui, pe materialul blugilor săi negri, iar cu cealaltă îi înconjor talia. Picioarele încă îmi sunt puse pe ale lui, iar faptele noastre în acest moment ar putea fi declarate amuzante, dar pe mine mă făceau să mă topesc în brațele mari și puternice ale lui Harry. Siguranța mi se infingea brutal in fiecare celulă a corpului. In acest moment el e sprijinul meu.
- Îmi place când te am în brațele mele! Îi aud mormăitul somnoros al glasului sau gros ce acum era mai răgușit ca niciodată.
Zâmbesc scurt fără ca el să vadă.
- Cum am ajuns in pozitia asta? Îl întreb eu, ignorând intenționat afirmația lui ce mi-a încălzit inima.
Râde ușor, iar pieptul îi tresaltă.
- Ai zis că ai amorțit, iar eu am găsit un remediu pentru tine.
Nu mai zic nimic. Îl strâng mai bine langa mine, iar el nu mă respinge. Un somn lung și liniștitor mă așteaptă pentru încă câteva ore în brațele lui Harry. Brațele care deja nu îmi mai sunt străine și mă fac să le doresc mai des în jurul meu.
(4622)