8. Iubire interferată cu ură
Sarah
In acest moment nu-mi mai era frică de sunetul banal pe care îl scotea parchetul sau respirația mea, fiind singurul sunet care umplea camera.
Apăs repede pe întrerupător, iar lumina își face imediat apariția în dormitorul meu. Mă îndrept spre peretele de sticlă care are priveliște spre centrul orașului. Trag furioasă draperiile negre și îmi arunc ochii in parcarea blocului. Gura îmi era uscată și ceea ce am reușit să văd m-a făcut să ma preling ușor în jos de geamul care îmi arata ceea ce îmi era frică să văd.
Totul era întunecat, doar câteva punctulețe difuze se vedeau în depărtare, locul unde este populație in orice ora din zi și noapte, însă ceea ce mie mi-a acaparat atenția este singura lumina care provine din parcarea blocului. O lumina care mi-a alungat coșmarul, care mi-a alungat frica, dar care mi-a făcut inima sa bata nebunește. Mi-am pus mâinile în păr, tragandu-mi câteva fire din cap. Stăteam în genunchi, pur și simplu eram paralizată.
Mașina neagra ieșea într-o evidență neexplicabila in parcarea care părea moartă la aceasta ora târzie. O lumina difuză, de un verde întunecat se afla in interiorul mașinii, însă ceea ce mi-a atras atenția cel mai tare a fost trupul care se sprijinea de mașină, in exteriorul aceștia.
Corpul său se afla direct in raza mea vizuala, iar singura întrebare care mi-a străbătut mintea în acest moment era ce căuta el aici. Buclele sale erau date pe spate și răvășite din cauza adierii de vânt care părea să se afle afara, câteva frunze din copacul înalt miscandu-se lent. Hainele negre și ochii aceia pătrunzători priveau fix spre mine. Harry si-a ridicat capul în momentul în care a dedus că i-am observat prezența. Ochii lui de jad pătrundeau adânc în inima mea, aceasta bătând frenetic ca o nebună, neînțelegand de ce. Arata dumnezeiește in parcarea întunecată, chiar daca el era mai obscur decât ea, ieșea cu totul în evidență.
Mă lipesc mai tare de geam și încerc să mă gândesc ce naiba căuta el aici, mai ales la ora asta, de unde are numărul meu și cum Dumnezeu a știut unde locuiesc când m-a adus acasă. Observă cu exactitate terifierea și uimirea care sigur îmi e prezenta pe chip. Își ridică mâna și și-o mișcă amuzat in sus, in semn de salut spre mine.
Nu mai stau nicio secunda să-l privesc, fiindcă pot să cred că voi înnebuni curând dacă mai stau să mă uit la el o singură secundă. Mă ridic fugitiv în picioare și trag frustrata draperiile. Scot un țipăt de nervi, încercând să-mi eliberez gândurile sinucigașe in acest moment. Mai întâi petrecem o zi împreună, îl visez într-un mod extrem de ciudat și acum mă urmărește? O fi el criminal, dar sper din tot sufletul că nu a uitat de unde provin și eu, fiindcă dacă va continua să mă spioneze in asemenea fel, cu siguranță voi lua masuri și nu voi sta ca o proasta să-și închipuie el o grămadă de scenarii in cap. Am o arma și știu să o folosesc, chiar pe el dacă nu va înceta curând. Deși nu pot minți că m-a băgat în sperieți când am l-am văzut sprijinit acolo, privindu-ma.
Ies din camera și mă îndrept spre cuierul de la intrarea în apartament. Îmi iau hanoracul negru, ignorând că sunt in pantaloni extrem de scurți, iar vremea părea să nu fie prietenă cu mine. Îmi îndes mâinile în ambele mâneci și îmi pun gluga pe cap. Mă incalt rapid in bocancii mei negri, fiind primii care mi-au venit la mana. Deschid ușile de jos ale cuierului privind spre seiful ce se afla in interiorul acestora. Bag codul și îmi scot o arma de acolo. O îndes in spatele pantalonilor, legandu-mi strâns șiretul acestora pentru a-l susține. Telefonul îl bag rapid în buzunarul hanoracului și deschid ușa, ieșind pe holul blocului.
