Capitolul 3
-ˏˋ⋆ Frici și Dezamăgiri ⋆ˊˎ-
꧁𝔐𝔞𝔤𝔫𝔲𝔰꧂
Tăcerea s-a instaurat asupra grupului de elevi conduși de către Geox, care încerca cu greu să-și aranjeze părul astfel încât să pară profesional. Nu îi ieșea. Firele de lungimi diferite, tunse aiurea, zburau în toate părțile în timp ce mergea.
Singurul zgomot care se mai distingea era ciocănitul provocat la contactul dintre podea și tocul încălțămintei instructorului. Era un sunet plăcut, cu vibrații constante, fiecare la un interval fix de timp.
Magnus își târșâia mâna, care deja era amorțită din cauza insuficienței de sânge pe lângă corp, în timp ce mergea în spatele grupului. Nu avea niciun gând să se integreze printre ei sau să creeze relații de prietenie. Era prostesc. Oricum n-ai da, conceptul karmei nu funcționează. Nu contează cât de mult încerci să ajuți o personă, deoarece nu îți va întoarce favorul când vei avea nevoie de el, privind râzând cu te prăbușești și cazi în abis, lăsându-te să te ridici singur și prefăcându-se că nimic nu s-a întâmplat. Fiecare își va face griji doar pentru prorpia creangă de sub picioare. Acest lucru i se părea deranjant. Era egoist, căci așa era fiecare. Într-o lume meschin creeată te descurci cum poți, abuzând de fiecare avantaj pe care îl are la îndemână. Ucizi pentru a trăi.
Magnus încerca să pară invizibil, aplicând un mers ușor, ca de felină. Când observă că mulțimea s-a oprit, și-a împreunat picioarele, mutându-și centrul de greutate în piciorul drept, acum sprijinindu-se doar de el, și analiză locul unde se află. Prima culoare ce-i sări în ochi a fost cenușiul cerului, pe el neobservându-se niciun nor. Era afară, în curtea principală. Și-a mutat privirea în jos, analizând iarba. Sau cel puțin asta intuia că este planta care creștea acolo. Semăna cu iarba, însă era de culoarea albă, pătată pe alocuri de roșu. Cumde nu a mai observat asta? Până la urmă, a mai fost în curtea principală. Cu Calas. Își schimbă greutatea pe piciorul stâng.
Pe unde o fi umblând Calas?
Magnus trebuie să înceteze să se gândească la pitic și să se concentreze pe ce avea în fața ochilor. Iar în acest moment vedea un lac negru, adâncimea căruia nu o putea stabili. Nu părea să aibă final. Asta ar putea fi distractiv.
—Un lac cu umbre, fluieră Geox. O să intrați câte doi și vă vom examina reacțiile. Ați înțeles?
—Putem să ne înnecăm acolo? întrebă blondul care-i adresă Scorpionului cuvintele „Trebuie și noi să ne tăiem mâinile?". Părea un om sincer, dar impertinent. Era naiv în felul său de a fi, exact cum menționase Rien. Magnus era confuz în ceea ce îl privea pe Rien. Părea să-l înțeleagă, însă fățărnicia era evidențiată în glasul său. Poate doar i s-a părut.
—Da, răspunde Geox, iar Magnus revine cu picioarele pe pământ. Umbrele vă vor șopti adevăruri pe care nu vreți să le auziți, să le acceptați. Va fi amuzant.
Nu. Nu va fi amuzant.
Primii au fost Anne și un băiat cu păr bălai, cam înalt pentru șaptesprezece ani, cu ochii căprui scânteietori, al cărui nume era Jan. Nu se auzea nimic.
Magnus s-a hotărât să străpungă tăcerea, adresând inteligenta întrebare:
—Cum funcționează asta?
Nu îi păsa. Era doar plictisit. Parcă.. nerăbdător. Trebuia să facă ceva până intră în umbre.
—Păi, umbrele sunt luate din Neant, loc unde oamenii au ascuns lucrurile care le stârneau teama și panica, dorind să constuiască o lume perfectă. O idee absurdă. Ele au fost invenția oameniilor. A credinței lor. Este interesantă intersecția dintre realitate și dorintă ascunsă. Ei se tem de întuneric, căci nu știu ce zace acolo și nu pot să-l controleze, de aceea au justificat această temere ca pe un principiu, catalogând umbrele ca fiind o capcană, rele, asociindu-le cu moartea. Ce creaturi patetice. Vor să pară puternici, dar nu sunt decât o adunătură de blegi, care refuză să vadă adevărul chiar și dacă este direct în fața lor, negarea servindu-le drept pastilă, antidot.
