11. Decădere
Sarah
- De ce tot vii după mine?
Țip la el cat pot de tare, mergând în continuare în fața.
- Oprește-te! Îi aud vocea groasa și sumbră.
Nu mă opresc. Merg in continuare, încercând să-l ignor. Nu-l mai vreau prezent lângă mine nici măcar pentru o secundă. Mă bulversează și mă face să mă simt neputincioasă și inferioară. Gura mi-o ia pe dinainte și scoate cuvinte pe care le regret apoi din tot sufletul. Harry scoate tot ceea ce-i mai rău din mine. Prezența lui mă face să nu fiu conștientă de ceea ce fac sau spun, iar mie nu mi s-a mai întâmplat acest lucru până acum.
Nu înainte să apară el și să-mi balanseze viața.
Merg in fața. Nu mă opresc. Nici măcar atunci când tonul vocii sale se ridică la adresa mea. Strigă după mine, mă roagă să mă opresc, țipă și mai spune cuvinte cărora nu le acord importanță. Îmi blochez urechile când cuvintele sale încerc să pătrundă.
Frigul mi-a intrat în oase, iar fulgii care inca picau din cer nu îndulceau deloc situația în care mă aflam. In acest moment rochia pe care o purtam îmi displăcea.
Acum realizez că localul Christie's in care am fost acum ceva timp se afla pe strada in care Harry m-a dus în dimineața precedentă. Fara sa realizez, ajung in gradina frumoasa care era cuprinsă de un val alb și subțire de zăpadă ce acoperea frumoșii trandafiri.
Încă îi aud pașii in spate.
Nu știu dacă ochii îmi joaca feste, dar cred că am văzut mașina lui Betty ce a trecut acum două minute pe lângă mine. Probabil se duce la petrecere sau pur și simplu mi s-a părut.
Intru in grădina frumoasa ce m-a fermecat. Mirosul trandafirilor încă era prezent, deși fulgii de nea ii acoperea cu o peliculă de zăpadă.
Harry intră după mine. Înaintează supărat, iar într-o secundă îl văd că se proptește ferm în fața mea.
- De ce ai mai venit până aici? Îl întreb eu înfrântă.
Răspunsul lui nu vine, insa altceva se apropie. Brațele sale se înconjoară în jurul meu într-o îmbrățișare caldă. Frigul nu mai există, iar acum puteam jura că am febră. Mă strânge puternic la pieptul lui. Ii inhalez mirosul specific ce m-a înnebunit.
Nu apucăm să continuăm îmbrățișarea ciudată, dar totuși care mi-a încălzit sufletul căci o frână brusca, alaturi de un scârțâit de cauciuri zgomotos se aude.
Am simțit cum Harry și-a dus imediat mâna la spatele blugilor săi. Și-a ridicat puțin sacoul, iar apoi l-am văzut. Am văzut pistolul. Probabil e primul instinct pe care un criminal în serie îl are când ceva i se pare ciudat. Ne despărțim din îmbrățișarea pe care o aveam, iar apoi îl văd cum mă împinge ușor cu mana in spatele lui.
Părea că vrea să mă protejeze.
După gărdulețul mic din lemn al grădinii se afla o mașină neagră. O mașină ce era identică cu a lui Dylan. Oh, Doamne! Te rog, asta nu e adevărat! Nu mi se poate întâmpla mie!
Din cauza franii bruște, mașina a rămas parcată pe jumătate într-o poziție destul de ciudată. Imediat portiera se deschide și se închide în aceeași secunda cu un sunet asurzitor care era plin de nervozitate și răzbunare. Dylan iese fulgerător din mașină.
Era schimbat complet. Nu-l puteam recunoaște. Ochii săi erau dilatați, pumnii îi erau încleștați, iar venele îi erau mai proeminente ca niciodată pe gat, alaturi de o culoare roșie de nervi la fața.
Se îndreaptă cu pași apăsați și rapizi spre noi. Lovește mica ușă a gardului cu piciorul, aceasta ieșind din balamale, făcând un contact brusc cu pământul bătătorit.
