- A fost Alison...tot timpul ăsta a ajutat-o, i-a dat informații despre mine, despre tine.
Își duce frustrat palmele prin păr și apoi privește spre tavanul camerei, ca și cum ar încerca să găsească acea greșeală care a dus la acest şir de consecințe. Nu îndrăznesc să spun nimic, știu că e nervos, dar eu cred că mai degrabă e trist, trist pentru că nu a putut să afle motivul care a împins-o pe Kate să acționeze în așa fel. De ce nu a luat legătura cu el dacă a reușit să scape? De ce și-a schimbat numele? Unde a fost în toți acești ani? De ce m-a rănit? Oarecum intuiesc răspunsul la această ultimă întrebare...m-a împușcat pe mine, pentru al răni pe el, dar nu cred că el vede așa lucrurile. Sunt prea multe întrebări care au nevoie de răspuns, iar acum nu cred ca David...oricât de puternic vrea să fie pentru mine, pentru noi, nu poate să ofere răspunsuri.
Îl privesc îngrijorată, nu știu ce să cred, acum câteva zile mă cerea de soție, azi este atât de îndurerat. Nu pot să nu mă gândesc că poate ar fi preferat-o pe ea...poate dacă spuneam da... dacă acceptam să mă căsătoresc cu el...
„- Vreau să fi partenerul meu...toată viața. Dar nu mă pot căsători...Nu acum."
Refuzul meu i-a șocat pe prietenii mei, nici mie nu îmi vine să cred că am spus nu...dar el nu a fost deloc surprins, a zâmbit și a spus că merita să încerce... Însă azi când Trevor l-a chemat la morga spitalului pentru a identifica cadavrul, totul pare că s-a schimbat. Kate a fost omorâtă într-un schimb de focuri cu agenții de poliție care au găsit locul unde se ascundea, chiar după ce mi-a făcut nu cred că îi doream moartea, nu așa...nu pentru că știu că acum el suferă.
- Îmi pare rău, spun în timp ce mă apropii de el și îmi trec brațele în jurul gâtului său. Chiar îmi pare...
- Ava...spune zâmbind ușor și atingându-mi obrazul cu palma sa. Ești prea bună.
- Nu, nu sunt. Sunt doar mai bună când ești tu în preajma mea.
Oarecum așa e, cu el parcă sunt alta, și tot ce e mai bun din mine iese la iveală.
- Nu am să mai las pe nimeni să te rănească, îmi șoptește în timp ce îmi sărută fruntea. Pe nimeni. Nici chiar pe mine.
- Tu nu mă rănești, tu mă vindeci, privesc în ochii aceia care au puterea hipnotizantă asuprea mea, acei ochi care m-au făcut să mă îndrăgostesc de cum i-am văzut. Cred că așa, îi iau mâna și o sărut ușor, ne vindecăm amândoi.
Ne întindem în pat și stăm așa îmbrățișați, închid ochii și încerc să îmi dau seama cum s-a schimbat viața mea de când l-am cunoscut. Trecutul meu nu va putea fi șters. ..Nu uita voi uita niciodată acea noapte, dar acum pot să dorm, să respir... Deși nu mi-a spus dacă e sau nu implicat în accidentul tatălui său, care l-a lăsat paralizat complet, prefer să nu mai deschid subiectul... prefer să cred că nu este de vină...dar sincer nu prea îmi pasă, nemernicul a primit ce merita, și mama mea la fel.
Mă ridic ușor din pat și privesc spre David, doarme atât de liniștit, atât de profund, sper ca el să poată trece peste asta... aș vrea să poată fi fericit cu mine. Ochii mei se mută spre cutia în care este inelul care mi l-a lăsat David...
„-Pentru când vei fi pregătită..."
Mi-a pus cutia în mână și m-a sărutat. Mă ridic, iau cutia și o deschid...Când voi fi pregătită???
- Iubito...vocea lui mă face să mă întorc repede, puțin speriată, ca și cum m-ar fi prins făcând ceva greșit. Ce faci?
- Nimic...nu puteam să dorm, spun venind din nou lângă el.
Ridică circumspect din sprânceană și mă privește lung, extrem de sexi...
- Oare ce o face pe cea mai importantă femeie din viața mea să nu se poată odihni alături de mine?
Îmi mușc buza, să îl întreb? Așa aș putea să scap de toate aceste neliniști...
- Tu.
-Eu? Spune ridicându-se ușor pentru a se sprijini în cot. Spune-mi ce pot să fac pentru a schimba asta...
Îmi dă impresia ca vrea să își deschidă sufletul, sunt convinsă că o să ocolească cu abilitate răspunsurile pe care le aștept.
- Aș vrea să îmi spui ce simți... spun dintro răsuflare aşezându-mă pe pat cu genunchii ridicați la piept.
- Ți-am zi ce simt, David își duce mâna prin păr apoi mă îmbrățișează .
- În legătură cu ce s-a întâmplat azi... adaug repede când îmi dau seama că am avut dreptate și că evită să vorbească despre ce simte.
Cu palmele îmi mângâie pielea de pe brațele goale, atingerea lui este electrizantă, este un medicament pentru sufletul meu. Se întinde pe pat și mă trage spre el, stau pe o pate cu ochii ațintiți asuprea lui, vreau să îi surprind fiecare mișcare, clipire, gest, pentru a putea să îmi dau seama de ce simte cu adevărat...îmi e atât de greu să îl citesc.