Decid sa nu mai iau liftul și să cobor scările. Cobor grăbită cate două, ajungând intr-un minut jos, la parter. Deschid ușa grea de metal de la intrarea in bloc, rugandu-ma să fi plecat de acolo și să intru înapoi, acceptând că sunt proastă și poate mi s-a părut că e acolo. Dar nu, el era acolo, iar uimirea i s-a impregnat pe chip când m-a văzut venind furioasă spre el. Ajung repede in fata lui; trebuie să-mi ridic capul ca să pot să-l privesc, înălțimea lui era istovitoare.
- Ce cauți aici? Îl întreb eu ridicandu-mi mâinile în aer, ofensată.
- Nu am putut să dorm și nu aveam nimic de făcut, îmi spune el nonșalant cu mâinile în buzunar.
Omul ăsta mă duce la exasperare de fiecare dată când îl văd.
- Oh, și ce om normal iese să spioneze oamenii când nu poate să doarmă, Harry? Ii zic eu mai mult țipând ca o descreierată.
- Eu, Sarah. Credeam că ai observat că nu sunt ca restul oamenilor, mi se adresează el cu o calmitate pe care rar am auzit-o in glasul lui.
- Da! Nu ești ca restul! Ești mai psihopat ca toți ceilalți, tip eu la el furioasă. Știi, poate reușeam să te agreez cat de cat, dar tu, omule, devii insuportabil, mă exasperezi, serios, ii spun eu din nou pe același ton. Sperăm că putem să nu fim dușmani, dar nu, tu vrei exact opusul, iar eu acum nu am nimic împotriva.
- Ma simt mult mai confortabil, atunci cand o persoana ma detesta cu toata fiinta ei, decat sa ma placa. A placea pe cineva este un lucru superficial, eventual trecator. Ura, in schimb, iti garanteaza faptul ca vei fi mereu impregnat in mintea persoanei respective. Involuntar, te idolatrizeaza, te urmareste, pe cand tu nu dai doi bani pe el. Așa că, draga, Sarah, dacă tu mă urăști atât de mult in acest moment, o să rămân mereu in mintea ta, iar eu n-am nimic împotrivă. Satisfacator, nu-i asa? Îmi spune el ranjind în final, împreunându-si brațele la piept.
Ceea ce a spus în acest moment este purul adevăr. Poate îl urăsc, nu știu, dar de când l-am văzut prima data se afla numai în mintea mea non-stop și lucrul asta mă obosește. Dacă mi-aș putea controla mintea, cu siguranță l-aș izgoni la prima ocazie, dar nu, el trebuie să fie mereu acolo și să nu dispară. Nu as mai avea ce sa spun odată ce discursul lui a luat sfârșit. Mă întorc și pornesc spre intrarea in bloc. Sunt afara de cinci minute, sunt in pantaloni scurți, iar privirile lui asupra mea in timp ce vorbeam mă intimidau. Frigul a pus stăpânire pe corpul meu, tremuratul incontrolabil apărând. Nu apuc sa fac câțiva pași că vocea lui se face iar auzită urechilor mele.
- Atât de lașă ești? Îl aud in timp ce mă întorc pe jumătate spre el. Credeam că ești diferită. Că nu pleci și te lași atât de ușor.
Cuvintele lui au umplut paharul care mai avea nevoie doar de câteva picături, insa acum dădea pe afară. Expir frustrată și încerc din răsputeri să tac din gură ca să nu-i dau lui satisfacție.
Imediat mi-am adus aminte de arma care se afla la spatele meu. Rămân în poziția inițială, puțin întoarsa spre el, dar nu definitiv. Ridic puțin hanoracul și tricoul ce îl aveam pe dedesubt. Jumătate din armă este la vedere. I-o arăt cu subînțeles, aruncându-i o privire demonică, aproape la fel de înspăimântătoare ca a sa.
- Nu uita pe cine subestimezi, Styles! Ii spun eu cu o vocea groasa in timp ce câteva fire rebele îmi acoperă fața, scăpând de sub protecția glugii negre de pe cap.
Stupefierea și nervozitatea se putea vedea de la o poșta pe fața lui, insa daca nu as știi cu adevărat cine e, as putea spune că într-un colț întunecat al minții sale demonice se afla și puțină mândrie. Fugitiv, acopăr partea goala a șoldului drept, unde se afla pistolul. Mă întorc cu totul și mă grabesc cu pași apăsați sa ajung la intrarea în bloc.