Mi-e frică. Chiar simt o teama incredibil de puternică ce îmi străpunge sufletul față de Dylan. Nu e omul de care m-am îndrăgostit. Nu e el.
Imediat ajunge in fața lui Harry care avea mâna încordată pe pistolul îndreptat spre el.
- Lasă arma jos, Styles! Jur că eu o să-ți zbor primul creierii! Țipă Dylan catre el scotandu-si rapid arma din spatele pantalonilor, in timp ce ajunge in fața noastră.
Încă mă aflam în spatele lui Harry. Era încordat și enervat. Tremura de nervi. Dar eu tremuram de frica. O frica ce mi-a intrat în oase și care nu mai vrea să iasă. In loc să dispară, se amplifica din secunda in secunda când văd ambele pistoale îndreptate spre doi bărbați importanți din viața mea.
Da, amândoi. Am realizat că Harry are un loc important în viața mea chiar daca nu am deslușit încă de ce și pentru ce există această importanță.
Dacă Harry îl va împușca pe Dylan as fi distrusa. L-aș urî pe Harry cel mai mult pe aceasta lume, iar din cauza durerii și nervilor cu siguranță as lua arma in mână și aș îndrepta-o spre el, insa dacă Dylan îl va împușca pe Harry as fi prăbușită. Mi-aș descărca durerea prin plâns și nu as mai fi in stare să mă ridic de pe jos. Nu as mai fi in stare să iau arma în mână și să mă lupt cu Dylan. As fi distrusa.
- Lasă dracu' arma aia jos până nu o să regreți că o ți în mâini!
Harry vorbește sumbru. Mârâie la Dylan fiecare cuvânt pe care îl rostește. Ferocitatea pe care o domină este străfulgerătoare. Acum, văzându-l, pare un adevărat demon ce a picat din iad, prin absurd, in rai. Dar Pământul nu e rai, iar acest lucru se clatină intre granița dintre rai și iad.
- Opriți-va! Le tip eu cat pot de tare.
Nu știam că glasul meu poate ajunge la note atât de înalte. Nu am tipat niciodată atât de tare ca acum, deși oasele îmi erau străpunse de teamă și nervozitate.
Mi-am întors gâtul repede, simtindu-l cum plesnește, stand încordată până acum, and aud un sunet ce vine din spatele lui Dylan.
- Ce se întâmplă aici? Sarah?
Vocea caldă și blajină a lui Betty se face auzită, iar acum pot afirma cu ușurință că Pământul e iad. Un iad în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce se întâmplă aici e pura răutate și posesivitate. Durere și suferință. Nervozitate și dezamăgire. Mă simt pierdută într-o altă lume.
Vreau doar sa dispar din acest loc. Sa mă teleportez și să ajung cine știe unde, numai aici nu.
- Betty, pleacă de aici. Te rog! Ii șoptesc eu într-un țipăt abia auzit.
Ochii ei se dilată când îi observă pe cei doi amenințandu-se, cu armele unul împotriva altuia. Era un clișeu total, iar eu nu vreau clișee. Vreau ceva ce e al meu, dar nu pot să am nici măcar un moment fericit in viața fără un fir de ață de durere ce mi se agăța profund de fiecare data de un colt al inimii.
- Sarah, pleacă de lângă el! Ii aud vocea lui Dylan.
O voce groasă și dura. Într-adevăr, nu i-am văzut niciodată această postură ce o ținea ascunsă fata de mine, dar acum mi se părea ireal. Părea rău. Părea posedat. Nu e el, sau pur și simplu nu l-am cunoscut eu în adevăratul sens al cuvântului.
Tind sa cred că acesta este adevăratul Dylan Miles.
- Ea nu vine nicăieri cu tine, mârâitul lui Harry se aude in fața mea.
- Băieți, încetați! Ce înseamnă asta? Întreabă și Betty din nou confuza.
Fir-ar! Nu poate doar să tacă din gură? Înrăutățește și mai rău situația!