Magnus încuviință din cap, și observă cu coada ochilor că băiatul blond îi repetă gestul. Știa că se gândeau la același lucru: Nici magii nu sunt mai buni decât oamenii. Cel puțin nu erau încă suficient de buni cât să-i critice.
—Îi mai ținem mult? întrebă Geox, zâmbind ușor.
—Nu, răspund cei doi în același timp, dar pe tonalități diferite.
Magnus o rosti cu indiferență, nepăsându-i prea mult de Anne și Jan. Era egoist. Dacă ar fi avut ce face, nu i-ar fi păsat dacă îi lăsa pe cei doi acolo pentru totdeauna. Ar fi scăpat de doi ghimpi din coastă. Blondul, însă, a rostit-o cu compătimire, milă. La ce bun să-i fie milă? Simțea că avea multe să-i învețe.
Anne și Jan priveau în gol, speriați, fără speranță. Acum Matteo era și mai nerăbdător.
—Nu fă asta, i-a zis Anne scurt, leșinând.
—Magnus Vaughan și Ixorix DeYaer? Vreți? întreabă Geox.
Ixorix se pare că era băiatul blond mult mai milos decât era Magnus. Au dat amândoi din cap, urmând să fie scufundați la propriu în abis.
„Eliberează-mă" a rostit Magnus, apoi a fost aruncat în umbre.
Magnus s-a trezit înconjurat de o negură adâncă, bizară și inconfortabilă. Aruncă o privire în jos, realizând că nu își vedea picioarele, dar simțindu-le amorțite. Avea o senzație de încordare ce i se răspândea rapid în tot corpul, transformându-se într-o stare de înghesuire, ca și cum nu și-ar fi găsit un loc într-o încăpere mult prea stâmtă pentru el. Își simțea inima pompându-i în piept un sânge murdar, slinos. Nu îi plăcea starea în care se afla, în sufletul său începând să fiarbă disperarea, pârlind totul în jur. Dacă ăsta e un loc bazat pe credința umană, gândi, atunci e doar o iluzie- cea mai mare parte de aici nu e reală, ci doar un spațiu ocupat, generat de imaginația mea, de temerele și dorințele care-mi aduceau și-mi mențineau disperarea, având grijă să nu mă părăsească niciodată. Un spațiu umplut de vid. Magnus respira normal, deși encefalul îi trimitea mesaje alerte plămânilor săi pentru a-i grăbi ritmul repirației, pentru a o modela și a o transforma în una înfricoșată. Brunetul se străduia să mențină o atitudine cât mai calmă, neutră, absentă, și o gândire logică. Bănuia că era testat. Vorbele lui Calas îi invadau mintea: Abia aștept să văd cum te descurci în jocul ăsta. Dacă era pus sub presiune, trebuia să rămână calm. Băiatul se lupta cu sine. Și, aparent, câștiga.
Nu, nu câștiga. Inevitabil, doar își închipuia asta. Era o senzație ciudată, ca și cum era întors împotriva propriului corp. Dar deja și-a dat seama de ceva: O să îi ia mult să înțeleagă misterele abisunui, ale temerilor umane.
Pe fundal se auzeau sunete fantomatice, coloana aceasta sonară făcându-l să râdă încet. Atunci simți cum mâna i-a fost luată în alta, mai mare, mai caldă. Magnus tresări.
—Eu sunt, zice.
Băiatul recunoscu vocea doar pe jumătate. Din vasta experiență de observator pe care nu o avea, putea zice că este glasul lui Ixorix, dar nu era sigur. Acesta îi rosti numele precedat de un semn de întrebare, răsuflând ușurat când auzi un răspuns afirmativ din partea blondului.
—Cum ai ajuns aici? aruncă Magnus câteva cuvinte.
—Din câte am înțeles spațiu acesta nu respectă legile gravitației, iar cum tatăl meu lucrează la o bază de astronauți din Rusia, deja sunt deprins cu spațiile de antrenament care au Gravitație Zero.
Magnus a căzut pe gânduri. Părea plauzibil ce spunea Ixorix.