Sper din tot sufletul că am reușit să fiu puțin convingătoare, ci nu una care moare de frica. Pot să spun că am fost destul de expresivă, zecile de reacții consecutive facandu-si apariția pe chipul său frumos. Îmi dau seama că am ajuns extrem de repede înapoi în apartamentul meu micuț și primitor.
Și acum țin minte cadoul pe care James mi l-a făcut când am împlinit optsprezece ani. Mașină pe care o conduc în momentul de față și acest apartament care e mai mult decât suficient pentru mine. A fost o zi minunată, m-am simțit iubită, iar în acele douăzeci și patru de ore Dylan m-a făcut a lui. M-am dedicat lui cu totul, iar acela a fost momentul obsesiv din mintea mea care mi-a zis că eu îl merit, el mă merita pe mine și că e omul pe care o să-l iubesc toată viața.
Intru in cameră și trag puțin colțul draperiei pentru a putea să mă fac invizibilă din exterior. Mașina lui nu mai era acolo, iar acum parcarea era complet goală, fara un trup care îmi stârnește convulsii la prima vedere, fara lumina difuză pe care o domina demonitatea pe care o posedă. Într-un final, mă pot declara liniștită. Pentru moment.
Aprind telefonul și observ că este ceasul 04:13. Cu siguranță acum nu voi mai putea dormi. Asta numai din cauza lui. Oh, Doamne! Cât îl urăsc. Mă îndrept spre bucătărie cu gândul de a-mi lua ceva de ronțăit, dar soneria care răsună în hol mă face să tresar. Doar nu a venit aici, nu? Nu poate să facă asta. Nu are de unde să știe apartamentul exact unde as putea sta. Cine poate veni la ora asta să-mi bată la ușă?
Mă duc spre ușă enervată de vizitele surpriza care se pare, mai nou, că le am in seara asta. Mă ridic ușor pe vârfuri și mă uit pe vizor. Chipul lui Dylan este pe cealaltă parte a ușii. Teama mă cuprinde, niciodată nu a avut obiceiul de a veni peste mine in toiul nopții, neanunțat. Răsucesc rapid cheia în broască și o deschid cu o rapiditatea incredibila de care pare că am dat dovadă în ultima vreme.
Dylan intra pe ușă. Era îmbrăcat cu aceleași haine ca azi dimineață, dar fata lui era palidă, iar eu începeam să mă sperii îngrozitor. Șanțuri adânci erau săpate sub ochii sai, iar tenul sau era mai alb ca niciodată.
- Dylan, ce s-a întâmplat? Îl întreb eu rapid, ducandu-ma lângă el și cuprinzându-i fata in palme.
- Au aflat, răsuflă el cu greutate.
- C-ce au aflat? Cine a aflat? Ce se întâmplă, Dylan? Il întreb eu disperată, frica intrandu-mi adânc în oase.
- Noi doi. Relația noastră. Totul. Au aflat tot, Sarah! Îmi spune el mult mai ofensat ca mine.
Încep să tremur incontrolabil, nefiind capabila sa pun cap la cap ceea ce mi-a spus Dylan acum câteva momente. Pur și simplu nu știam cum să reacționez. Cerul îmi căzuse în cap, la propriu, iar în acest moment, rămăsesem fara gram de energie pentru a încerca să găsesc o solutie sau explicație plauzibilă pentru a nega ceea ce Dylan mi-a spus.
Merge in continuare prin apartament, in final asezandu-se pe canapeaua din living. Mă așez imediat langa el, cuprinzându-i mâinile în palmele mele micuțe care nu se opreau din tremurat. De unde aflaseră? Cum? E imposibil. Doar daca... Oh, Doamne! Doar Harry mai știa! Nu, nu poate fi el. Nu ar face așa ceva. Sau da?
- Ce o să ne facem? Îl întreb eu șoptind.
- Momentan nimic. Nu știu nici eu, iubito. Vom aștepta până mâine să vedem ce o să se întâmple. De acum încolo incepe lucrul de care ne-a fost cel mai frica, îmi spune el privindu-ma in ochi. Acum, vreau doar să stau în pat cu tine și să dorm, iubito, te rog! Mă implora el total epuizat.