- Dylan, ce ți se întâmplă? Îl întreb eu, uitandu-ma la el.
Mă sperie.
Fața lui era de o culoare mov. Ochii îi erau dilatați, iar niste dungulițe roșii ii înconjurau irisul. Venele de pe gat erau ieșite din relief, dandu-i o alură înfiorătoare. Pumnii îi era tare strânși pe armă, iar corpul său zvelt era rigid. Încordat, nervos, obsedat. Nu știu ce se întâmplă cu el. Înțeleg că trebuia să reacționeze într-un anume fel că am dansat cu Harry, dar nu așa.
- Cum crezi că îmi e mie atunci când te vad cu ăsta? Hm!? Cum crezi? Mi-e foarte rău să știi. Nu vreau ca nimeni sa te atingă pentru că ești a mea. Eu te-am câștigat. Sunt obsedat de tine, Sarah! Nu pot să te văd în brațele altui bărbat. Doar eu trebuie sa fiu acela!
Acum chiar țipă din toți rărunchii, iar culoarea feței sale interferează și cu un roșu aprins.
- Încetează, Dylan! Nimic din ceea ce ai spus nu e adevărat! Exagerezi, serios. Nu ești tu.
Ies de sub scutul protector al lui Harry. Ajung in fața lui Dylan in două secunde. Privindu-l de aproape arăta înfiorător, dar ceea ce pot vedea adânc în ochii sai e faptul că este rănit. Cred că este îngrijorat, dar este rănit. Iar eu sunt motivul acelei răniri ce îl distruge. Se distruge singur.
- Într-o bună zi, o să-ți fie atât de dor de mine, încât o să vrei să-mi mai auzi vocea, o să vrei să-mi săruți buzele așa cum făceai odată, dar nu, pentru că o să fie prea târziu. Dar sa te gândești atunci când m-ai lăsat să plec ca o simplă străină din viața ta. Uneori stau și mă gândesc dacă tu chiar m-ai iubit vreodată, sau a fost doar o obsesie pe care tu credeai că o ai...
Lacrimi mi se preling pe obraz. Fulgii de nea ce încă se aștern asupra noastră creează o cascada de apă pe fata mea. Nu mai puteam respira normal, iar nasul îmi era înfundat. Tremuram din toate oasele. Îmi venea să tip din toți rărunchii, dar acum realizez că pentru Dylan nu a fost iubire. A fost o obsesie de care avea nevoie. Avea nevoie de mine pentru a avea pe cineva lângă el, dar eram persoana greșită. Nu sunt nimeni altcineva, decât o străină ce a putut să-i pătrundă într-un colț întunecat al minții și sufletului lui. Realizez că l-am pierdut, dar vreau sa cred că era pierdut de mult, iar puterea de acoperire pe care o avea a răbufnit odată cu obsesia lui, fiind eu, la brațele altcuiva, ci nu ale lui.
Dezamăgirea mi se izbește brusc de față, iar faptul că am riscat atât de multe și l-am iubit cu toată iubirea pe care credeam că o țin în suflet, m-au terminat. Nu știu cum as putea acum sa reacționez ca să-l liniștesc, dar prioritatea mea este ca acum, in acest loc, nimeni sa nu fie rănit. Vreau ca toți să plecăm în viața de aici, Dylan ar fi în stare de orice in acest moment.
- Mi-aș fi dorit să mă iubești la fel de frumos cum am făcut-o eu, Dylan! Nu doar obsesiv, fiindcă iubirea pe care pretinzi că o ai fata de mine este doar o pură obsesie.
- Mi-am dat seama că totul s-a terminat intre noi când am văzut că te uitai la el în felul cum mă uitam eu la tine.
Vorbele șoptite pe care mi le-a spus, puse cap la cap, pot fi adevărate, dar nu vreau sa recunosc acest lucru. Așa că tac. Tac cum am făcut-o întotdeauna.
