Eu și Marina stăteam tăcute pe bancheta din spate a mașinii tatei în timp ce el gonea cu viteză pe străzi pentru a ajunge cât mai repede la destinație.
Mă temeam pentru viața fratelui meu, mă temeam pentru ceea ce mă aștepta la capătul drumului. După câteva momente lungi în care am avut mintea goală, în capul mea a apărut o întrebare: cine naiba era Dante SanRoman?
Brusc, tata a pus o frână neașteptată, iar trupurile noastre s-au aplecat în față și apoi am fost izbite ușor de spătarul banchetei.
Ne-a cerut să coborâm din mașină. Ne-am supus vocii poruncitoare a tatălui meu și în fața noastră am văzut un depozit vechi de mobilă a cărui uși erau puțin deschise.
L-am urmat în tăcere pe tata, Marina se uita din când în când speriată la mine, eu încercam să mă calmez și să înlătur toate gândurile care îmi bântuiau mintea.
Dante SanRoman a apărut în câmpul meu vizual și respirația mi-a fost tăiată pentru o secundă. Arăta exact ca în fotografie doar că trecerea anilor nu l-a iertat nici pe el. Avea o prestanță impunătoare, ochi mari și întunecați, un chip dur, nemilos ,fiind intimidată de el.
M-a fixat cu acei ochi demonici pentru a mă analiza cu atenție, iar apoi a afișat un zâmbet satisfăcător și și-a mutat ochii asupra tatălui meu care avea o figură inexpresivă.
Prezența Marinei îl intriga, însă doar a privit-o o secundă încruntat, apoi a decis să se concentreze din nou asupra tatălui meu.
Costumul albastru dintr-un material fin care îi îmbrăca trupul masiv făcea un contrast interesant cu ochii lui de diavol, pantofii negri lăcuiți străluceau pe cimentul brăzdat de dune de mizerii, iar bastonul din mâinile lui mi-a atras cel mai mult atenția. Oare era o armă?
- Daniel, ai fost mai rapid decât m-am așteptat, a rostit cu o voce groasă și rezonantă privind cu dezgust spre tatăl meu.
- Dante, am făcut ce mi-ai spus!
- Unde este fratele meu? Am întrebat timidă și puțin speriată.
- El este bine. Te-am mințit doar ca să te aduc aici, m-a informat tata indiferent.
- Tu cine esți? De ce m-ai adus aici? Ce se întâmplă?
- Eu sunt Dante SanRoman, tatăl tău biologic!
Tatăl meu... ce? Biologic? Vestea asta a căzut peste mine ca o avalanșă de zăpadă care m-a înghițit de vie.
Eram cutremurată de această veste și într-o clipă ochii mi-au căzut asupra tatălui meu ca și cum în sfârșit am găsit o explicație la ura lui pentru mine.
Nu mă iubea pentru că nu eram fiica lui, nu mă iubea pentru că mama l-a înșelat cu acel bărbat, o ucis-o pe mama tocmai pentru că a descoperit că nu sângele lui îmi curgea prin vene.
Doamne, îmi era atât de greu să respir... Întotdeauna am preferat adevărul decât o minciună. Cumva, adevărul era ca o intervenție chirurgicală care inevitabil provoca durere, însă în cele din urmă aducea vindecare.
Da, mă durea foarte mult ceea ce tocmai auzisem, însă asta nu trebuia să mă distrugă deoarece acest fapt aducea cu sine multe răspunsuri.
- Bine, am murmurat tulburată. Acum înțeleg unele lucruri.
- Mă bucur că n-ai reacționat mai rău. Avem multe de recuperat și de discutat!
Serios? Deja mă lua cu asta psihopatul cu baston? Sângele îmi fierbea în vene de furie și trebuia să-l pun la punct pe cel care se proclama tatăl meu biologic.
- Uite care este treaba, Dante, am strigat fulgerându-l cu o privire ucigătoare în timp ce am făcut doi pași spre el. Nu mă interesează nimic! Absolut nimic! Să vii după 21 de ani și să-mi spui că ești tatăl meu biologic mi se pare penibil. Nu te-am văzut în viața mea, omule!
Și zicând asta m-am răsucit pe călcâie și am ieșit val- vârtej din depozit, urmată de Marina care era în stare de șoc. Sincer, era mai șocată decât mine.
