12. Între dragoste și ură
Sarah
Sufletul îmi era împrăștiat. Inima mă durerea și tresălta la fiecare secundă amplificată cu o durere cruntă. O durere era cea care se afla în sufletul meu și mă străpungea. Durere de care mi-a fost mereu frică.
Mă uit spre Harry, fiindcă nu am puterea necesară să-mi cobor capul și să-i văd trupul neînsuflețit al bunei mele prietene. Acesta se uita la mine. Părea pregătit în orice secundă să sară în ajutorul meu daca mă voi prăbuși. Tremuram din toate încheieturile, iar inima o simțeam cum se împinge și mi se lipește de oase. Era o durere profundă care mă rănea psihic, durerea fizică nici macar nu o mai puteam simți, deși era și ea prezentă.
După ce schimbul de priviri cu Harry se sfârșește, îmi arunc ochii greoi spre bărbatul care m-a dezamăgit și m-a făcut să zbier din toți rărunchii până prăpastia mai avea un singur centimetru.
Dylan doar privea. Stătea prompt și doar privea. Privirea lui nu arăta nici macar un gram de compasiune sau regret. Era imapsibil. Era imun la tot ceea ce s-a întâmplat. Singura expresie pe care am putut să o deslușesc din ochii lui tulburati a fost faptul că îi era teama, chiar dacă pentru o secundă, că voi reacționa într-un fel anormal.
Dar nu mai aveam această putere.
Nu cred că mai aveam putere nici să respir.
Deodată, expresia îndurerată a lui James îmi invadează mintea. Simt că acele bucățele mici ce au mai rămas din sufletul meu se sfărâmă și mai rău.
Îmi fac un gram de curaj și îmi cobor capul spre Betty. Trupul ei neînsuflețit de afla împrejmuit de petale roșii de trandafir și o peliculă subțire de zăpadă. Chipul ei era alb ca varul, iar buzele sale îi erau roșii. Pleoapele îi erau lipite, iar acum mă năpădește plânsul din nou.
Înainte cu câteva minute, Harry mi-a luat telefonul din plicul ce rămăsese adormit pe jos și l-a sunat pe James. Eu n-am avut curajul sa o fac pentru că mă simțeam vinovată. Mult mai vinovată decât Dylan.
Îmi era frică să o ating. Mi-era teamă că o să se spargă ca o păpușă de porțelan, fiindcă așa arăta acum. Părea de neatins.
Un scârțâit puternic de cauciucuri se aude, iar groaza mi s-a impregnat tare în piele. James coboară grăbit și speriat. Aleargă spre grădină, iar la intrarea acesteia , când o vede pe fiica sa, rămâne pietrificat.
Un roșu aprins îi cuprinde fața, iar imediat își ridică privirea mânioasă spre Dylan, știind dinadins că el e criminalul care i-a adus sfârșitul fiicei sale. Merge rapid spre Dylan, ajungând imediat în fata lui. Îi era superior ca înălțime. Își ia avânt din aer și își strivește brutal pumnul de obrazul drept al lui Dylan. Se dă pe spate, iar când corpul îi devine stabil, îi pot vedea buza sângerândă și arcada care a primit această pedeapsă.
Întotdeauna James a fost persoana care se poate controla cel mai bine. Rareori l-am văzut nervos, insă acum era de nerecunoscut. Părea ieșit din minți, iar eu nu-l pot învinui. Acest bărbat, pe care în acest moment îl disprețuiesc, i-a omorât singura fiica pe care o avea. Singura legătură care îl mai lega de soția sa decedată. Știu că a iubit-o mult pe Madeline, perechea sa. A fost distrus, luni de zile a fost îngropat într-o durere profundă, iar Betty căzuse în abis la fel ca el. Vazand-o așa, l-a făcut să-și revină și să aibă grijă de rodul iubirii lor care a înflorit. Acum a pierdut acel rod și tot ce avea mai scump. Mi se rupea sufletul când mă gândeam cât de dură e viața și cât de mult a suferit acest om care pare ca o stană de piatra pe care cu greu o poți doborî, însă Dylan a făcut asta, iar în acest moment îl vreau mort.