M-am dus cu Dylan in dormitor. Ne-am așezat pe pat, punandu-mi capul pe pieptul său. Puteam observa cu ușurință că este foarte obosit. Și eu sunt, într-adevăr, dar acum nu pot să mai închid o geană. Mă gândesc și mă tot gândesc. Cum e asta posibil? De ce trebuie sa mi se ia întotdeauna lucrul de care am cea mai mare nevoie?
N-am închis un ochi măcar pentru o secunda de când Dylan și-a făcut apariția la ușa mea. Ceea ce mi-a mărturisit m-a amuțit și m-a făcut să mă gândesc profund daca chiar sunt blestemată și viața mea pe pământ este inutilă. Mă simt neputincioasă in acest moment, iar totul pare că se învârte în jurul meu. La ora 5 dimineața m-am ridicat ușor de lângă Dylan, ducandu-ma in baie pentru a-mi lua o doza de energie de care am foarte mare nevoie in acest moment. Nu m-am mai injectat de ceva vreme, dar acum am simțit o nevoie inexplicabilă care îmi țipa din răsputeri să o fac.
Nu am fost niciodată dependenta și nici nu voi fi, însă am un program care e singurul lucru regulat în viața mea, deși și acesta s-a cam dus de râpă. Tot stresul acumulat în ultima perioada m-a făcut să-mi pierd mințile complet, neluandu-mi doza la timp. Acum realizez că tremuratul meu obsesiv și neașteptat era datorită acestui lucru.
Azi e luni, singura zi care credeam că nu o să mai vina vreodată. Eram deja în a doua lună de școală, iar eu nu prea am mai frecventat-o în ultima vreme. Săptămâna trecută am fost total absentă datorită răpirii mele imprevizibile. Cu siguranță azi trebuia să mă prezint, măcar pentru primele ore. Nu am nevoie de și mai multe absențe, mi-am impus mie și i-am promis lui Braeden, singura persoana pe care am crezut-o mamă în perioada șederii mele la orfelinat, că voi încheia doisprezece clase, luandu-mi diploma de absolvire. Încep să regret dinadins promisiunea făcută, niciodată nu am fost prea buna la ținut promisiuni, dar sper că voi reuși sa o îndeplinesc pe aceasta.
Dylan doarme adânc și am decis că nu e cazul sa îl trezesc. Mi-am luat o pereche de blugi negri, o bluza de un albastru închis și geaca de piele, neagră. Frigul își făcea deja simțită prezența, iar acest moment din an e cel pe care îl urăsc cel mai mult. Urăsc frigul, zăpada și tot ce conține iarnă. Deși suntem în noiembrie, iarna dorește să ne încânte cu prezența ei primitoare mult mai devreme. O răceală e ceea ce îmi lipsește mie acum. Parul meu era vraiște, semăna cu un cuib de păsări. Am luat decizia de a-mi da parul in doua și a-mi face rapid două codițe spic, lasand câteva fire să-mi mângâie fața. Mi-am luat rucsacul mic de pe canapea, punandu-l pe umărul meu stâng. Mă încalt în aceeași bocanci pe care i-am luat aseară. Aseară. Oh, Doamne! Orice acțiune a mea trebuie sa aibă legătură cu vizitele lui precedente. Mă urăsc că de fiecare data trebuie să-mi țopăie prin minte ca un huligan și să mă calce pe creieri. Pufăi frustrată și înșfac cheile mașinii de pe măsuța de sticla de lângă canapea.
Parchez in fața liceului la 07:56. Timp suficient pentru mine sa ajung in clasă. Nici măcar nu știu ce curs am, dar sper să-mi mai găsesc orarul rătăcit prin dulap.
Imediat ce intru in ghearele curții toate privirile sunt ațintite asupra mea. Merg liniștită, ignorând ochii ce mă înțeapă ca niste albine. Intru în școală și mă îndrept direct spre dulapul meu. Încerc să-mi amintesc codul dulapului, ia apoi învârt micuța chestie introducând cifrele, deschizandu-l. Caut disperata orarul in momentul când soneria răsună zgomotos în tot liceul.
- Uite cine a decis să ne onoreze cu prezenta ei într-un final, aud o voce care deja mi-a afectat timpanele.
Strâng din dinți și rămân cu fata in dulap. Simțeam cum pașii se apropie de mine, iar acum distanta dintre noi era una care mă enerva.
