9. 'Nu ești singură. '
Sarah
Îmi adun toate forțele rămase și mă ridic cu greu de pe gresia rece a băii care mi-a înghețat oasele până în rărunchi.
Ies, încercând să mă fac invizibilă când trec în pași mari, dar fara sunet, distanta de la baie până la ieșirea din sediu.
Mă simțeam ca și cum aș călca pe ghimpi. Inima încă trepida consecutiv, iar acest lucru mă speria. Nu stiam dacă așa se simte un atac de panica sau tentativa unuia. Aerul rece mi-a uscat instantaneu lacrimile care îmi erau impregnate pe chip. Îmi îngustam pleoapele, briza aerului rece fiind prea dură pentru ochii mei ce s-au forțat plângând pana acum, fiind secați de orice privire clara in față.
Nu știu cum am avut forța de a mă ridica așa de repede și să ajung aici. Cum plânsul spasmatic s-a oprit când i-am auzit vocea care era demonică, dar mie mi se părea a unui înger. Nu știu de ce simt toate astea, ar trebui sa merg la iubitul meu și să găsim împreună o soluție, dar mi-e teamă de ce reacție impulsiva va avea Dylan, mai bine las totul sa se întâmple. Dar acum. Acum nu aveam nevoie de nimeni. Voiam doar să-l văd pe el din nou, deși n-au trecut nici două ore de când l-am văzut ultima dată. Era ciudat.
Înfiorător de ciudat. Mi-era frica de ghionturile care deja mă împing in stomac cu gândul că îi voi vedea chipul din nou. N-am nicio idee ce se întâmplă cu mine, dar numai gândul la ochii sai, la corpul său sau acele buze sângerii mă fac să o iau razna.
Cred că am înnebunit complet.
Pur și simplu m-am îngropat în gânduri in care el e personajul principal și am uitat complet pentru ce l-am chemat aici sau de ce am făcut-o. Încep să regret puțin, dar nu îndeajuns de mult încât să nu mă bucur că o să-l văd din nou.
Încă simt cum mă doare sufletul. Mă rupe in două, dar nicio parte din ele nu e stabila.
Sunt instabilă.
Acum, nu știu de care lucru să mă îngrozesc mai tare. Faptul că mă doare inima și sunt complet instabilă pe situație sau mașina lui demonică care se îndreaptă spre mine cu o viteză care pare că mănâncă pământul.
Respirația mi se oprește, aerul refuza sa pătrundă în interiorul meu. Corpul mi-a paralizat, iar ochi mi-au rămas blocați. Nu puteam să mă mișc, privirea îmi era îndreptată spre demonul care este din ce in ce mai aproape de mine. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Mi-am repetat acest lucru in cap prea des în ultima vreme.
Când l-am sunat, cerandu-i ajutorul am uitat complet că face parte dintr-o altă organizație. De faptul că uneori este o persoană cu schimbări radicale de personalitate. Că uneori mă bagă în sperieți, iar alteori mă face să mă topesc pe jos, dar cel mai mult mă face să simt un argint viu care mi se mișcă constat în bruta, parcă intenționat.
Vrea să-mi arate de ce simt aceste lovituri care mă impung, insa sunt prea orgolioasa să recunosc acest lucru pentru sine.
Din nou simt asta. De ce? Frica. Iar mi-e teamă, dar nu știu de ce. Faptul că cineva poate ieși în orice moment și să-l vadă? Că sunt îngropată până în gât de probleme sau că persoana care îmi trezește convulsii mai rău ca propriul iubit este din ce in ce mai aproape de mine. Simt că nu mai ajunge odată. Parcă merge cu incetinitorul.
Dar iată-l.
Mașina parchează fix in fața mea pe lateral. Negrul extravagant mă orbește, iar calitatea mașinii sale este una mai mare decât orice alt autovehicul pe care l-am văzut până acum. Însă ceea ce mă lasă cu gândurile plutind în aer este persoana care coboară mai repede ca un fulger din mașină.
- Iubito, ce ai pățit? Mă întreabă in timp ce imi curpinde obrajii intre palmele sale mari și fine.
