Am știut că va fi acolo! Am știut!
Stătea în mijlocului luminișului în timp ce lumina lunii îi albea ușor pielea.
Scrijelea cu o pietricică în scoarța fragedă a unui păr. E o liniște oribilă, sunetul produs de piatră auzindu-se ca un ticăit enervant de ceas.
-Nu e prea plăcut să ți se întâmple și ție... Nu?
Iar visez... A vorbit? De unde și pana unde...
Pufnește ușor apoi își ridică privirea spre mine cu un zâmbet amar pe față.
-Ești palid, așa am fost și eu, ești slab, așa am fost și eu, esti pierdut...
-Asa ai fost si tu!
- Nu, eu știam unde mă aflu, însă eram prinsă acolo.
Se apropie ușor de mine si își trece mâna prin a mea.
-Ești om... Așa cum am fost și eu...