Mă simt vinovată că am putut iubi din tot sufletul un asemenea om. Un om care avea doar obsesie în cap și-n inimă.
Începând din acest moment, iubirea nu mai exista pentru mine. Este un sentiment ce aduce doar durere. Iubirea te distruge. Voi trăi în singurătate, dar mă pot asigura că nu o să mai simt durerea iubirii care te sfâșie. De acum încolo o să am o inima de piatră și nu o să mai pun suflet pentru nimeni.
Oamenii nu merită.
Poate mi-a fost predestinat ca iubirea să mă distrugă și să nu o mai simt vreodată. Poate chiar am fost blestemata.
Lacrimile încă mi se prelingeau abundent pe față. James îl tot lovea pe Dylan, chiar daca acesta încerca să-l doboare pe James, șansele sunt minime. Puterea și nervozitatea combinate în sistemul lui îl făceau nemilos și nimeni nu ar putea să-l oprească. Îmi curpind lănțișorul de la gat în mână. Cuprind cheia ce atârna pe el și o strâng cu putere în palmă. Durea. Cheia îmi înțepa pielea, dar simțeam că e singura soluție care îmi mai poate liniști durerea sufletească. Poate suferință fizică o frânge pe cea interioară.
Îmi desfac palma, iar câteva firicele de sânge îmi curg din palmă. Un sânge negru mi se prelingea ușor pe palma căzând într-un final, pe pământ. Realizez că și spinii trandafirilor încă îmi împingeau pielea, formând acele firicele subțiri de sânge pe brațul meu.
Am greșit. Durerea fizică nu o ameliorează pe cea sufletească. Doar o amplifică și mai tare.
Când Harry își dă seama că bătaia zdravănă pe care a primit-o Dylan e suficientă, intervine intre cei doi. Îl împinge ușor în piept pe James. Dylan e deja căzut pe pământ fără nici măcar o forța de a se ridica.
- Lasă-mă! O să-l omor! Țipă James disperat. Tonul vocii sale era uimitor de demonic.
- Nu acum! Nu aici! Țipă Harry la el, trezindu-l la realitate.
James pare să-și mai revină. Își întoarce privirea spre mine. Nu observ când ajunge lang corpul meu și mi-l cuprinde intr-o îmbrățișare strânsă.
- Îmi pare rău, James! E numai vina mea. E-eu...
Nu pot să continui fraza pe care voiam să o termin, fiindcă lacrimile mă năpădesc mai rău ca niciodată. Simțeam cum mi se sfâșie sufletul când vedeam lacrimile ce nu voiau să cadă din ochii albaștri ai lui James. Acum nu mai păreau un ocean frumos. Arătau că unul tulburat și plin de suferință.
- Shh! Nu e vina ta. Nu ai nicio vină! Mă bucur că ești bine.
Șoapta sa ce mi s-a lipit de ureche, mi-a făcut pielea de găină. Puteam simți sinceritate in cuvintele sale rupte.
- Styles! Aud tonul brut al lui James.
Pare că și-a mai revenit. Acum are din nou tonul lui pe care îl folosește de obicei, deși știu că în interiorul lui e terminat.
- Da? Ii aud apoi vocea groasa a lui Harry.
Mă simțeam amețită. Picioarele mi se legănau și simțeam cum ochii mi se învârt în cap.
- Ia-o pe Sarah și du-o undeva in siguranță. Dacă îi faci ceva o să-ți rup capul cu mâinile goale.
Cum adică să mă duc în siguranță? Cu James lângă mine sunt mai protejată decât în orice loc. Și cum adică să plec pur și simplu și să-l las aici?
- Cum adică să plec? Rămân cu tine. Nu te las singur în asemenea momente! Tip eu la el revoltată.
- Sarah! Țipă el la mine.
Îmi lărgesc ochii și mă dau doi pași în spate. Nu a tipat niciodată așa la mine, dar îl înțeleg și nu pot să-l compătimesc.