Cum îndrăznea nebunul ăla să se apropie de mine? Nu voiam să aud de el și nici să-l mai văd pe tatăl meu. Matt oare știa adevărul? Nu știam ce să fac, cum să reacționez așa că pur și simplu am luat un taxi direct spre tribunalul la care lucra fratele meu, iar într-un sfert de oră am ajuns acolo mergând țintă spre biroul său.
L-am găsit ca de obicei îngropat în tot felul de dosare și hârtii, fără a simți prezența mea înăuntru. După ce mi-am dres puțin vocea și-a ridicat ochii negri spre mine și a oftat lung.
Nu a fost nevoie de niciun cuvânt deoarece privirea lui compătimitoare și blândă mi-a transmis totul. Matt știa. Nu demult timp, dar știa.
Am izbucnit în plâns, iar el s-a ridicat de la birou și m-a îmbrățișat strâns. Îmi era foarte greu, însă știam că el niciodată nu mă va abandona așa cum alte persoane au făcut-o.
M-a sfătuit să fiu puternică deoarece acest lucru nu va schimba relația noastră de frate-soră și era alegerea mea dacă voiam să-l las pe Dante să se apropie de mine sau nu.
Da, alegerea era mea și pentru moment am ales să-l țin cât mai departe. De la fratele meu am plecat în acel loc pe plajă unde Emilian m-a dus odată, mai exact la locul lui unde își punea ordine în gânduri și reflecta asupra vieții sale.
M-am așezat pe nisipul cald, apa îmi mângâia fin picioarele goale, iar briza mării mă învăluia armonios dându-mi senzația că am pășit într-o altă lume.
Acel infinit albastru brăzdat de valuri jucăușe din fața mea ascundea atât de multe secrete la fel ca și Dante SanRoman, Daniel, tatăl meu, și familia del Castillo.
Nu am reușit să-mi pun ordine în gânduri și habar nu aveam ce urma să fac, dar important era să vorbesc cu Lorenzzo.
Telefonul mi-a vibrat în buzunarul pantalonilor scurți și l-am scos pentru a vedea cine mă căuta. Era Ben cu cel de-al treizecelea apel din acea zi și din nou am preferat să nu îi răspund. Aveam nevoie de liniște, nu de Ben.
Am închis ochii bucurându-mă de razele soarelui care dansau pe chipul meu, sunetul valurilor care se izbeau de stânci îmi atingeau fin auzul, iar nisipul arzător nu putea decât să mă încânte cu căldura lui, însă, la un moment dat o umbră mi s-a așternut pe chip, iar cineva mi-a furat lumina soarelui.
Am deschis larg ochii și în fața mea nu era nimeni altul decât Emilian del Castillo, in toată splendoarea lui.
Nu puteam să îi zâmbesc, nu puteam să rostesc nimic, nu puteam să mă mișc de acolo pentru că eram înghețată de privirea lui rece, dar și arzătoare în același timp.
Focul și gheața se uneau și se dezbinau în acei ochi căprui a căror dor l-am dus atât de mult.
Nu știam ce mască purta acum Emilian și nici nu eram curioasă să aflu.
- Eva Olsen, ce surpriză, a spus pe un ton ironic care m-a făcut să-mi dau iritată ochii peste cap. Am oftat lung, m-am ridicat și după ce mi-am scuturat nisipul de pe mine m-am uitat la el încruntată.
- Bună, Emilian!
- Nu te bucuri să mă vezi?
- Sigur că nu. Ce cauți în L.A?
- Sunt în vacanță, a răspuns rânjind pe sub mustăți în timp ce și-a aruncat privirea spre apa albastră.
- Am înțeles. Eu trebuie să plec și...
- Ți-ai ținut promisiunea? Întrebă cu vocea aproape stinsă când ochii lui s-au focusat asupra mea fulgerător.
- Aa... Da, da, am răspuns nesigură fără a-l putea privi în ochi preț de o clipă. Sunt cu Ben de ceva vreme și suntem fericiți.
- Mă bucur să aud asta. De fapt, eu am venit în L.A pentru nunta mea.
- Nu-nuntă?
- Da. Peste două săptămâni mă căsătoresc cu Sofia!
- Mă bucur pentru tine, Emilian!
- Sunt convins că așa este!