Dylan încă ținea arma în mână, iar eu tremuram de frica. De teamă ce m-a pătruns când mi-a atins obrazul cu palma in care ținea pistolul. Arma mi se prelingea delicat pe chip, iar Dylan privea fascinat de aceasta panoramă. Eu eram efectiv înghețată. Nu știam exact cum sa reacționez ca să-l pot îndepărta cat mai repede de lângă mine, fiindcă sentimentul de repulsie pe care îl simțeam acum fata de el era neimaginabil.
Imediat mă simt bruscată de lângă el. Brațele puternice ale lui Harry mi-au cuprins umerii și m-au tras cu o viteza inedită lângă el, din nou.
- Las-o, Styles!
Dylan țipă iar. Mi-au ajuns atâtea țipete in decursul unei ore.
- Că dacă nu ce!? Haide, Miles! Ai luat-o complet razna. Las-o pe Sarah in pace sau jur că o să-ți rup mâinile alea din umăr și nu o să mai poți s-o atingi. Crede-ma, am făcut asta o dată și n-a fost așa plăcut. Pentru persoana respectivă, bineînțeles.
Vocea lui Harry era joasă, dar agresivitatea cu care a rostit cuvintele mi-au făcut pielea de găină. Eram șocată de ceea ce a spus Harry, însă acum incercam sa arunc aceste cuvinte într-un colțișor în capul meu și să mă gândesc la asta mai târziu.
M-am uitat cu coada ochiului la Betty care privea șocată toată scena. Cred că trebuia să ajungă la petrecere, fiind îmbrăcată într-o rochie de un alb imaculat, până-n pământ. Bineînțeles că și-a văzut prietena zburdând cu Harry Styles pe urmele ei la ora asta târzie și a zis să vadă ce se întâmplă.
Îmi axez din nou atenția spre cei doi bărbați din fața mea. Amândoi aveau o statură impozantă. Reacțiile consecutive care se enumeră la nesfârșit pe fețele amândurora mă înspăimântau. Mi-era teamă de întorsătura pe care înlănțuirea evenimentelor o pot lua.
Corpurile zvelte ale amândurora erau încordate, iar acum păreau de o enormitate infinită. Le puteam auzi respirațiile apăsate și trepidate. A mea le întrecea, cu siguranță, pe amândouă. Betty avea o mină de frica și soc, cei doi păreau cuprinși dintr-un iad în care răul predomină cel mai tare. Iar eu? Eu eram cuprinsa în toate stările sufletești posibile pe care le poate simte un om deodată. Frica îmi inundă până în adâncul oaselor, facandu-ma să nu-mi pot controla tremuratul obsesiv pe care corpul meu și-l dorea.
Frigul își face simțită prezența din ce in ce mai tare. Vârfurile degetelor mele erau colorate de un mov pal. Buza inferioară îmi tremura, iar picioarele mi se legănau in fiecare secundă.
- Opriți-vă!
Încerc eu să tip la ei, dar ceea ce mi-a ieșit pe gura a fost o șoaptă gâtuită, abia auzită. Vocea îmi era răgușită. Dacă o puteam citi, aceasta îngheța de frica, regret, dezamăgire, dar cel mai mult teamă. Teama că ceva rău se poate întâmpla. Aveam acest sentiment de rău care îmi săpa adânc în oase, formând niște răni adânci care sângerează și nu se mai pot opri din curgere. O sângerare de un roșu aprins care avea un miros ce îmi făcea nările să se strângă.
Fulgii încă se striveau puternic de noi, de pământ și de sufletul meu rece. Mă simțeam înghețată pe exterior, dar interiorul îmi era imun la durere.
- O să regreți asta, Styles! Nu te aștepta să plec de aici cu capul in jos! Dă-i drumul lui Sarah și o sa pleci întreg.
Vocea lui Dylan apăsată se auzea ca un ecou vag in urechile mele. Unul ce se îndepărta in continuare până nu mai reușeam să disting niciun sunet ce mă înconjoară.
Îmi întorc ușor capul spre direcția în care prietena mea se află. Lângă ea zăresc cum o petală roșie de trandafir cade ușor, liniștită, pe pământ lângă piciorul ei.