Il simt pe Harry cum își pune mâna pe spatele meu. Îmi șoptește să merg. Îl urmez, lasandu-l singur pe James care s-a pus în genunchi lângă trupul neînsuflețit al lui Betty. Simt din nou lacrimi ce mi se formează în ochi, dar nu le las să cadă. Mi-e frica că dacă mai vars multe lacrimi o să leșin. Asta ar mai lipsi acum.
Îmi întorc capul, nevrând să mă mai mult la chipul îndurerat al lui James. Harry s-a proptit în spatele meu, în timp ce ne îndepărtam de grădină, blocandu-mi privirea spre cei doi.
Nu facem nimic. El își ține mâna pe spatele meu, iar eu merg mecanic ca un robot. Ajungem la localul Christie's unde lumea începe să plece.
Nici nu vreau să-mi imaginez cum îmi arată fața acum. Probabil sunt înspăimântătoare, interpretarea unui monstru din filmele horror. Harry mă îndeamnă să mai merg puțin, spre mașina lui presupun.
- Domnule Styles! Așteptați!
O voce se aude din depărtare. Eu și Harry ne întoarcem capul simultan. Îl observ pe bărbatul ce a prezentat picturile in aceasta seară.
- Ce vrei, Grigori? Oftează Harry spre el în timp ce-și dă ochii peste cap.
Oftez și eu înfrântă, imediat după Harry.
- Tabloul din această seară. Trebuie să-l ridicați. Doar ați plătit o suma colosală pentru el, spune acesta în timp ce face cu ochiul.
- Vin mâine. Am treabă acum, ii spune Harry închizându-i gura maimuțoiului.
Cuvintele acelui Grigori zboară în aer când Harry nu-i mai dă dreptul la alt cuvânt. Plecăm de lângă el și mai mergem puțin. Ajungem lângă mașina lui Harry pe care mi-o amintesc.
Îmi deschide portiera și mă arunc pe scaunul din dreapta. Îmi închid ochii și oftez. Îmi strâng pleoapele încercând să opresc lacrimile ce vor să cadă. Aud cum cealaltă portiera se inchide, dar nu-mi deschid ochii. Îl simt pe Harry cum mă privește, iar apoi pornește motorul plecând în trombă.
Într-un final îmi dezlipesc pleoapele și îmi îndrept privirea spre Harry. Stătea comod pe scaun. O mana o ținea strâns pe volan, iar cu cealaltă își masa bărbia. Maxilarul îi era încordat, fiind clar că se gândea la ceva.
Încerc să mă gândesc la orice altceva, numai la imaginea care mi s-a impregnat pe chip cu trupul prietenei mele nu.
- Unde mă duci? Îl întreb eu pe Harry după ce tușesc ușor pentru a-mi regla glasul răgușit.
- În siguranță, îmi spune el ușor.
Oftez.
Îmi închid din nou ochii și îmi las capul plecat pe spate.
Voi reuși vreodată să fiu fericită? Să am măcar o zi in care să-mi simt sufletul fericit, să nu am nicio grijă, să mă simt liniștită. Realizez că începând din acest moment sunt singură. Cea mai buna prietena a fost cuprinsă în mrejele morții, iar iubitul meu nu este decât un obsedat care pretindea că m-a iubit până acum. As fi egoista dacă aș spune că nu îl am pe James lângă mine. Dar acum nu. Nu-l am. O să fie distrus, iar eu o să mă chinui din greu să-l readuc la suprafață. O să-mi fie mie greu sa mă ridic, dar altminteri să-l ridic pe altul.
- Sarah, am ajuns, îi aud vocea lui Harry.
Afirm din cap și mă uit prin geamul fumuriu al mașinii unde mă aflu. Locul îmi este necunoscut mie. In fața mea se afla un bloc înalt. Îmi cobor capul și tot nu reușesc să ajung până la sfârșitul acestuia. Cred că suntem în acea zonă a orașului în care blocurile au pe puțin 80 de etaje.
- Unde suntem? Îl întreb eu nedumerită.
- In siguranță, spune el din nou aceleași cuvinte.