Rămân împietrită la auzul apelativului pe care tocmai mi l-a adresat. Nu știu dacă în inima mea țopăi de fericire sau in minte mă enervează acest lucru. Prefer sa las mintea deoparte momentan și să-mi ascult inima ce face cercuri de fericire. Doar iubitul meu îmi putea zice așa, dar acest cuvânt scos din gura lui cu atât de multă pasiune și îngrijorare m-a înmuiat și mai mult decât eram deja.
Eram speriata, din nou. Nu de el. De ceea ce simt că vreau sa fac, dar nu-mi permit. Mi-era teama de reacțiile pe care le am in preajma lui.
Fără să-mi dau seama, lacrimile mi-au invadat fața fara sa le dau voie. Nu vreau sa plâng sub privirile lui, dar pur și simplu mă liniștește și nu pot să mă opresc. Ghionturile alea pe care le urăsc deja îmi provoacă dureri in stomac pe care nu reușesc să le opresc.
Nu spun nimic. Harry îmi cuprinde mâna și mă trage pe partea cealaltă a mașinii, deschizând portiera. Am intrat în mașină și am aștept cuminte până a traversat spre locul lui, intrând și el alaturi de mine. Se uita la mine pentru o secunda, iar apoi pornește masina, fiind conștient de pericolul care e daca va fi prins sau macar văzut de cineva aici.
Mergea cu o viteza orbitoare pe strada. Mașinile care mergeau cu o viteză calculată se vedeau ca niste puncte când Harry trecea pe lângă ele.
- Vrei sa mergi undeva? Mă întreabă el.
Ii simt privirea analizandu-ma. Mă incomodează.
- Nu, îi răspund eu sincer.
Nu spune nimic, insa continua să meargă. Tăcerea era apăsătoare. Doar oftatul meu se mai auzea din când în când.
După încă cincisprezece minute unde tăcerea a persistat Harry a parcat în fata a ceva. Nu știu exact cum pot numi acest loc, dar eram pietrificată.
Eram uimită.
Erau case de jur împrejur, insa în locul unde trebuia să fie o casa nu exista. In loc de o construcție specifica unei case era o gradina. O gradina mirifica care m-a amuțit. Printre atâtea case frumos construite, micuțe, de moda veche se afla aceasta gradina care umplea locul cu fericire. Chiar părea un loc care emana bucurie, una nemărginită, neputând fi exprimată în cuvinte, presupun. Doar asta simțeam.
Deodată, dorința de a coborî și a sta in mijlocul grădinii frumos înflorite și îngrijite m-a curpins ca un val de aventura pe care rar îl simt. Deschid portiera și ies repede. Îl aud pe Harry in urma mea, insa acum nu-i acord importanta. Mă interesează aceasta frumoasa gradina care mi-a stârnit fericire pură de la prima vedere.
Un gărduleț mic se afla împrejurul acesteia. Era de o culoare galbenă, puțin ștearsă, dar care arata uimitor în contrast cu multitudinea de culori ce se află după acesta. O poteca mica de lățime, bătătorită de pământ se afla in fața. In rest, totul era verde, roz, roșu, galben și toate culorile pe care trandafirii le pot avea. Era doar trandafiri. Nu sunt iubitoarea lor, insa acum cred că devin una. Mirosul înmiresmat se simțea de aici. Aveau o aroma dulce, de primăvară, chiar daca acum iarna e aproape.
Am pășit temătoare spre gradina care era destul de mare. Am întors mica portiță, putând să intru în ea. Era incredibil. Mă simțeam bine într-un sfârșit. Am înaintat, cu Harry pe urmele mele, până am zărit o băncuță frumos lăcuită maron. M-am așezat pe ea și priveam în jur. Eram fermecata, total cuprinsa în mrejele mirosului și frumuseții ce mă înconjoară în acest moment. Cred că e cel mai frumos loc în care am fost până acum. Și nu numai asta, îmi inspiră puritate și libertate, iar Harry era lângă mine. Părea desprins dintr-un tărâm magic. Negrul obscur pe care îl domină in contrast cu multele culori era fascinant. Poate pentru alții nu, puțin ciudat, dar pentru mine era raiul in care nu o să fiu niciodată.