—Magnus? i se adresă. Nu ți se pare ciudat?
—Ce anume?
—Spațiul acesta. Anne și Jan păreau îngroziți, dar eu.. Eu mă simt bine...
Avea dreptate. Și el se simțea bine, relaxat. Era cald. Ceva nu era bine.
În acel moment și-a amintit că încă mâna lui era poziționată în cea a lui Ixorix. Când a dat să și-o retragă, a simțit mâna celui care se presupunea că plutea lângă el strângând-o pe a lui mai tare.
—Poate ne vom pierde, explică Ixorix.
Magnus s-a relaxat din nou.
—Cum ieșim de aici? întrebă.
—Ce? Deja vrei să pleci?
Putea pune pariu că Ixorix rânjea.
—Nu are sens să stăm pur și simplu și să așteptăm ca Geox să ne scoată de aici, explică. Consider că ar trebui să ieșim.
—Ce ar fi să înotăm până sus? întrebă Ixorix amuzat.
Magnus oftă și îi oferise o întrebare drept răspuns:
—Măcar este posibil așa ceva?
Ixorix nu încuviință, iar Magnus îi simți picioarele mișcându-se în sus. Pentru o secundă, s-a gândit să chicotească, însă nu putea scote niciun sunet. Nici nu și-a dat seama când i s-a uscat gâtul. A făcut un efort pentru a-și mișca piciorele înțepenite, în ciuda senzației de presiune exercitată de umbre. Se pare că acest loc are propriile sale legi ale fizicii, și aduce mai mult a un carusel nesfârșit. Dacă nu ar fi știut că exită o ieșire, Magnus ar fi putut paria că, cu siguranță, dacă o apucai într-o direcție aleatore, ar fi ajuns în același loc de unde au plecat. Însă era o ieșire, și aceasta era în sus.
— Să ieșim? întrebă Inorix atunci când de toți cei de afară îi mai desparte doar o perdea semi-transparentă de umbre.
Magnus încuviință scurt, și, printr-o mișcare pe care nici el nu o înțelege și pe care e sigur că nu o va putea reproduce oricât ar încerca, se propulsă din umbre, tâșnind la suprafață împreună cu Inorix. În acea fracțiune de secundă au putut observa cum toate privirile uimite se îndreaptă înspre ei, însă privirea acidă a lui Rien s-a facut remarcată mai mult decât toate. Ochii ce nu le pierdeau nicio mișcare au prins o nuanță amuzată. Matteo se gândi că probabil el și Ixorix semănau cu niște pești zburători, care se azvârleau în aer pentru a înainta, în acea poziție. Probabil că și el ar fi râs.
Geox și-a poziționat repede mâna pe o manetă, apăsând grăbit un buton. Un dizpozitiv ce aducea a un braț de macara i-a prins. Era iritant. Îl strângea de talie. Încă puțin și urma să îi strivească organele unele de altele. Magnus avea tendința de a exagera.
Nu își desprinse privirea de chipul lui Ixorix. Magnus era pur și simplu amuzat de situație. Uitase până și de senzația neplăcută cauzată de instrumentul de metal. Pe fața lui Ixorix era un amestec de îngrijorare și de încredere. Era practic imposibil să reproduci acea expresie, care culmină într-o ușurare inevitabilă atunci când a pus piciorul pe pământ. Matteo ar putea profita de asta.
Geox înaintă spre ei și îi privi. Era imposibil să-ți dai seama daca era furios sau speriat.
— Cum v-a reușit asta? a întrebat cu o ușoară ezitare întipărită în glas.
Ixorix a dat să spună ceva, însă Magnus l-a strâns tare de încheietură, făcându-i semn să tacă. Trebuia să își cântărească cuvintele înainte să le rostească. Nu avea chef de bucluc acum, iar dacă nu gândea existau șanse mari să între în unul. De ce nu au putut să aștepte în Neant?
— Urmați-mă, a spus spre cei doi băieți. Iar restul, să nu îndrăzniți să atingeți nimic. Viața voastră e în joc.
Și așa au ajuns să aștepte într-o cameră întunecată, neprimitoare și mică. Se simțea umezeala în aer și mirosul de mucegai. Ixorix păstra tăcerea, iar Magnus nu era tentat să o spargă.
⁂1879 cuvinte⁂
✓ Re Editat✓