Din păcate, iarna și-a spus amprenta și pe frumoasele petale ale trandafirilor înmiresmați.
- Nu.
Vocea groasa și apăsată a lui Harry se aude in urechile mele. Acea negație m-a făcut să mă trezesc la viață și să realizez că viața nu este corectă, iar eu trebuie să o înfrunt cu capul sus. Nu cu privirea în jos și ochii împăienjeniți de lacrimi.
Trebuie sa fiu puternică.
Un țipăt de frustrare iese ca un leu din cușcă din gura lui Dylan. Se învârte pe jumătate în timp ce socate niste injurii neînțelese.
Într-o milisecundă sunetul pistolului se aude. Nu realizez din ce loc s-a auzit. Urechile mi-au rămas blocate pe sunetul intens ce s-a făcut auzit. Era un sunet inert ce m-a adus la pierzanie. La frica ce o simțeam încă de când am intrat în această grădină, in aceasta seara. Teama cruntă s-a adeverit.
Primul instinct a fost să-mi ridic privirea spre Harry. El pare bine, nu pățise nimic, însă privirea lui era îngrijorătoare. Ochii săi se fixau in față, fiind dilatați și plini de șoc.
Eram îngrozită. Mi-era frica să-mi întorc capul spre direcția opusă lui și să văd teroarea ce s-a întâmplat.
Mi-am strâns ochii și m-a întorc cu o viteză grea spre sunetul produs.
Îmi deschid ochii, iar în fața mea se afla expresia îngrozită a lui Dylan. Îl analizez rapid din cap până în picioare, dar nimic grav nu se întâmplase cu el.
Realitatea m-a lovit crunt când am uitat cine se afla in spatele lui. Betty era în picioare, privind fix in ochii mei. Expresia ei era pală, dar nu exprima nicio durere.
Nu înțeleg ce se întâmplă.
Un zâmbet trist îsi face apariția pe chipul ei alb. Dar apoi am realizat. Am realizat ceea ce s-a intamplat.
Mi-am lăsat zâmbetul sa alunece ca pe o lama de cuțit.
Mâna dreaptă a lui Betty se află obosită și tremurândă pe stomacul ei. Rochia de albul imaculat avea, in acest moment, o pată roșie ce se extindea in contrastul albului din ce in ce mai tare. Pupilele ei erau dilatate, iar buzele îi tremurau.
Dylan tocmai a împușcat-o pe Betty.
Am alergat rapid spre ea. L-am simțit pe Harry venind in spatele meu. Nu mi-a acordat mie atenție, ci lui Betty. S-a dus la ea și și-a pus mâna stângă pe spatele ei. Odată ce Betty i-a simțit atingerea, s-a lăsat moale in brațele lui Harry. Acesta o lasă ușor în jos, punand-o pe pământul de sub noi cu mâna sa.
Petalele trandafirilor roșii ce se aflau în jurul nostru, au început să cadă. Cădeau ca și cum apa curge tulburată și nervoasă din mrejele unei cascade plina de mâhnire.
Rochia alba a lui Betty era, acum, într-un contrast de roșu. Respirația îmi e întretăiată. Incercam sa o ating în așa fel încât să o ajut, însă imediat îmi retrăgeam mâinile tremurânde. Nu știam ce să fac. Prietena mea era aproape curpinsa în brațele demonice ale morții, iar eu doar stăteam lângă ea și plângeam. Sufletul meu era distorsionat de durere. Gemete de durere ieșeau gâtuit din gura ei.
Harry își rupsese o parte de jos a cămășii sale negre. Cu o mana a ridicat-o puțin de pe sol, înconjurând-o pe talia ei. Parcă simțeam că aud rana ei sfârâind. Sau poate era doar sufletul meu năprasnic ce se inunda in durerea cruntă pe care prietena mea o simte in acest moment.
Din cauza mea. Totul e din cauza mea.