Se așază lângă mine și îmi cuprinde mana intr-a sa in cel mai gentil mod pe care l-am simțit la el până acum. Expresia feței sale exprima frustrare, oboseala, îngrijorare, dar era el însuși. Îl puteam simți. Era el. Aici, in acest loc, puteam privii în adâncul sufletului său. Să-i aflu păcatele, dar și bucuriile, tristețiile, dezamăgirile.
Harry era el însuși. Ochii lui de jad mă priveau mai adânc ca niciodată. Mă simțeam vie.
- Ce s-a întâmplat mai devreme? Mă întreabă el în timp ce-mi freaca podul palmei cu degetul.
Se simțea bine. Îl simțeam pe el și-mi placea.
- Toată chestia asta... Organizațiile, problemele, m-au dat peste cap, spun eu răgușită din cauza plânsului de mai devreme. M-am saturat de tot. Simt că nu mai pot. Aveam nevoie de ceva, iar până acum nu am observat cat de singura sunt, îi recunosc eu.
Oftează. Închide ochii. Parcă se chinuie să spună ceva.
- Nu ești singură, Sarah! Nu mai ești de acum încolo. Îți promit! Îmi spune el în timp ce-mi sărută podul palmei.
I-am simțit buzele din nou, deși în alt context, dar tot m-am simțit extaziată.
- Mulțumesc, ii spun in timp ce-mi las capul pe umărul său.
Deși nu este bine ceea ce simt in acest moment, poate sunt egoistă și imatură. Mă simt în siguranță, mai mult decât am făcut-o vreodată. Niciodată nu am avut acest sentiment când am fost cu Dylan, cel puțin nu atât de profund. Iar mi-e teama. Iar apar ghionturile alea nenorocite.
- Pentru ce? Mă întrebă el nedumerit in timp ce-și plecă capul ca să mă poată privi.
- Pentru că ești aici. Ii răspund cu cea mai mare sinceritate pe care o domina sufletul meu in acest moment.
Zâmbește.
Un zâmbet frumos care m-a înnebunit. Nici acum nu pot realiza circumstanțele în care ne-am cunoscut. Deși ne știm de puțin timp, am petrecut câteva momente împreună care m-au făcut să mă atașez de el într-un timp foarte scurt. Nu știu de ce.
Știu că nu e corect față de Dylan, față de mine, dar nu mă pot controla. Chiar nu pot. Îl vreau langa mine in orice secundă a vietii mele. Simt că am revenit din nou pe Pământ.
Își pune mana pe banca, cuprinzandu-ma într-o îmbrățișare. Eram amândoi relaxați, priveam în fața. Pur și simplu stăteam degeaba, dar era un sentiment plăcut care n-aș vrea sa se mai termine.
Realitatea mă izbește ca o găleată de apă rece peste față. Voiam din tot sufletul sa mai stau aici cu Harry, dar problemele pe care le am in acest moment nu-mi permit. Trebuie a ajung la Dylan. Dacă ar ști el unde sunt eu acum m-ar omorî.
Mă ridic de pe bancă și întâlnesc privirea lui Harry nedumerită.
- S-a întâmplat ceva? Mă întreabă el.
- Mm.. da, trebuie să rezolv problemele alea de care îți ziceam, ii răspund eu stânjenită, cu mana dreapta care îmi cuprinde cotul stâng.
Isi pune palmele pe genunchi și se ridică oftând obosit. Încep să merg in fata, ieșim din gradina minunată care m-au fascinat. Îl simt pe Harry in spatele mele, dar observ că se oprește din mers, deodată. Mă întorc spre el și îl văd întinzându-se spre tufișul cu cei mai roșii trandafiri din grădina. Rupe un trandafir frumos de acolo și se îndreptă spre mine.
Mi-l dă zâmbind. Un zâmbet frumos și sincer. Unul modest.
- Mersi, ii spun eu îmbrățișadu-l.
