Pe parcursul a doi ani de zile l-am vizitat pe Lee JongSuk la închisoare până când a fost eliberat. Eram în fața unui zid foarte mare, de vreo 10-15 metrii, unde era şi o uşă. Pe acolo ieșeau prizonierii când erau eliberați. Nu eram singura care aştepta pe cineva, asa că avea cine să îmi țină de urât. Am așteptat 10 minute. Cred că actele de eliberare se fac mai greu decât credeam. La un moment dat, văd uşa cum se deschide, fața luminându-mi crezând că este JongSuk, dar nu era el.
-Fiul meu!
O femeie de vreo 58 de ani care era lângă mine, aleargă către bărbatul ce tocmai ieşise. Îl lua în brațe, îl săruta pe obraji, plângeau amândoi de dor şi de bucurie pentru că acum gratiile nu îi mai puteau desparte o vreme îndelungată. Văzându-i, m-a cuprins un fior. Cred că aşa voi reacționa şi eu când îl voi vedea ieşind.
Mai trec 10 minute, pe uşa prizonierilor ieşeau alți oameni, iar persoanele din jurul meu plecau pe rând până când rămân singura care așteaptă. La un moment dat m-am încruntat, pentru că simțeam o nedumerire. Oare asta era într-adevăr poarta la care trebuie să aştept? Oare am înțeles eu greşit şi trebuia să vin în altă zi? Nu îmi puteam explica.
Am început să merg de colo-colo ca să nu îngheț de frig. Deşi era martie, frigul ierni nu a plecat de tot. Îmi suflam în pumni şi îmi frecam mâinile, dar şi gambele una de cealaltă. Aud uşa cum scârțâia. Mă întorc curioasă şi speram din tot sufletul să fie JongSuk. El era. Un zâmbet larg îşi făcu apariția pe fața mea care radia de bucurie şi de dragoste. În sfârşit puteam să-l ating, să-l iau de mână, să-l strâng în brațe fără ca un panou de plastic să ne despartă.
Eram atât de fericită încât am încremenit. Nu-mi venea să cred. Chiar se întâmplă aşa ceva? Voiam să fac un pas, doi, mai mulți. Voiam să alerg spre el şi să-l cuprind în brațele mele la fel cum făcuse şi acea doamnă cu fiul ei. A început să ningă. Luna martie aducea surprize din când în când, iar aceasta era una dintre ele.
Să-l privesc printre fulgii de zăpadă era un tablou atât de frumos. Poate dacă doar auzeam de aşa peisaj nu îl puteam crede fără să-l văd. Cu toate că eu exprimam mii de sentimente de bucurie, de dragoste, de uimire, de euforie, emoție, el avea încontinuu aceiași expresie: cea monotonă. Nu era fericit că poate vedea libertatea? Nu era fericit să mă vadă pe mine...? Nu.. i-a fost dor..?
La un moment dat, în timp ce înaintam spre el, văd cum venea şi el spre mine. Mă oprisem când eram mai aproape unul de celălalt şi îmi deschid brațele pentru a primi îmbrățișarea lui cea fierbinte. Îmi era dor de ea la nebunie! Se apropia de mine tot mai mult şi așteptam cu nerăbdare, dar trecuse pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi văzut. Am simțit cum inima mea s-a spart în mii de cioburi din cauza gestului lui indiferent şi rece. Ce s-a întâmplat cu el..?
Tot drumul spre casă nu a vorbit deloc, nu a reacționat la atingerile mele, nu s-a uitat nicio secundă la mine. Mă ignora total. Parcă eram o fantomă şi nu mă putea simți, vedea sau auzi. Începuse să-mi fie teamă. Tratamentul psihiatric la care a fost supus acești ani în timp ce era în închisoare i-a şters memoria? L-a orbit? Sau.. era doar un vis? Orice făceam el nu reacționa. Era totul un vis? Nu ştiu... dar am continuat să mergem tăcuți tot drumul până acasă la mine.
L-am lăsat să intre primul, iar în timp ce eu închideam uşa în urma noastră el dispăruse când m-am întors. L-am strigat şi nu a răspuns. Unde s-ar fi putut duce atât de repede? Abia a intrat! M-am uitat în bucătărie, în baie, sufragerie, nu era. Singura cameră în care nu am căutat era dormitorul. Deschid uşa şi intru încrezătoare. Sigur era acolo. Inima mi s-a spart din nou când am văzut încăperea goală. Lacrimile deja îmi curgeau în șuvoaie, ca şi cum ai fi dat drumul la robinet.