Cele mai periculoase minciuni erau acelea pe care ți le spuneai ție, iar eu tocmai asta am făcut. Nu mă bucuram că se căsătorea cu Sofia, nu mi-am ținut într-adevăr promisiunea pentru că ceea ce simțeam pentru Emilian era mult peste puținele sentimente pe care le aveam pentru Ben.
Eram o ticăloasă? Da. Răneam un om cu suflet bun doar ca să demonstrez tuturor că l-am uitat pe Emilian.
- Cum te înțelegi cu verișorii tăi? L-am întrebat după ce am alungat acele gânduri pline de vinovăție
- Valentina îmi este ca o soră, iar cu Matias mereu am fost rival. A încercat să mi-o fure chiar și pe Sofia, însă nu a reușit. Vrei să știi de ce?
- De ce?
- Nu există leac pentru acea dragoste numită: Emilian del Castillo, a rostit apropiindu-se foarte mult de mine încât aveam senzația că îi auzeam bătăile ritmice ale inimii.
De fapt, erau bătăile inimii mele care deveneau din ce în ce mai rapide și trebuia să ies din vraja în care m-a prins.
Am surâs dezgustată și m-am îndepărtat de el pregătită să îl livrez o replică dură, însă telefonul îmi vibra de zor în buzar și am răspuns deoarece era Megan.
- Trebuie să plec, i-am spus după ce am finalizat apelul.
- Nu am terminat de vorbit cu tine, Eva!
- Tocmai ai terminat. Pa, Emilian!
Și zicând asta m-am răsucit pe călcâie și am plecat val vârtje spre zona de sud a orașului unde mă aștepta Megan. Ceva se întâmpla...
Am simțit asta în glasul ei și aveam o presimțire rea în legătură cu asta. M-am întâlnit cu ea într-un loc izolat de sub un pod și am găsit o Megan mai tumultoasă decât o furtună, agitată și speriată... Ea era speriată, dar și foarte încruntată încât aveam impresia că în orice clipă mă putea ucide.
- Te-a urmărit cineva? Întrebă pe un ton grav care mi-a dat fiori prin tot corpul.
M-am uitat la ea temătoare și am clătinat din cap ca o puștoaică mică și speriată, iar apoi mi-a făcut semn să mă urc în mașină.
Mergeam de ceva vreme pe un drum total necunoscut mie, Megan era destul de tensionată și mereu se uita în oglinzile retrovizoare pentru a se asigura că nu eram urmărite.
- Ce se întâmplă, Megan?
- Lorenzzo era cât pe ce să fie ucis. L-am mutat în altă parte și doar eu știu unde se află. Încă nu am raportat căpitanului sau echipei mele pentru că nu știu în cine pot avea încredere! A fost o scurgere de informații, Eva. Avem o cârtiță în interiorul agenției!
- Doamne! Și acum totul este bine?
- Da. Trebuie să îl protejez pe Lorenzzo și...
- De ce? Am întrebat nedumerită.
- Doar Lorenzzo îl mai ține pe Emilian în viață!
- Ce? Nu înțeleg nimic. Emilian crede că tatăl lui este mort și...
- Da, dar dușmanii lui știu că el trăiește și deocamdată nu se vor atinge de Emilian. Odată ce Lorenzzo va muri fiul său va fi următorul de pe listă, Eva!
- Care este treaba cu Dante SanRoman? Îl vânează pe Lorenzzo sau doar averea lui?
- Ambele. Dante îl vrea mort pe Lorenzzo și va face orice ca să obțină asta. Este un om foarte crud și periculos! Daniel, adică tatăl tău, nu este nimic în comparație cu Dante. Ești sigură că vrei să intri în acest clișeu periculos, Eva?
- Nu cred că mai vreau, am răspuns cutremurată. Ar fi bine să...
- Suntem urmărite, a rostit Megan în momentul în care a apăsat pedala de accelerație până la fund astfel încât mașina parcă zbura.
Mi-am încleștat degetele de mânerul mașinii simțind cum inima îmi sărea din piept de frică. Două mașini ne urmăreau, iar deodată o ploaie de gloanțe s-au năpustit asupra noastră și am țipat încercând să mă feresc.
Mi-am lăsat capul în jos și mi-am îndreptat ochii spre Megan care avea cămașa albă îmbibată de sânge în dreptul pieptului. Fusese împușcată...