Corpul lui era fierbinte în adevăratul sens al cuvântului. Ardea. Dar emana o căldură pe care mi-o transmitea și mie. Mirosul sau era mirific. L-am simțit incordandu-se și punandu-si ușor mâinile în jurul meu, abia simtindu-l. Iar s-a încordat, așa că am decis sa întrerup îmbrățișarea scurta. Tânjeam după mai mult, dar m-am oprit. Nu știu dacă încordarea lui era pentru a mă îndepărta sau pur și simplu din cauza atingerii dintre noi.
*
Harry m-a lăsat în fața sediului acum o jumătate de oră. Sunt în mașina mea și mă îndrept spre apartamentul lui Dylan. Mi-e teamă de ce se va putea întâmpla, de cum va reacționa. Nici acum nu am luat o decizie. Nu știu dacă să-i spun adevărul sau ceea ce mi-a zis James. Eram paralelă. Doar mergeam pe strada cu viteza mică. Incercam sa trag de timp cat mai mult până ajung la el.
Dar am ajuns, iar frica mi-a invadat corpul într-o mare măsură. Tremuram.
Iau liftul și ciocan în ușa lui. I-am dat mesaj înainte. Credeam că încă se afla in apartamentul meu, dar mi-a zis că a plecat și se afla aici.
Deschide ușa și îl văd. E supărat.
- Hei! Îl salut eu, intrând in apartament.
Zâmbește când mă vede și dă să mă sărute, însă mă feresc. Nu știu dacă sunt egoista acum, dar nu mă doare sufletul cum ar trebui sa mă doară ca l-am refuzat. Se uita confuz la mine. Îmi întorc puțin colturile gurii, formând un zâmbet care nu știu dacă e vizibil pentru el. Intra in camera sa. Merg după el, mi-e frică de reacția pe care o s-o aibă. Mi-e teamă că am luat decizia greșită, sper sa mă înșel.
- Cum a mers cu James? Mă întreabă el în timp ce se pune pe pat. Mă pun și eu lângă el.
- Cum a mers cu Ray? Îl întreb eu, încercând să mă feresc cat mai mult de discuția pe care am avut-o cu James.
Strâmbă din nas.
- Rău, foarte rău. Am țipat unul la altul, ne-am bătut. Dar cred că acum e OK. Nu mai are nimic împotriva noastră, l-am făcut să înțeleagă ceea ce simt pentru tine.
Am greșit. Mi se rupe sufletul acum.
- La mine n-am fost chiar așa, șoptesc eu, iar el se uita confuz la mine. Dylan, nu mai putem continua, îmi pare rău.
Se uita mirat la mine, ochii îi erau dilatați și a devenit palid. Mă ridic în picioare, el în urma mea.
- Ce-ai spus? Mă întreabă el supărat.
- Nu mai putem continua, Dylan. Ii repet eu din nou, deși sunt ferm convinsa că a înțeles din prima.
- De ce? Nu vrei sa lupti pentru noi? Îmi zice el venind rapid spre mine.
Mă lipesc de perete. Mi-e frica de el în acest moment. Expresia lui s-a schimbat radical. Nu era rănit, cum mă așteptam, era furios, nervos.
- N-am de ales, Dylan! Țip eu la el, deja enervată.
- Cum adică? Întreabă el, revenindu-si din starea de nervozitate, era confuz acum.
- James mi-a spus că dacă nu voi încheia relația cu tine și orice legătură mă va scoate din organizație și, probabil, voi fi ucisă, ii răspund eu din nou, simțind cum mici lacrimi se formează în colțul ochilor mei.
Mă simțeam rău. Nu știam ce să fac. Am riscat atât de multe pentru el, iar acum îl părăsesc. Dar dacă nu plec de lângă el cat mai repede, cel mai probabil, voi ceda și îi voi sări în brațe, spunandu-i că-mi pare rău că am fost atât de egoista și am pus protectia mea in fața relației noastre. Dar așa e. În viața trebuie sa riscăm.
In acest moment nu simt că am pierdut totul. Nu mă simt neputincioasă. Poate doar puțin rănită și enervată. Dacă acest lucru se întâmpla acum o săptămână, cu siguranță mă gândeam la o posibilă sinucidere. Simțeam că lumea nu mai are rost, iar eu nu mai am motive sa trăiesc, insa acum nu simțeam absolut nimic din ce am menționat. Simțeam doar că am o pierdere în viața peste care o să trec într-un anumit timp.
