Detaliile, mereu mi s-au cerut detalii. Cât mai multe detalii, la tot ce fac și gândesc, la tot ce aud și povestesc.
Probabil că și acum se cer detalii despre mine, despre Amelia, despre amintirile din viitor, despre viitorul nostru. Și pentru că atunci când relatez totul de la persoana a treia se pierd aceste detalii, decid să povestesc totul prin prisma mea, din interior.
Așadar, încep cu faptul că nu am murit. Mă îndreptam spre avion, mai rămâneau doar câțiva metri și urcam. A sunat telefonul însă:
— Song Jae, salut, cum te simți?
— Mir, unde ești? avea un glas foarte neliniștit.
— Sunt la câțiva metri depărtare de avion, acuși urc.
— Nu veni în Coreea, urcă în primul avion ce zboară spre Tokyo.
— Stai, de ce Tokyo, ce s-a întâmplat?
Eram uimit, pentru prima oară în viața mea, nimic din ce se întâmpla nu îmi era cunoscut. În amintirile mele din viitor, nu exista acest dialog.
— Mama e grav bolnavă, am venit de urgență la Tokyo.
— Dar cu nunta cum rămâne?
— Hai, nu vorbi mult și vino.
A închis. Mi-am luat bilet spre Tokyo, am mai stat trei ore în aeroport, apoi am urcat în avion. Iată, până aici a fost, așa gândeam în timpul unei turbulențe. Totul s-a făcut negru. Nu, nu am murit, doar leșinasem. Când mi-am revenit, am văzut stewardesa puțin panicată, ea nu știa că eu sunt panicat mai tare, căci habar nu aveam cine sunt și ce caut acolo. Mi-am aflat numele din documente. Am avut noroc că Song Jae a venit să mă întâlnească. Dar nu mai eram eu, Mir, vechiul lui prieten, ci un Mir care în loc de creier avea o minge umflată cu aer. Am fost dus la spital, s-a constatat că îmi pierdusem memoria, sărmanii medici nu bănuiau că de fapt nici nu am avut memorie. Song Jae nu știa ce să facă cu mine, era răvășit, dar mi-a povestit în amănunte toate întâmplările hazlii trăite împreună, mi-a arătat poze, iar când am ajuns în Coreea mi-a prezentat locurile noastre. Din păcate, asta nu m-a salvat.
Mă aflam în Coreea de Sud, nu știam nimic despre mine, nu știam că undeva sunt îngropat și plâns și nu știam că odinioară aveam amintiri din viitor, că odinioară eram anormal. Făcusem, probabil, o greșeală nepovestindu-i multe lui Song Jae despre trecutul meu, ținea minte doar că uneori prin somn mai rosteam numele domnului Frank și al Ameliei. Scăparea mea erau propriile jurnale, pe care le purtam peste tot cu mine, dar am ajuns la ele abia după ceva timp de la incidentul din avion. Conștient de faptul că în orice clipă îmi pot afla trecutul și istoria, nu mă decideam totuși să citesc jurnalele, mai bine zis, nu voiam.
Îmi plăcea să ies să mă plimb, să descopăr încetul cu încetul lumea, să privesc străinii care treceau pe alături. Vedeam oameni diferiți, care se asemănau mult prin cuvintele pe care le rosteau, prin gesturi și mimici, chiar și prin modul de a zâmbi. Mă întrebam dacă ei gândesc ca mine, dacă ei își pun întrebările pe care mi le pun eu. Urmăream cum mamele își apără copiii de ploaie, prietenele se șușotesc, iar cuplurile se țin de mână. Tot ce vedeam era frumos, pentru că era nou pentru mine, în pofida faptului că zilele treceau, eu continuam să descopăr ceva nou. Song Jae zicea că m-am schimbat, că m-am făcut mai optimist şi că această schimbare e numai în folosul meu și a oamenilor care mă înconjoară. Aceste cuvinte mă încurajau și mă convingeau să nu deschid trecutul meu, de parcă îmi era frică să nu descopăr ceva monstruos. Continuam să savurez viața, să o plac și să mă plac.
Tot pe atunci mi-am făcut un prieten nou, un băiat de zece ani, Kim Ko. Putea să stea ore întregi în leagănul din curte și să-și privească picioarele. Mă întrista tristețea lui. Mă așezam de fiecare dată în leagănul de alături, dar el m-a observat abia peste câteva zile. Mi-a zis că mama e la serviciu, iar prieteni nu are, pentru că nu e ca toți. M-a pus pe gânduri, credeam că toți suntem ca toți. Într-un final, am ajuns să discutăm multe și de toate:
— Vrei să-ți spun o poveste? a întrebat Kim Ko.
— O poveste? Despre ce?
— Despre un măr care vrea să devină pom.
— Sună interesant.