Am început să tremur și să prevăd inevitabilul. Mașina noastră nu mai avea control deoarece Megan îl pierduse și ca urmare ne-am izbit violent de un stâlp.
Capul mi s-a izbit de geam înainte ca airbagul să se declanșeze. Nu mai reușeam să fac diferența între momentul în care nu mai puteam vedea nimic preț de câteva secunde și clipa în care motorul mașinii încetează să mai scoată vreun sunet.
Amețeala a pus stăpânire pe mine, un țiuit puternic îmi răsuna în urechi zguduindu-mi timpanele în timp ce deveneam conștientă de fiecare sursă de durere proaspătă care îmi invada trupul fragil.
Centura de siguranță mă sufoca și eram incapabila să mă mișc. Mi-am întors ușor capul spre Megan care părea a fi inconștientă în acel scaun, iar picioarele încarcerate în caroseria mașinii distruse.
- Megan, am șoptit cu vocea tremurândă și ochii inundați de lacrimi. Megan... Mă auzi?
- Nu... Nu mai pot, a răspuns printre suspine de durere. Respira greu, sângera și nu putea să își deschidă ochii.
- Nu poți să mori. Te rog... Nu!
- Ajută-l pe Emilian. Nu-l lăsa singur printre hiene și doar tu îl poți salva!
- De ce eu?
- Pentru că tu ești singura care îl iubește cu adevărat. Uite, a spus scoțând cu greu din buzunar o cheie mică. Ia asta și mergi la Matt. El știe de la ce este cheia. Și... și locația lui Lorenzzo este...
Mi-a șoptit locul în care se afla Lorenzzo, iar apoi o tuse haotică a pus stăpânire pe ea și în cele din urma a scuipat sânge... Clipele de viață ale lui Megan erau numărate. Nu mai avea scăpare din ghearele morții, iar asta îmi sfâșia sufletul.
- Nu renunța niciodată fără să lupți. Poți să faci mai multe decât crezi, Eva. Spune-i lui Matt că... îl voi iubi mereu și... și...
Nu a mai avut șansa să își mărturisească ultimile cuvinte pentru că moartea a învăluit-o și și-a dat sufletul sub privirea mea terifiată și îngrozită. Am izbucnit în plâns neputincioasă acceptând faptul că ea a murit...
Mi-am mișcat mâinile amorțite și după ce mi-am dat centura la o parte am împins portiera distrusă. Am mârâit de durere când mi-am forțat trupul să se ridice și îmi duc ușor mâna la cap, unde , la tâmpla dreaptă o rană sângerează deschis.
Am ieșit din mașină clătinându-mă, iar după câteva clipe am căzut în genunchi continuând să plâng.
Eram plină de zgârâieturi, de sânge, Megan murise și peste puțin timp m-am trezit înconjurată de patru bărbați înarmați.
Le-am văzut doar armele și la unul dintre ei am zărit un tatuaj cu un scorpion pe încheietura mâinii, iar apoi am leșinat. Cine era călăul lui Megan? Cine se afla în spatele acestor întâmplări fragile? De ce Emilian era într-un pericol continuu?
Îmi simțeam trupul la fel de greu ca și o stâncă, iar în ultimile ore, zile sau săptămâni am auzit multe voci în jurul meu. Nu știam cât timp trecuse de la accident și ...
Megan. O,Doamne! Megan a noastră nu mai era. Noi am iubit-o mult pe Megan, însă Dumnezeu a decis să o ia de lângă noi în acest mod crud și atât de dureros. Ea a murit, dar în inima mea va fi mereu vie. Amintirea ei va fi eternă într-un loc special din sufletul meu.
Am simțit câteva lacrimi cum îmi curgeau pe obraji și mi-am deschis ușor ochii dându-mi seama imediat unde mă aflam.
Eram în salonul unui spital conectată la aparate care îmi măsurau tensiunea arterială, pulsul și saturația de oxigen, iar la brațul meu era atașată o perfuzie cu glucoză cel mai probabil.
La un moment dat ușa salonului s-a deschis și l-am văzut pe Matt îmbrăcat complet în negru și doborât de durere și tristețe.
Femeia pe care o iubea nu mai era... Femeia pe care o iubea a murit din cauza mea.