Deși sunt aici cu Dylan, având probabilitatea unei posibile despărțiri, gândul meu zboară la Harry. Nu știu de ce. Dar când îmi imaginez chipul său și zâmbetul de azi dimineață mă liniștesc instantaneu. Trandafirul pe care mi l-am dat acum ceva timp a rămas în mașina mea, dar voi avea grija de el și îl voi îngriji acasă cu cea mai mare delicatețe. Nu am vorbit prea mult de când a venit în această dimineață, dar simpla lui prezență mă liniștea.
Deschid gura pentru a spune ceva, dar n-am habar ce, insa sunt întreruptă de soneria telefonului meu. Îl scot din buzunar. Dylan se uita la mine enervat. Este James.
- Da!? Ii răspund eu.
Sper că nu va începe iar cu o predică de zile mari. Mi-e de ajuns situația în care mă aflu în acest moment. O altă morală de a lui ar fi complet inutilă.
- Sarah, in seara asta am planuri pentru tine. Sper că n-ai nimic plănuit, îi aud vocea din celălalt capăt al telefonului.
- Nu am nimic in plan, spun in timp ce-mi ridic ochii spre Dylan. Ce e? Îl întreb eu pe James oftând.
- E un bal. Se vor face licitații pe baza unor tablouri pictate de un mare om de afaceri care ajuta cele trei organizații cu diverse transporturi. Majoritatea vor fi acolo, iar asta înseamnă că o să fii prezentă și tu.
Fix de bal îmi arde mie acum. Fir-ar!
- Ora și locul, ii spun eu dur.
Cum se poate gândi că o să am dispoziția necesara pentru a merge la un bal amărât?
- Ora 21, la casa de licitații Christie's, îmi transmite James detaliile.
- OK, ii spun eu înapoi, închizând telefonul.
Am oftat, punandu-mi doua degete pe frunte, masand-o. Eram epuizată. Nu mai am chef de nimic. Acest bal mi se pare o porcărie in acest moment, deși cu ceva timp in urma eram foarte nerăbdătoare pentru organizarea acestor baluri, sau ce-or fi.
- Se pare că ai aflat și tu de porcăria aia de bal, nu? Mă întreabă Dylan, uitandu-se in jos la mine.
Câteodată îmi urăsc înălțimea, deși nu sunt scunda. Sunt ei prea înalți. Dylan are aproape înălțimea lui Harry, dar este mai mic ca el cu câțiva centimetri buni. De ce ii compar înălțimea lui Dylan cu a lui Harry? Trebuie să iau niste pastile.
- Trebuie să plec, ii spun eu ignorând întrebarea sa de mai devreme.
Îl ocolesc și mă îndrept spre ieșire. Îl aud strigandu-mi numele, dar îl ignor. Ies pe ușă înainte să-mi prindă mâna, cum voia să facă. Ies rapid din bloc și intru în mașină.
Un miros înmiresmat îmi invadează simțurile nazale. Un miros cald și îmbietor care m-a adus la extaz și mi-a exteriorizat toate grijile pe care le aveam. După aceea mi-am dat seama că vine de la trandafirul ce se afla pe scaunul de lângă mine. L-am luat și l-am ridicat, ducandu-mi-l la nas. Era fin și venea alaturi de un miros mirific. Unul minunat. Am oftat prelung și l-am pus din nou pe scaunul de lângă mine.
Am învârtit cheia în contact și imediat am apăsat accelerația, dând drumul ambreiajului. Tot drumul am fost invadata de gânduri. De cine ar putea fi prezent în seara asta sau cat de mare e pericolul. Mă tot gândesc, ce a fost în capul acelui om care a adunat cele trei organizații la un loc. Se poate numi moarte curată, dar din ce mi-a spus Betty acum ceva vreme, ea fiind prezentă la multe baluri de genul, nimic rău nu s-a întâmplat. Doar câțiva oameni beți care făceau pe prostii pe acolo, după spusele ei. Chiar și Dylan a fost la câteva, le urăște din tot sufletul. Oare Harry o fi fost?
