Mizeria de Prinț

Prolog

-ˏˋ⋆ Acum aproape 10 ani. ⋆ˊˎ-

Era o zi calmă în Dona Luiza, un orășel fondat de magii luminii în urmă cu un secol. Ceața era atât de groasă încât o puteai străpunge cu un pumnal, și nici măcar cu unul fermecat, iar străzile erau pustii grație magilor de haos care au implantat un zvon ca puțin după terminarea orașului apăruse un nou centru comercial gigantic. Vrăjitorii răului erau destul de mândrii în urma acestei mișcări. Nu te puteai pune cu pasiunea oamenilor din Dona Liuza pentru shopping. Acum era aidoma unui oraș fantomă din Vestul Sălbatic, așa că magii haosului nu-și puteau permite ca ceilalți să ajungă primii. Mai ales acum.
Un mag bătrân alerga pe o străduță înghesuită. Ai crede că la vârsta lui "a alerga" înseamnă abia "a se târî", dar magicianul fugea mai rapid decât un ghepard: un animal pământean galben cu pete negre, care se considera ca fiind unul dintre cele mai rapide animale existente. Cu toate astea, vrăjitorul se arată istovit. În ochii lui de culoarea unei roci vulcanie încinse se citea setea după putere și ranchiuna. Ridurile îi cădeau grele , accentuând cearcănele permanente din jurul ochilor ce priveau pe oricine fără pic de milă și cu un dezgust bine definit, iar părul său de o noanță sinistră de turcoaz și neobisnuit de slinos, care îi ajungea mai jos de umeri, îi completa portretul într-un mod strașnic, oarecum jalnic, funebru. O creatură de douăzeci de centimetrii înălțime își făcu apariția pe umărul vrăjitorului. Arata exact ca un om obisnuit în miniatură, doar că avea o coadă de șopârlă de un cafeniu închis, asemănător noroiului.
—Stăpâne.. rosti piticul cu o voce gravă, tremurândă.
—Ce mai vrei, Calas? spuse magicianul respirând greu, în voce simțindu-se disprețul față de pitic.
—Nu o să reușiți să ajungeți înaintea dușmanului, continuă Calas.
—Calas! ridică brusc vocea în semn de avertizment. Universitatea de Magie a Răului va câștiga! Magii haosului îi vor învinge pe cei ai luminii! Când scutul gardianului va ajunge în mâinile mele toate vrăjitoarele luminii vor dispărea din lumea oamenilor. Ele n-au ce căuta acolo. Mai ales ca se căsătoresc cu oamenii și apoi nasc hibrizi. Hibrizii sunt cele mai dezgustătoare creaturi existente. Nu aparțin niciuneia dintre lumi.
Spunând asta, vrăjitorul se opri brusc. A ajuns în centrul orașului, în dreptul statuii gardianului Luiza, care statea cu un cufăr în mână, zâmbind victorioasă. Lângă statuie era un mag la fel de bătrân ca primul. Avea ochii de un albastru deschis, aproape deloc vizibili prin ochelarii aburiți, iar părul lui castaniu spre blond lung până la umeri îi dădea un aer prietenos, blând. Magul luminii s-a încruntat de îndată ce l-a vazut pe cel al intunericului.
—Lent, zise vrăjitorul luminii. Lentuț, Scorpion.
Pe lângă faptul ca vorbea ca un copil de 5 ani, vrăjitoru era foarte încordat.
—Cadesion, zise Scorpion, strângând din dinți. Ce mai aștepți? Dă-mi scutul.
—Nu ai pic de răbdare. Până la urmă, niciodată nu ai avut, spuse Cadesion, luându-și un aer de a-tot-știutor. Nu o să devii vrednic pentru această misiune „nobilă" pe care ți-ai distribuit-o.
—Da.. vorbi Scorpion. Acum dă-mi scutul.
—De ce faci asta? întreba magul luminii.
—Sa fac ce?
—De ce urăști oamenii?
—Um.. căzu Scorpion pe gânduri
—Nu e cumva din cauza Cassandrei? zise Cadesion cu un rânjet pe față. Îți plăcea pământeana aia.
—Nu mai scoate nici un cuvânt!
—Când i-ai spus că ești vrăjitor a râs de tine.. Și de frizura ta.. Și de vârsta ta.. Și de numele tău..
—Nu e firesc pentru vrăjitori să trăiască în compania oamenilor! urlă Scorpion cât putu de tare.
—Vorbele pe care le rostești sunt o dovadă evidentă a discriminării. Nu știi niciodată când muritorii se vor dovedi a îți fi utili. Încetează și nu mai fi absurd.
În ochii lui Scorpion se citea furia. Și-a ridicat o mână, iar în jurul ei se învârteau tot felul de vânturi. Din forțele adunate a fost format un ciclon. Scorpionul a trimis vijelia iscată de sine însuși spre Cadesion. Într-o fracțiune de secundă toată piața centrală se umpluse de praf. Într-un moment praful s-a risipit, arătându-l pe Cadesion nevătămat. Pe fața lui se ivi un zâmbet larg, cu toți dinții la iveală. Un zâmbet ce-l făcu pe Calas să tresară.
—Ai evoluat, zise Magul Luminii. Dar uiți că opusul maselor de aer este uscatul. Așadar, vântul este ușor de respins utilizând pământ.
—Ai dreptate. M-am antrenat. Sunt mult mai bun. Iar tu, din contră, ai degradat, spuse Vrajitorul malefic.
—Ce te face să spui asta? întrebă Cadesion, însă întrebarea asta îl compromise. Un blestem de vorbire - o bilă albastră cu fâșii verzi și violet plutind în ea- îl lovi pe vrăjitor direct. El nu reuși să pareze blestemul la timp. Atunci când Bila albastra s-a izbit de el, i-a intrat cu forța în gât, coborându-i încet și înfingându-se în coardele vocale. Magul a căzut pe spate, sufocându-se temporal.
Scorpion mergea spre statuia Donei Luiza. A luat cufărul ce stătea în mâinile gardianului. Era un cufăr mare, poleit cu aur, cu un simbol ce întruchipa un chip aproape șters, având o greutate foarte mare. Magul de Haos rânji, însă nu a rămas mult așa. În următoarea clipă, fața i s-a întunecat, luând forma unei încruntături adânci. Cufărul devenise ușor. Strigătul ce a urmat a răsunat în tot orașul. Își ratase șansa.

⁂884 cuvinte⁂

✔ Editat✔