Îmi dau ochii peste cap și cobor din mașină. Fulgii nu se opriseră. Cădeau și mai tare din cer, erau mari și mi se impregnau pe piele. Am simțit usturimea din brațul care mi-a fost săpat de spini când fulgii s-au topit. Sfârâi din dinți și îl urmez pe Harry, in fața.
Îl ajung din urmă. Mergem mâna în mână până intrăm în blocul enorm și mă lasă să intru prima. O căldură înăbușitoare îmi încântă corpul. Mă simțeam moartă, iar această emanare de căldura îmi era prielnică.
Îl urmez pe Harry până la intrarea în lift. Pentru un minut, o liniște apăsătoare exista între noi ca o barieră.
Imediat ce ușile metalice se deschid, Harry se îndreaptă spre o ușa pe care se afla numărul 313. Își scoate o cheie din buzunar și o bagă în broască.
Mă lasă să intru prima. Un aer primitor mă înăbușește. Intră și el după mine. Mi-am dat tocurile care mi-au creat disconfort jos.
- Unde suntem aici, Harry? Îl întreb eu.
- La mine acasă, îmi spune el în timp ce se descalță.
După ce își lasă încălțămintea într-un colț, îmi cuprinde mâna într-a sa și mă duce spre o ușa pe care o deschide. E un dormitor. Unul chiar primitor. Era aproape identic cu al meu, diferențele fiind doar câteva mici detalii. Un pat dublu se afla in mijlocul camerei. In fața sa se afla un televizor ce stătea pe o noptieră mare. La colțurile de lângă perete ale patului se aflau două noptiere in care se aflau diverse lucruri nesemnificative. Îmi pot da seama că după draperiile negre ce se aflau pe tot peretele din fața se afla un geam întins pe toată suprafața acestuia, ca al meu.
- Îți caut ceva de schimb, spune Harry in timp ce se îndreaptă spre dressingul său pe care nici nu l-am observat. Iese cu un tricou negru in mână și o pereche de pantaloni de trening gri.
Mi înmânează și, fara ca eu să spun ceva, îmi face semn spre ușă din dreapta, spunând că acolo e baia.
Deschid ușa și mă duc spre oglinda ce se afla pe partea dreaptă. Faianța era neagra cu dungi argintii, iar gresia era de un negru mat. Nici nu mai analizez baia. Mă uit în oglindă mare și dreptunghiulară de pe perete.
Fața îmi era palidă, iar machiajul era puțin deranjant la ochi din cauza plânsului. Buzele îmi sunt uscate și crăpate. Arăt deplorabil. Nu înțeleg cum nu mi-am dat seama că o să arăt îngrozitor. Harry nu a zis nimic despre aspectul meu și mă bucură asta. Colțul de jos al cheiței ce se afla la gatul meu e pătat de sânge. Tocmai acum realizez că mâinile mele sunt, de asemenea, și ele pătate de sânge. Sângele meu, dar și al lui Betty.
Revenirea ei în mintea mea mi-a creat un sentiment de vină în stomac pe care-l simt că mă mănâncă. Privesc din nou în oglindă si mă văd pe mine. Impasibilă. Nu mai am lacrimi. Nu mai multa forța care să-mi transmită măcar prelingerea unei lacrimi sărate. Sunt epuizată.
Îmi las rochia să cadă pe gresie. Trupul meu e înghețat. Este foarte slăbit, in ultimele doua săptămâni am slăbit exagerat de mult, iar acest gând mă sperie, dar îl alung, fiind ultimul lucru care mă interesează acum. Iau hainele pe care mi le-a dat Harry. Iau prima data pantalonii pe mine care îmi vin largi, exagerat de largi, dar sunt comozi și asta e ceea ce mă interesează acum. Dau peste cap tricoul negru ce ii poartă mirosul. Și acesta e larg. Îl strâng în mâini și-l duc la nas inhalând mirosul specific lui. Se simțea teribil de bine.