Îmi scutur capul, alungându-l din mintea mea. Parchez in fața salonului la care am decis sa merg pentru a-mi face o coafură decentă.
Ies din centrul orașului cu doua plase în spate și o coafură care chiar îmi place.
Este ora 19 și în două ore trebuie sa fiu prezenta la acel bal. Cat urăsc asta! Ajung in apartamentul meu, punandu-ma in fața măsuței unde îmi pot face un machiaj.
Într-un final sunt gata pentru aceasta întâlnire. Este ora 21:19. Este perfect, chiar n-aveam de gând să ajung la ora fixa, prima, acolo.
Mă uit în oglinda de pe hol incercand să retușez ce mai e nevoie, dar observ că nu e cazul. Mi-am tuns puțin parul, iar acum era revărsat ca o cascada pe spate, in niste bucle lejere, puțin tapat sus. Machiajul pe care mi l-am făcut era acceptabil. Aveam o linie frumoasă din tuș negru cu puțin auriu ce o înconjura. Buzele erau pictate de un ruj roșu mat care le dădea un volum frumos. Iar într-un final rochia. Abia am găsit-o, dar chiar îmi place, deși n-am stat mult timp sa caut. Era de culoare neagră, lungă, până-n pământ. O crăpătură îmi dezvelea piciorul stâng. Un decolteu in forma de V se întindea până la talie. Mi-am găsit mărimea potrivită și acum, privindu-ma, părea turnată pe mine.
Am ajuns in fața localului Christie's cam greu. Nu știam exact unde e și traficul a fost infernal. Am parcat mașina într-un loc puțin mai îndepărtat. Parcarea localului era plină de mașini tunate. Chiar și înafară aceștia. Deși tocurile nu-mi sunt prietene, am ajuns destul de repede in fata scărilor spre intrarea în local.
Era frumos. Niște scări lungi erau întinse pe câțiva metri. In stânga și dreapta acestora se aflau niste lămpi gigantice ce emanau lumini. Dar nu culoarea specifica luminii normale, ci una roșie. Un roșu sângeriu, difuz. Acum pot afirma că mă aflu în locul unde se afla zeci de criminali, dar totuși nu mi-e frică și nu știu de ce. Nu sunt eu cea mai antrenată sau pregătită pentru un posibil atac, dar n-am niciun gram de teamă în interiorul meu.
După ce am parcurs scările care m-au obosit, am ajuns in fața ușii care era deschisă. Am pășit. Erau valuri negre din pânză pe care trebuia să le treci până ajungi in interiorul locului amenajat pentru aceasta seară, propriu-zis. Le-am împins cu mâna, iar apoi am fost trimisa direct în mijlocul Raiului. Dacă exteriorul m-a impresionat, cu siguranță interiorul era de-a dreptul uimitor. Mese se aflau una lângă alta, frumos decorate, pline cu băuturi și diferite mâncăruri sofisticate. In mijlocul acestora se afla un ring de dans enorm. Deasupra acestuia stăteau atârnate aceleași pânze negre ce se afla la intrare, dar acum erau și de culoare roșie. Alături de ring se afla o scena enorma care era acoperită cu o cortină neagră cu dungi aurii.
Era cel mai frumos local în care am fost vreodată, de-a dreptul.
Eram atât de atentă in observarea detaliilor că nu l-am văzut pe James care se îndreaptă spre mine. Se apropie cu un zâmbet imens, ca și cum nimic nu s-a întâmplat acum câteva ore.
- Sarah! Doamne, ce frumoasa ești! Mă complimentează el în timp ce-mi prinde mâna, facandu-ma să fac o piruetă.
Îi zambesc și eu inapoi. Am uitat ce s-a întâmplat acum câteva ore și mi-am propus mie că vreau sa ma distrez in aceasta seara și să uit de tot ce s-a întâmplat. Mai vorbesc câte ceva cu el și îmi spune că vom sta la masa cu cei doi șefi din celelalte organizații, alături de oamenii lor. Mai informează că Betty va ajunge mai târziu, fiind ocupata în facerea unei harte pentru următoarea misiune din Irak. Îl urmăresc pe James in timp ce se îndreaptă spre masa noastră. Se pare că stam in primul rand. Minunat!