Ochii mi-au fugit spre Harry. Tremura de nervi, arăta ca și cum în orice secundă avea să explodeze. Îl observ cum își ridica ochii spre Dylan. Se uita arogant și disprețuitor spre bărbatul pe care l-am iubit odată, iar în aceasta seară a făcut ca ultima sfărâmă de iubire să se răscolească in aer și să dispară.
Încerc să-i ignor pe cei doi bărbați din fața mea. Îmi cobor privirea spre Betty, din nou. Fața îi era și mai palidă, iar buzele sale au căpătat o culoarea vânătă. Facandu-mi curaj, i-am curpins mâna într-a mea. Degetele sale erau reci ca gheata, iar fulgii ce se lipeau ca scai de ea nu o ajutau deloc. Petalele roșii de trandafir se aflau împrejurul ei, iar câteva se aflau pe abdomenul sau. Un roșu închis, cel al sangelui mistuitor, un roșu deschis și dulce, al petalelor de trandafiri, iar albul ce-ti lua ochii ai rochiei sale părea ireal. Mâna sa nu mai avea forțe nici măcar să tremure.
O puteam observa cum încearcă să-și deschidă buzele. Să spună ceva, dar forțele sale au ajuns la capătul puterilor, iar eu simțeam cum sufletul mi se împinge înăuntru până se lipește de oase.
- Și prietenii îți pot frânge inima...
Șoapta ei, abia rostită, mi-aduc lacrimi în ochi. Vedeam în ceață, si, se pare că tremuratul din care ea s-a oprit, s-a transpus în corpul meu. Tremuram din toate încheieturile și nu puteam sa mai spun nimic.
- Îmi pare rău, ii șoptesc.
Sper că m-a auzit. Nu aveam habar ce altceva as putea să-i spun. Îmi părea rău, într-adevăr. Îmi venea să-mi smulg oasele și să le arunc, să mă descompun și să o las pe ea să trăiască. Nu merita sa moară. Eu merit asta.
Îmi duc mâna spre părul ei blond. O mângâi ușor și îi zâmbesc trist. Prietena mea a pătruns deja în mrejele periculoase ale morții, iar eu, chiar daca as trage-o acum, nu as reuși să o mai aduc lângă mine. Moartea o trage, iar eu nu-mi pot compara puterea cu cea a morții.
Moartea a câștigat, iar eu am pierdut.
- Te iert.
Vocea lui Betty se face auzită urechilor mele. Imediat ce cuvintele ei au ajuns la mine, un plâns spasmatic m-a cuprins. Lacrimi sărate îmi curgeau șiroaie pe față. Înghețau din cauza vântului ce a început, dar veneau altele care pățeau aceeași tactica ca a celor precedente. Fața îmi era înghețată de lacrimi.
Lacrimi de durere.
In timp ce-mi plângeam prietena cu tot sufletul, i-am zărit ochii. Ochii ei ce se fixau in ai mei. Zâmbește scurt, iar apoi pleoapele ii alunecă ușor.
Într-un final se lipesc și nu se mai deschid.
Țip. Țip atât de tare, mai rău ca niciodată. Simțeam cum sufletul mi se despică. Mă simțeam neputincioasă și vinovată. Eram inutilă in acest moment. Instabilă. Nu puteam face nimic ca să o ajut. Țipam și îmi exprimam durerea prin repetarea numelui ei care îmi mângâia inima in acest moment. Mi-am pierdut singura prietena pe care o aveam, iar acum am rămas cu nimic.
Mă apropii de ea și o ridic la pieptul meu. O strâng puternic. Lacrimi îmi cădeau pe trupul ei fără viață.
Simțeam cum ajung la capătul prăpastiei. Cum mă pierd în neant și nu mai pot să ajung in lumea reală pe care o traim. Dar nici nu vreau. Vreau să rămân aici. Incapabilă să simt ceva. Vreau să trăiesc fără umanitate, fiindcă tot ce am avut mi-a fost luat, iar sufletul meu s-a sfărâmat.
Am ajuns la apogeu.
(3736)