- Nu ai de gând să zici nimic, Sarah? Răpirea ți-a afectat corzile vocale? Mi se adresează persoana pe care nu o agreez nici în ruptul capului, din nou.
Pufăi in dulap, ignorând cuvintele spuse.
- Haide, curajoaso! Nu ai curaj sa intorci capul și sa spui ceva? Mi se adresează enervata Isabel, dar nu mai enervata ca mine in acest moment.
Isabel, fata pe care nu am reușit să o agreez din prima clipă în care am văzut-o. Înaltă, trup de model, niste picioare exagerat de lungi, un par care îi ajungea până la fund și negru ca smoala. Cred că e cel mai negru par pe care l-am văzut la o persoană și sunt sută la sută convinsă că nu e vopsită. Buzele ei aveau o forma frumoasă de căpșună, iar tenul ei măsliniu in contrast cu rujul roșu mat pe are îl folosește mereu, câteodată, mă face să o invidiez pentru felul cum arată.
- Daca o să mă întorc acum nu o să fie bine pentru tine, crede-mă! O ameninț eu in timp ce strâng din dinți până simt cum mă doare maxilarul.
- Scutește-ma, Blake! Nu ești în stare să omori o musca și tu acum mă ameninți pe mine, pufăie ea din nou amuzată in timp ce păpușelele ei apar de-a dreapta sa.
Ceea ce am pățit în ultima vreme, câți nervi mi-au fost întinși la maximum, prezenta lui Isabel era singura de care aveam nevoie ca să răbufnesc. Scot un mic tipat de nervi când mă întorc spre ea și îmi infing mâinile în părul ei.
Aceasta țipă de durere, in timp ce o trăgeam cat puteam de tare de par, tarand-o până în mijlocul holului. Reușesc să o arunc pe jos, punandu-mi picioarele de o parte și de alta a trupului ei care pare tras prin ac. Îmi iau avânt in aer in momentul in care palma mea face un contact aspru cu obrazul ei. Imediat palma mea a prins culoare și forma pe falca ei. Țipă in continuare la mine că sunt nebuna. O ignor servindu-i in plus încă câteva palme care o amețesc cam tare. Îmi înfing din nou o mana în părul ei, in timp ce cealaltă ii imobilizează mâna dreaptă. Fata ei era roșie de nervi, insa unele părți ale obrajilor prindeau o culoare mov care sigur va rămâne impregnată acolo ceva vreme. Deodată frumusețea ei orbitoare dispare in momentul in care fondul de ten nu mai e și rimelul exagerat i se scurge pe față.
Îmi ridic din nou mâna pentru a-i aplica o palma de final. Nu apuc sa o pocnesc cum trebuie căci imediat simt două brațe ce mă trag cu o ușurință inexplicabilă de pe ea. O singură palma dacă îi dădeam leșina cu siguranță.
- Lasă-mă! Tip eu ca o descreierată în brațele persoanei care mă ține captivă. Nici măcar nu am reușit să văd cine e, dar imediat ce voi reuși să slăbesc strânsoarea ii voi aplica o serie la fel ca cea a lui Isabel.
Mă zbat ca o turbată în brațele care sigur îi aparțin unui băiat. Unui băiat care pare prea puternic.
- Nu cred că mai vrei să-i faci ceva începând din acest moment, îmi spune bărbatul cu vocea pe care am recunoscut-o de la primul cuvânt rostit.
Deodată îngheț în brațele lui, iar cuvintele îmi rămân blocate in gat. Cred că nici aerul nu mai pătrunde în trupul meu, dar reacția pe care tocmai am avut-o acum nu mă lasă să-mi dau seama daca mai respir sau nu.
Observa cum mă calmez în brațele sale fierbinți, iar apoi slăbește strânsoarea, însă tot captivă în menghinele sale rămân. Arunc o privire fugitivă spre Isabel care acum e in picioare, puțin turmentată, acest gând formandu-mi un zâmbet viclean pe fata. Pleacă buimăcită fara să spună un cuvânt, la brat cu prietenele sale.
Tresar și mă îndepărtez enervată din brațele lui Harry care se uita la mine amuzat. Ce dracu' caută el aici? Cu siguranță nu e prezent aici în calitate de elev, ca mine.
- Ce faci tu aici? Mereu trebuie sa apari oriunde sunt și eu? Hm!? Mă îndrept eu spre el furioasă cu gândul de a-i trage o palma, insa vocea sa răgușită și groasa mă oprește din orice gând.