Inspiră profund, poate pentru a putea să se destăinuie în fața mea, cel puțin așa sper.
- Kate nu are legătură cu noi....cu ce simt pentru tine.
- Știu. Dar are legătură cu tine, cu ce ai simțit pentru ea, și încă mai simți, și nu vreau să crezi că îți reproșez... Nu! Spun repede negând din cap, nu aș putea să fac asta, ea e trecutul tău.
- Exact! Trecut, spune accentuând acest cuvânt...este parte din trecut.
- Cu care încă nu te-ai împăcat...asta e problema. Că nu te-ai împăcat cu acest trecut...
Îmi mângâie talia cu degetele sale, plimbându-se de-a lungul trupului meu. Nu își desprinde privirea de a mea, zâmbesc în sinea mea, știe cum să îmi de-a putere, încredere, și profită din plin de această aptitudine a sa...
- Am iubit-o...
Cuvintele lui îmi săgeată inima.
- Am pierdut-o, nu am putut-o salva...
- Nu e vina ta, șoptesc eu.
- Știu, dar acum?
Îl privesc întrebătoare, nu îmi dau seama la ce se referă.
- Nici acum nu am putut-o salva...e moartă din vina mea.
Lacrimile îmi umplu ochii, nu vreau să se simtă vinovat, nu e vina lui, nu au fost alegerile lui care au dus la acest final.
- Nu tu ai determinat-o să facă aceste alegeri pentru viața ei. Nu ai fost tu cel care au înrolat-o în armată, sau care a ținut-o prizonieră, sau care m-a împușcat pe mine. A fost ea...nu tu. Dar trebuie să înțelegi că încă ai sentimente pentru ea...și acestea acum îți provoacă această neliniște. Nu poți sa nu mai iubești pe cineva de azi pe mâine.
Degetele sale se opresc pe pielea fină a gâtului meu și fac desene pe care nu le înțeleg.
- Te iubesc pe tine, îmi șoptește atunci, nu ai idee cât. Nu mă mai gândesc la nimeni altcineva, iar daca ai păți ceva, și mai ales dacă ar fi din cauza mea...
- Sunt bine,îl asigur încet.
- Ai fost la un pas de moarte.
- Da...la un pas, dar acum sunt aici, cu tine.
Îl sărut încet în timp ce îmi ridic palma și îi mângâi fața. Atunci îmi prinde mâna și se uită atent, inelul de pe deget cred că i-a atras atenția, îmi sărută mâna și mă trage mai aproape de el, îmi lipește abdomenul de al lui, apoi mă privește întrebător.
- Vrei să fi soția mea? mă întreabă cu buzele aproape lipite de ale mele, în așa fel încât simt pe pielea mea fiecare cuvânt pe care îl rostește.
Vreau doar să îl fac fericit pentru tot restul zilelor, să fiu fericită, să zâmbesc, cu toată inima, sincer. El este ceea ce am așteptat mereu, acea iubire epică, el a reușit să trezească în mine sentimente uitate, îngropate de tragediile trecutului. Pot să zâmbesc, să mă dăruiesc complet acestei relații, fără rețineri, fără coșmaruri, fără umbre... Am reușit să mă desprind de tot ceea ce mă ținea captivă în acel coșmar de aproape șase ani, David este bărbatul care a reușit să îmi facă inima să tresară, să trăiesc acea iubire pasională care să mă mistuie, fără de care să nu mai pot trăi...și acum aleg...aleg să merg mai departe cu el, să mă bucur de acest sentiment, să îl dezvolt și să îl întrețin, să fac iubirea noastră să înflorească. Acum văd în oglindă acea femeie puternică care poate lupta cu orișicine pentru iubirea ei, pentru bărbatul și copii ei. Și voi lupta pentru el, doar că nu acum.
-Ava... iubito, te rog spune da.
Zâmbesc în sinea mea, și știu că oricât de mult crede că dorește să mă aibă de soție, încă nu știe. ..și nici eu nu știu, cum se va schimba viața noastră peste câteva luni. Îmi iubește corpul, dar acest corp nu va mai fi la fel... Iar pentru mine, oricât de greu îmi este să recunosc, prioritate au din acest moment copiii care cresc în mine. David mi-a dat acest dar, însă îmi dau seama că el și trecutul său reprezintă un pericol pentru viitorul copiilor mei, cum să fac să îl țin aproape de mine și să fiu sigură că fantasmele trecutului său nu îmi vor pune în pericol copiii? Urăsc ca inima și mintea mea nu pot să cadă de acord.
- Mi-am pus inelul ca și o promisiune. Te iubesc, dar acum nu o să mă căsătoresc cu tine. Chiar dacă nu recunoști, azi ai suferit o pierdere. Ai iubit-o zece ani, de atunci cauți răzbunare, o încheiere pentru suferința care ți-a fost provocată atunci. Nu cred că e momentul să îmi faci promisiuni.
- Ce tot spui ? Îi apare din nou îngrijorarea pe chip, și chiar nu vreau să îl fac să sufere.
- Eu plec acasă, îl sărut apăsat, gura lui mă primește bucuroasă, brațele mă înconjoară și palmele îmi mângâie spatele. Mă voi întoarce când vei fi și tu pregătit.