-A fost un vis... A fost doar un vis stupid!
Am căzut în genunchi şi plângeam cu capul plecat. Simțeam cum nu mai aveam aer şi trăgeam în mine ca o disperată. Am ridicat capul la un moment dat şi am văzut un bilet pe veioză. Stai... ce? Iau acel bilet şi îl citesc.
Mi-a fost dor de tine, Kim SeoYeon.
Inima îmi bătea ca nebuna. Am auzit cum un pas a fost făcut de cineva în spatele meu. Când mă întorc, îl văd zâmbind. Se lasă pe vine lângă mine şi m-a luat în brațe. Plângeam pe umărul lui, iar el mă mângâia pe spate.
-De ce?! De ce mi-ai făcut asta?! De ce te-ai comportat ca şi cum nu existam şi de ce m-ai făcut să cred că totul e doar un coşmar? De ce îți place să te joci cu inima mea în halul ăsㅡ
Buzele lui... peste ale mele... Doamne, mi-a fost atât de dor de ele. Mi-a fost atât de dor de mușcăturile lui, de dulceața sărutului lui.. Cea mai bună şi frumoasă soluție pentru a face o persoană să tacă este să o săruți. Nu credeam că această metodă chiar funcționează... până acum. Îmi doream să acționeze mereu aşa când voia să tac. Era prea plăcut. După separarea buzelor noastre, am făcut contact vizual. Doamne, acei ochi negrii dar strălucitori erau atât de frumoşi când îi priveam de-aproape..
-Am crezut că înnebunesc de dorul tău. Am crezut că voi muri dacă îmi va fi dor de tine o secundă. M-am abținut şi am încercat să te uit. Reușisem. Dar te-am văzut atât de frumoasă şi de fericită în acea ninsoare.. parcă inima îmi explodase. Voiam să te iau în brațe, să te strâng tare, să te sărut şi să nu-ți mai dau drumul la mână niciodată. De ce nu am făcut-o? Pentru că dacă dădeam drumul acolo la acele sentimente aş fi înnebunit. Voiam să ajungem acasă şi să fim doar noi doi, Kim SeoYeon...
-Lee JongSuk...
Auzindu-l cum mi-a pronunțat numele, i l-am spus şi eu. Lacrimile parcă nu mai aveau același debit, iar inima mea îşi recăpătase ritmul cardiac normal. Voiam să-i spun cât de mult mi-a lipsit, dar cuvintele mi-au înghețat şi nu am mai putut să le spun, căci atingerea lui m-a făcut să tremur din toate încheieturile. Îşi pusese palma pe obrazul meu.
-Te iubesc SeoYeon.
Am început din nou să plâng. Nu l-am mai auzit de 2 ani spunând aceste cuvinte şi eram mişcată.
-Şi eu te iubesc JongSuk. My danger man...
*SFÂRȘIT*
_________________________
Notă:
1. Sper că v-a plăcut cartea! Vă mulțumesc celor care au votat şi au lăsat comentarii. Celor care m-au înnebunit de cap cu ,,neeeext!!" ,,vreau următorul capitol!" şi ,,de ce e ultimul capitol??" Dragii mei cititori, nu vă faceți griji, cărți în cioarnă mai am destule.... 😂😂 Nu ştiu când o voi publica pe următoarea, dar vă voi da de ştiere când o voi face.
Poate am mai avut greşeli ici pe colo, dar sincer acum, cine nu are? Poate am şi aberat la unele explicații cu prea multe detalii şi chestii pe care aştept să le înteleagă toată lumea la cum le explic, dar doar eu le înțeleg😂 dacă este ceva neclar, vă explic din nou, nu e problemă.
2. Nu planuiesc să fac un volum 2 la această carte şi nici nu mă gândesc să fac, pentru că atunci când mi-a venit ideea pentru acest Short Story, mi-a venit pe moment şi ideiile mele erau deja finalizate. Hai să zicem.. că daca îmi va veni o idee în plus cânva şi consider că merită să o dezvolt pentru a scrie şi o a doua parte, vă voi da de ştire.
3. Sper că va plăcut şi sper că ați prins un oarecum drag de felul cum scriu, aşa că vă mai aştept părerile şi la celelalte cărți pe care le am publicate. Doar dacă vreți o faceți, eu nu oblig pe nimeni, doar aduc subiectul în discuție. Vă mulțumesc încă o dată şi abia aştept reacțiile voastre la viitoarele mele cărti. O zi / seară frumoasă să aveți! ❤🌸