- Mereu prezent să salvez prințesa, mi se adresează zâmbind pe sub mustăți.
Era îmbrăcat în aceleași haine obișnuite, ochii lui de jad mă sfredeleau cu privirea. Se pare că nu numai eu îl analizam in acest moment, și el face același lucru, iar primul instinct a fost să-mi strâng geaca de piele la piept. Observ cum ochii îi stralucesc când îmi vede stilul vestimentar aproape ca al său. Barba îi era prezentă pe chip, iar eu as minții cu nerușinare dacă aș spune că tipul ăsta arată dumnezeiesc și exagerat de orgasmic cu ea.
- Ce cauți tu aici, Styles? Îl intreb eu din nou, așteptând un răspuns.
Îl văd din nou, iar momentele din seara anterioară mă năvălesc cumplit, o stare de amețeală cuprinzadu-ma cu amploare.
- Fata pe care tocmai ai ciufulit-o puțin.. îmi spune el, dar îl intrerup ofensată.
- Mhm, puțin? Îl întreb eu în legătură cu nivelul bătaii pe care tocmai a primit-o Isabel.
- Bine, puțin mai mult, îmi spune el râzând. Eu am adus-o in această dimineață la liceu.
Casc ochii, uimită de răspunsul pe care tocmai l-a scos pe gura.
- Înțeleg eu că ești un fan al sexului, dar Isabel? Îl întreb eu râzând, insa în adâncul meu simțeam cum mă deranjează acest lucru, dar nu voi recunoaște nici dacă mi-ar da cineva cu ceva in cap.
- Ai înțeles greșit, prințeso! Fratele ei e un prieten bun de al meu si m-a rugat sa o aduc aici. Surpriza a fost mai mare când te-am văzut aici. Ești o mare bătăușă, micuța Blake. Mi-ai făcut ziua, serios, râde acesta în timp ce vorbește.
Îmi dau ochii peste cap, luand decizia de a-l ignora și de a pleca cat mai repede de lângă el. Oftez când îmi dau seama că deja am pierdut jumătate de curs. Super, chiar și când sunt prezentă în școală, tot nu ajung la ore.
Nici măcar nu am apucat sa vad ce ora am, însă dorința de a vrea sa particip la curs s-a avântat in aer. Îl ignor pe Harry și trec prin fața lui intrând în prima sală de clasă goala pe care am văzut-o.
Observ că am intrat în cabinetul de geografie. M-am sprijinit de catedră așteptând să treacă cele douăzeci și trei de minute care au mai rămas din oră. Liniștea predomina in clasă, insa a fost întreruptă de ușa care s-a deschis zgomotos. Am auzit cum se închide brusc, iar când am vrut sa întorc capul pentru a vedea cine a intrat nu apuc sa vad nimic, niste buze moi zdrobindu-se cu rapiditate de ale mele.
Deși nu le-am mai simțit până acum cu adevărat, am știut cui îi aparțin din secunda când s-au atins de ale mele. Harry mă săruta intens, miscandu-si buzele care se mișcau frenetic peste ale mele. Barba sa puțin crescută se simțea uimitor. I-am simțit limba pe vârful buzelor, vrând să pătrundă mai adânc. Fără să-mi dau seama ce fac l-am lăsat să se contopească în adevăratul sens al cuvântului cu buzele mele. Am vrut mereu să știu cum se simt buzele sale, insa acum, că acest lucru se întâmplă, pare ireal. Sunt conștientă că e total greșit ceea ce fac acum, dar nu vreau ca acest moment să se încheie. Buzele sale moi se simțeau atât de bine peste ale mele, mă simțeam în sevraj in momentul când limba să îmi inspecta fiecare colțișor ascuns în neant. Ii răspundeam la sărut cu aceeași dorință pe care el o avea. Chiar îl simțeam cu adevărat și încep să mă sperii că nu vreau sa întrerupem acest moment niciodată.