Dau drumul robinetului și îmi spăl fața de machiaj. Repet ritualul de mai multe ori până acesta dispare. Parul încă îmi era desfăcut, iar buclele erau răvășite. Îmi arunc privirea spre blatul chiuvetei și observ într-un coșuleț negru un elastic de par. Mă mir că găsesc așa ceva în baia lui Harry, dar nu mai stau să mă gândesc și-l iau. Îmi prind parul intr-o coada, în vârful capului.
După ce m-am schimbat, mi-am curățat fața și mi-am prins parul, am ieșit din baie. Îl găsesc pe Harry care sta pe pat, butonând de zor pe telefonul sau. Când îmi observa prezența își ridică capul. Se uita fugitiv la corpul meu, iar eu pot afirma că am văzut un mic zâmbet în colțul gurii, gropița aceea adâncă facandu-si apariția pe obrazul lui. Observ că și el s-a schimbat. Poarta o pereche de pantaloni exact ca ai mei, dar negri și un tricou identic. Situația dintre noi ar putea fi amuzantă.
Mă îndrept spre patul dublu pe care se afla și el. Mă așez pe partea dreaptă a acestuia, comoditatea lui relaxandu-mi oasele înțepenite de frig.
- Se presupune că aici o să dorm in noaptea asta? Îl întreb eu, spărgând tăcerea cruntă dintre noi.
Se uită la mine.
- Da. Te deranjează să dormi in patul ăsta, Sarah? Mă întreabă el.
Oare mă deranjează?
- Nu, ii răspund eu sincer.
El doar încuviințeaza din cap. Trag pătura de culoarea unui verde închis, mai mult negru, peste mine. Harry își așază telefonul pe noptieră și o trage și el peste corpul lui. Mă întorc pe o parte, cu spatele la el. Suspin și îmi strâng pleoapele, vrând să alung lacrimile ce mă năvăleau profund acum. In interiorul meu se dădea o luptă crâncenă.
Harry vede. Vede că mă doare, și în ochii lui zăresc suferință, dar și furie către mine pentru că sufăr până în adâncul inimii. Harry vede tot, iar eu nu vad nimic.
- Harry..., șoptesc eu spre el cu speranța că m-a auzit și nu a adormit.
- Hm? Vine răspunsul lui.
- Vreau siguranță, șoptesc eu din nou.
Chiar vreau. Vreau să mă simt protejată, mereu am pretins că sunt, dar cruntul adevăr este că eram înconjurată de pericolul care se deghiza in siguranță. E adevărat că diavolul vine la tine deghizat în tot ceea ce-ti dorești, iar eu am dorit protecție, și asta am primit.
Îl simt mișcându-se ca apoi să-i simt brațele mari și puternice înconjurându-mi talia. Cu un singur braț, ce se afla pe corpul meu, mă trage mai aproape spre el. Acum ne aflăm amândoi, în mijlocul patului, îmbrățișați.
Da, in acest moment am protecție. El este protectia mea.
- Să nu-ți mai fie frică de acum, Sarah. Eu voi fi aici. Dacă mă dorești langa tine o sa fiu cu toată ființa mea, iar dacă nu, te voi proteja din umbră, din întuneric, dar tot o voi face.
Vocea lui răgușită și șoptită mi se lipește de timpane. Îi simt aerul pe ceafă când respiră sau rostește cuvintele. Mă încălzește.
- Mulțumesc, ii șoptesc eu din nou.
După ce îmi exprim mulțumirea față de el, simt cum îmi sărută ceafa. Ușor, delicat și profund. Buzele sale se simt dumnezeiește când îmi atinge pielea, chiar daca a fost ușor, abia simțindu-le. Harry poate să-mi încălzească sufletul în doar două secunde.
Brațul său cade pe cealaltă parte a patului, talia mea fiind prea mica pentru mâna sa. Mi-o mișc pe a mea și îi prind degetele intr-ale mele. Simt cum se încordează și imediat încerc să-mi îndepărtez mâna din a lui. Nu apuc, fiindcă imediat o strânge înapoi. Degetele ni se împletesc. Îl simt lasandu-se moale, ca apoi capul sa i se lipească de ceafa mea. Cred că a adormit. Epuizarea și-a pus amprenta și pe el, nu doar pe mine.