Imediat ce-mi dau seama care este masa noastra, îl zăresc pe omul ce se afla in acea zi cu James la hotel, dar în primul rând îl văd pe Dylan. Mi-a observat prezența. Se uită la mine subtil, și deși, nu da nimic de înțeles, eu ii pot vedea zâmbetul mic ce se afla pe chipul său. Era îmbrăcat într-o cămașă albă și un costum negru. Parul sau era aranjat bine. Era uimitor, frumos.
Mă așez și eu în locul predestinat mie. Lângă mine se afla James, iar în dreapta mea se aflau două scaune libere, ia după aceea Dylan cu acel Ray din câte știu. Un loc era liber lângă James, care cred că îi aparținea lui Betty. Deși prezența ei aici în această seară nu e sigură.
Erau multe persoane în sală care tot veneau, iar aceasta era aproape plina deja. Simt cum telefonul îmi vibrează in plicul negru cu tente de auriu. Îl deschid și îmi iau telefon. Aveam un mesaj de la Dylan.
" Fir-ar să fie! Arăți uimitor! Mă jur că dacă n-ar fi ăștia aici as sări pe tine in acest moment! "
Zâmbesc, deși relația noastră nu e tocmai in momente bune in acest moment. Mi-e dor de el. Și eu as face același lucru, dar situația nu ne permite și nu cred că ar face-o vreodată.
Nici nu apuc să-i răspund la mesaj sau să mă gândesc cine sunt persoanele care o să stea lângă mine că imediat simt cum al doilea scaun de-a dreapta mea se trage cu un scârțâit. Îmi ridic capul, iar ochii mi-au fost dați să vad cea mai frumoasa femeie pe care cred că am văzut-o vreodată. Avea o rochie lungă de un verde smarald. Un verde foarte închis. Avea un decolteu generos, dar nu atât de expus. Rochia sa era mulata in partea de sus, iar în jos se revărsa ușor pe corpul său înalt și zvelt. Parul sau era prins într-un coc femeiesc la spate cu mare grija, iar machiajul sau era unul cat se poate de simplu. Nu puteam observa decât mascara și un ruj de culoare pielii. Se apleacă peste masa și dă mâna ca o adevărată afacerista cu toți cei prezenți la masa, inclusiv cu mine. Sa presupun că ea e Karen. Nu îmi imaginez cum femeia asta ar putea omorî oameni când ea pare ca o femeie de afaceri la birou. Ii observ ochii sfredeliți ai lui James asupra ei, ea observandu-i. Zâmbesc pe sub mustăți la reacția acestora. Ray cu Dylan era cuprinși într-o discuție interesanta, se pare. Dar cine are scaunul de lângă mine? Nici nu apuc sa mă mai gândesc mult că imediat scaunul de lângă mine a scos un scârțâit asurzitor.
Îmi ridic ochii și rămân muta. Fara glas sau aer care să-mi pătrundă în corp. Eram amuțită complet.
Era îmbrăcat într-o cămașă neagra, descheiată la primii trei nasturi, doua pasarele tatuate vazandu-se pe pieptul lui. Un sacou negru, strâmt ii venea ca turnat pe corp. Dar nu avea pantaloni de costum ca ceilalți de aici. Avea blugii săi negri obișnuiți. Arăta dumnezeiește. Era întruchiparea perfecțiunii. Parul sau nu era aranjat. Era pur și simplu răvășit și dat pe spate. Maxilarul sau era încleștat și puteam observa atât de bine proeminența acestuia. Se apleacă peste masa dând mâna cu fiecare. Când ajunge la Dylan ii pot observa expresia. Era supărat și se uita la Harry cu nervozitate.
Apoi ajunge la mine.
Mă ridic și eu lângă el, având grijă la rochie. Îmi ia mana dreapta intr-a sa și o duce spre buzele sale. Mi-o sărută ușor și delicat. Mă topesc la propriu pe scaun și mă așez imediat.
Asta o să fie o noapte foarte, foarte lunga.
(4605)