Mâinile sale se aflau pe talia mea, iar instinctul pe care l-am avut a fost să-mi încolăcesc picioarele in jurul taliei sale, ceea ce am și făcut. M-am așezat pe catedra in timp ce el se afla intre picioarele mele, sarutandu-ma cu patos. Simțeam cum iau foc, iar modul lui de a săruta era nebunesc, dar și intens în același timp. Toate sentimentele care pot fi prezente intr-un cuvânt se revărsau acum cu totul în stomacul meu creând acei fluturași de care m-am speriat in acest moment. Sărutul continua, deși lipsa aerului era inexistentă. Îi simțeam dorința, excitarea și pasiunea pe care le introducea in acest sărut. După tot acest timp acum mă simt vie și împlinită, deși n-am nicio idee de ce. Sărutul sau m-a adus total la viață, iar buzele sale păreau că se potrivesc perfect peste ale mele.
Se îndepărtează ușor, amândoi deschizandu-ne ochii. Nasul sau era aproape de al meu. Ii puteam simți respirația care pătrundea prin buzele mele întredeschise. Gustul sau mentolat, combinat cu gustul țigării era din acest moment aroma mea preferată. Pentru o secunda buzele lui se lipesc din nou de ale mele într-un sărut mic. Tânjeam după mai mult, dar orgoliul nu mă lăsa să-i spun asta. Culoarea petalelor sale era roșie, un roșu sângeriu care mă aducea la exasperare. Exasperarea că nu o să le mai pot simți începând din această clipă. Buzele îi erau puțin umflate, din pricina sărutului.
Se îndepărtează de mine și imediat cobor de pe catedra, netezindu-mi hainele. Acest sărut m-a înnebunit complet. Se uita la mine cu o expresie pe care nu o pot descrie, imediat vocea lui facandu-se auzita.
- Când iubești cu adevărat omul din fața ta, nu îl vei trăda - nu pentru că așa spun regulile unei relații, ci pentru că nu vei simți nevoia, având deja tot ceea ce-ți dorești. Când omul din fața ta este întrega ta lume, pur și simplu, ești prea preocupat să-ți mai pese și de alte aventuri. Nu incerca să pretinzi că ești îndrăgostită când de fapt încerci să te convingi pe tine de asta. E un mic sfat, Sarah! Poate reușești să-l iei in considerare, îmi spune acesta indreptandu-se spre ușă, ieșind și lăsându-ma cu ochii în soare.
Ies imediat din clasa, frustrată. Cuvintele lui m-au dat peste cap, dar gândul meu încă era în intensitatea sărutului pe care am simțit-o. Mi-e frică de ghionturile care s-au format în stomacul meu. Încă sunt prezente și mă înspăimântă îngrozitor.
Clar nu mai aveam niciun chef de școală. Am decis sa plec și să nu mai dau curând pe aici. O să iau o scutire sau ceva pentru a-mi motiva absențele. O s-o rezolve James cumva.
James.
Am uitat complet că el s-ar putea sa fie persoana care a aflat de relația mea. Totuși, trebuie să-l înfrunt.
Pornesc spre organizație cu o mie de gânduri ce-mi năvălesc in minte. Mii de scenarii își fac loc, iar teama mea se amplifică. Parchez strâmb, dandu-mă jos din mașină grăbită.
Când intru îl zăresc imediat pe James ce stătea cu mâinile în șold supărat, alături de Betty. E clar, au aflat, deci am încurcat-o.
- Sarah! Ce Dumnezeu a fost în capul tău? Hm!? Tipa James la mine in timp ce gesticula frustrat.
Nu as avea ce minciună să mai spun acum. Absolut niciuna. Degeaba aș încerca, fiindcă adevărul a ieșit la iveală. M-am ascuns ceva timp, dar se pare că totul trebuie sa ia sfârșit. Mă sperie gândul că s-ar putea să-l pierd pe Dylan. Mi-am jurat ca o sa lupt pentru el până în pânzele albe dacă va fi nevoie.
James încă îmi mai tipa in fata niste cuvinte pe care am refuzat să le aud. Nu am nevoie de predici, știu greșeala pe care am făcut-o, merit să fiu pedepsită, dar nu mi-l poate lua. Pur și simplu nu poate să-mi facă asta.
- Gata, James! M-am saturat! Da, e adevărat. Am o relație cu Dylan. Singurul lucru pe care as vrea să-l știu e de unde ai aflat!
Amețeala vâjâie în capul meu, iar corpul este moale ca plastilina.
- Crezi că dacă încerci să te ascunzi într-un hotel cu el nu o să aflu? Te-am văzut, îmi replică el înapoi cu un ton puțin mai jos.