Mâna îi era caldă. Îmi deschid ochii și mă uit în față. Mă uit în intineric, fiindcă e doar beznă în cameră. Mă gândesc cum poate Harry să mă facă să uit de tot ce s-a întâmplat acum două ore. Sa mă simt calmă, deși problemele sapă in continuare in spatele meu. Cred că încă nu sunt conștientă că prietena mea nu mai este, iar eu mi-am pierdut presupusul iubit care este doar un obsedat.
Dar acum, sunt aici cu Harry, îmbrățișându-ne in lumina obscură a nopții. El îmi liniștește sufletul și n-am idee de ce. A trecut atât de puțin timp de când îl cunosc, dar în mine au înflorit niste dureri in stomac de fiecare dată când îi simt atingerea. Faptul că acum el îmi cuprinde corpul cu brațele sale mă face să înnebunesc. Mă simt bine. El mă face să mă simt bine, protejată.
Îmi închid ochii, căzând într-un abis de basm in care vad ochi verzi de smarald, bucle nărăvașe ce mă gâdilă pe față și un sărut dulce și tandru ce mi se presează de ceafa, iar apoi de tot corpul, creându-mi vibrații imposibile de explicat in cuvinte. Adorm visând la lumea lui. Visând la el.
§
Dacă aseară mă simțeam bine în brațele lui Harry, acum mă simt terifiată, plina de frică și durere. Mi-e teamă că o să mă prăbușesc în orice secundă și o să mă fac una cu pământul, dar el nu mă lasă. Îmi sprijin greutatea de corpul său fierbinte ce emană siguranță, dar pe care nu o pot simți în acest moment din pricina durerii ce îmi este prezenta in corp și suflet. Inima îmi este spintecată de săgeți ascuțite ce o fac sa sângereze și nu se mai poate opri. Mă simt neputincioasă și plină de vinovăție.
Ochii îmi sunt goi, nu sunt plini de lacrimi, cum mă așteptam. Sunt goi, plini de durere și neștiință. Nu sunt conștientă de ceea ce se întâmplă acum in jurul meu. Mă simt pierdută în spațiu, dar strângerea bruscă a lui Harry in jurul meu mă trezește, într-un final, la realitate.
Sicriul maron lăcuit coboară încet și lent in groapa ce ii este predestinată. Pe sicriu cade pământul, dar mie îmi cade cerul in cap. Prietena mea își duce sfârșitul cu demnitate.
Chipul lui James nu este plin de lacrimi, este gol. Mult mai gol ca al meu. Este singur, își ține mâinile împreunate in jos și privește pierdut spre sicriul pierdut deja în pământ. Mă dezlipesc din brațele călduroase ale lui Harry și fug alert spre James. Mă strivesc de pieptul lui tare, ca al unui tată, și îmi îngrop capul în pieptul lui. Mă strânge tare în brațe și mă freacă pe spate. Știe că și eu sufăr, dar nu-mi pot compara durerea mea cu a lui. Sunt uimită cum poate face față atât de bine pierderii crâncene pe care a tocmai a îngropat-o. Știu că a iubit-o foarte dar foarte mult pe Betty. Mai mult ca propria-i persoana. Era în stare să-și dea viața pentru ea în orice secunde a zilei sau a nopții.
Astăzi era ziua în care am pierdut-o pe Betty. E ziua în care o să fiu nevoită să-l scot cu greu pe James din prăpastia in care a căzut. Ziua în care trebuie sa fiu stană de piatră să să mă opresc in a simți ceva. Ziua în care trebuie să-mi opresc sentimentele, umanitatea. Iubirea distruge, iar eu nu mai vreau să mă distrug singura.
După ce festivitatea crucială s-a terminat, mă uit în jur la oamenii ce se află prezenți. Rămân uimită când o zăresc tocmai pe Isabel aici. Stătea în picioare și avea lacrimi în ochi, in timp ce privea spre groapa acoperită de pământ. Nu stau să mă mai gândesc, și nu știu de ce, mă duc spre ea.