Pufăi enervată.
- OK, ai aflat. Care o să fie marea mea pedeapsă? Îl întreb eu calmă.
Deși tonul meu era exagerat de calm, înăuntrul meu țipa și se rupea in mii de bucăți care nu mai pot fi strânse de jos.
- Oh, e bine că ți-ai dat seama că o să plătești ceva, spune el spre mine in timp ce se îndreaptă spre biroul său.
Întorc capul spre Betty. Se uita la mine cu dezamăgire și tristețe. Mi-am dat seama că deja am pierdut-o. Mereu mă întreba dacă am iubit, dar întotdeauna răspunsul meu era nu.
Intru după James in biroul său. Betty se retrage, nu intră cu noi.
Mă așez pe scaunul de piele din fata biroului sau. Își pune coatele pe masă, punandu-le sub bărbie.
- Sarah, nu mă așteptam să faci așa ceva. Nu din partea ta. Nu o să-ți mai zic nimic, e viața ta. Nu uita că ești implicată într-o organizație, iar aici apare partea mea in care trebuie să-ți zic ce e de făcut, spune el oftând greoi. Nu o să te mai întâlnești cu el. Cu siguranță nu o să inteleaga asta, iar tu o să-i zici că dacă vei continua sa te mai întâlnești cu el vei fi dată afară din organizație și executată. Ai înțeles?
Eram bulversată, într-un soc total.
- Nu-mi poți cere să fac asta, James! Pufăi eu frustrata la el.
- O s-o faci cu siguranță. Altfel voi fi nevoit să fac exact ceea ce am zis dacă nu te supui regulilor. Deși mi se rupe sufletul să-ți fac asta, Sarah, e o greșeală pe care trebuie să ți-o asumi.
Mă ridic de pe scaun și ies imediat din biroul lui. Nu știam cum să reacționez. Eram cuprinsă într-o bulă de confuzie care nu voia să se spargă.
Fără să-mi dau seama ajung in baie. Nu știu de cat timp se afla lacrimile pe fața mea, dar nasul îmi era înfundat, iar lacrimile curgeau una după alta ca niste valuri. Mi-era teama de ce se va întâmpla în continuare, dar singurul lucru de care sunt în stare în acest moment este să plâng spasmatic și să stau întinsă pe gresia băii.
Sunt terminată.
Eram neputincioasă in acest moment, mai rău ca niciodată.
Fără să-mi dau seama ce fac, din nou, îmi scot telefonul din buzunar și apelez singura persoana care sper că nu mă va judeca.
Sunetul specific apelării persoane se aude in telefon. Nu știu de ce am salvat numărul ăsta noaptea trecută. Pare că a fost acum un an de zile.
S-au întâmplat atâta de multe.
- Sarah? Se aude vocea din celălalt telefon.
Inima mi-a înghețat instantaneu. Simt cum sângele nu mai circula in vene. Auzul vocii groase m-a făcut să mă topesc și să uit, deodată, motivul pentru care am sunat.
- Hei, ești acolo? Se aude din nou vocea lui.
- Da, sunt aici, ii răspund eu cu greu, soptind.
- Ce s-a întâmplat? Mă întreabă din nou.
Nu știu dacă delirez in acest moment sau chiar exista îngrijorarea pe care o aud și simt in vocea lui.
- Cred că am nevoie de tine.
Ii răspund eu gâtuit, cu foarte mare greu. Mi-e fica de reacția pe care o va avea, dar nu știm ce să fac, pe cine sa sun. Cu siguranță nu pe Dylan. Acum îmi dau seama cat de singura sunt. Nu am observat asta până acum, dar răutatea vieții ma lovește din plin, începând din acest moment. Lacrimile rămăseseră încă impregnate pe chipul meu, dar uscate, niciuna nu mai venise după ce i-am auzit vocea. Ce se întâmplă cu mine?
- Unde ești? Mă întreabă el în timp ce sufla.
Vântul se auzea pe firul telefonului. Părea că aleargă, iar imediat o ușa - presupun că a mașinii - s-a auzit, izbându-se brusc.
- La sediu, răspund eu cu același ton jos și dureros.
Apelul se închide instantaneu. Tremuram din nou. Doza pe care o luasem cu noaptea-n cap se dusese. La fel cum s-a dus și speranță fericirii mele într-o singură zi.
(5516)