Era îmbrăcată într-o rochiță neagra până la genunchi, iar părul ei lung și negru ca smoala îi cădea în valuri pe spate. Aș minții daca as spune că nu e frumoasa, chiar e.
Îmi dreg glasul și mă duc lângă ea.
- Ce faci tu aici? O întreb eu.
Se uită la mine. Ochii ei încă erau împăienjeniți de lacrimi. Nu avea nici o urma de ură pe care o vedeam de fiecare dată în ochii ei.
- Betty a fost o prietenă de a mea. E prietena mea, de fapt, îmi șoptește ea gâtuit cu glasul răgușit.
Eu m-am abținut, nu am plâns pe cât credeam și chiar am reușit să rămân o stană de piatra neatinsă, in schimb, Isabel era cum nu am mai văzut-o vreodată. Nu înțeleg cum erau ele două prietene, dar acest lucru mă interesa cel mai puțin acum. Își ținea brațele împreunate la piept și tremura. Foarte tare, chiar. Nu știu ce am azi, dar fără să realizez ce fac, îmi înconjor brațele în jurul ei. Surprinderea mai mare e faptul că nu m-a respins, ci m-a strâns și mai tare, iar lacrimile ce ii stăteau blocate in ochi, au năvălit într-un final pe materialul hainei mele.
Isabel nu e așa cum pare. Isabel e sensibilă. Isabel nu e rea.
Stăm îmbrățișate minute bune ca apoi un bărbat să-și facă apariția lângă ea. Chipul lui îmi era vag cunoscut. Semănau foarte tare, iar părul amândurora are aceeași nuanță închisă a smoalei. Puteam spune că sunt gemeni, deși erau câteva mici diferențe care nu se asemănau. Acum mi-am dat seama. El e Alexander. Cel din noaptea în care am fost in club cu Betty.
El e fratele lui Isabel.
Ce caută și oamenii din cealaltă mafie aici?
Acesta ii zice ceva lui Isabel, iar apoi aceasta mă cuprinde într-o îmbrățișare scurta, zâmbindu-mi in colțul gurii ca apoi sa plece și să se îndepărteze din curtea unde pietrele funerare se înmulțesc pe zi ce trece.
Mi-era frig, începusem să tremur. Lumea plecase deja de aici, iar James nu se mai afla in peisaj de ceva timp. Mai eram doar eu pierduta, in mijlocul cimitirului, cu trupul lui Betty ce se afla la trei metri sub pământ. Nu pot să cred că nu mai e. Nu pot să am obișnuiesc cu acest gând, încă nu pot realiza că s-a întâmplat.
În fața mea îl văd pe Harry care se îndreaptă spre mine. Vine dinspre poartă, deci probabil că plecase la mașină pentru ceva timp. Purta blugii săi negri obișnuiți și o cămașă neagră care îi venea ca turnată pe corpul său zvelt. Când se apropie de mine, îmi zâmbește strâmb.
- Credeam că ai plecat, îi spun eu când e suficient de aproape.
Se uita la mina pieziș ca și cum aș fi zis o mare tâmpenie.
- Și să te las singură aici? În niciun caz, îmi spune el.
Îmi cuprinde obrajii cu palmele sale mari și calde, iar apoi se apleacă puțin și îmi sărută fruntea. Simt că sunt libera lângă el, iar lacrimile mă năvălesc puternic ca o avalanșă care ar putea distruge lumea. Imediat ce mă observă, mă cuprinde în brațele sale, strangandu-ma cu putere.
In menghinele protectoare ale lui Harry mă simt în siguranță, chiar daca sufletul îmi este sfâșiat, iar mintea nu cooperează concret. Lângă el mă simt bine și sunt sigură că o voi face și de acum încolo. Simt că nu o să mă părăsească chiar daca eu o să-l alung într-un final. Așa fac cu toată lumea, îi alung din carapacea sufletului meu, iar Harry va fi la fel. Nu cred că o să-mi schimbe direcția singurătății. O să fie și el prezent, dar doar pentru un timp, nu pentru totdeauna.
(4470)