Bravo, Eva. Dintre toate răspunsurile, scuzele, pretextele din lume tocmai pe ăla a trebuit să-l aleg. Am vorbit fără să gândesc și nu mai puteam da înapoi, oricum îmi plăcea să mă laud cu admidatorul meu secret în fața lui pentru că așa îi arătam că nu-mi mai păsa de el și că aveam de gând să-l las în trecut așa cum era firesc să fac.
Totuși, asta era o minciună pe care el trebuia să o creadă și trebuia să joc un teatru de cea mai înaltă calitate. Am făcut câțiva pași spre ei privindu-i intens dându-mi seama că așteptau cu nerăbdare răapunsul meu.
- Admiratorul meu secret este aici, am replicat încrezătoare observând cum în ochii căprui ai lui Emilian apare o umbră de confuzie și teamă, ceea ce era foarte, foarte bizar.
- Aici chiar acum? A întrebat trecându-și agitat mâinile prin părul lui mătăsos și aruncând o privire scurtă spre prietenul său care se uita sceptic la mine.
- Da, aici în inima mea, am răspuns împreunându-mi mâinile la piept și zâmbind mai visătoare decât nu am fost niciodată.
- Ar fi bine să pleci de aici. Haide!
- Bine, Emilian. Pa, Dylan, am strigat ieșind cu viteza lumnii din vestiar bucuroasă că am scăpat atât de ușor, însă admiratorul meu secret nu a avut efectul dorit asupra lui...
Ar fi trebuit să fie gelos, dar nu. Lui Emilian del Castillo nu-i păsa de nimeni și nimic. Îl iubeam și-l uram în același timp și din nou mă întrebam, dragă inimă, de ce el?
Ora de sport a fost la fel de epuizantă ca întotdeaună pentru că am fost pusă să alerg pe o distanță lungă, iar profesorul m-a felicitat pentru că am rezistat până la final fără a putea să spun același lucru despre Vanessa și Marina, care de câteva minute bune zăceau întinse pe teren cu nivelul energiei pe 0.
Întoarsă la orele obișnuite, am primit notele la câteva teste și nu aș fi putut să-mi doresc mai mult deoarece erau notele maxime pe care le putea obține un elev și am fost surprinsă să aflu că Vanessa a luat nota maximă la chimie și am constatat că era o fată deșteaptă până la urmă.
Imediat cum clopoțelul a anunțat finalul orelor mi-am luat ghiozdanul și am ieșit val-vârtej din clasă pentru că trebuia să ajung la ora stabilită acasă la tatăl meu, iar până acolo am ajuns cu autobuzul.
Puteam să fac asta, da! Neliniștea mă învăluia ca o umbră, simțeam un nod în gât cât un măr de mare fiind imposibil de înghițit, palmele îmi erau transpirate și mușchii feței încordați.
Bătăile inimii îmi răsunau neregulate în urechi, privirea temătoare și țintită pe ușa de care mă apropiam. Am simțit că inima mi se izbește de torace în clipa în care mi-am ridicat mâna pentru a bate în ușă, iar după ce am luat o gură mare de aer și am expirat-o înapoi am bătut de două ori în ușă, imediat tata deschizând-o și întâmpinându-mă cu un zâmbet atât de larg încât mă întrebam de ce mă îndoiam de el, însă în momentul în care i-am întâlnit ochii întunecați mi-am amintit de ce...
Am intrat în micuțul apartament trecându-mi vârful degetelor prin păr, dregându-mi vocea și fixând cu privirea masa frumos aranjată pe care mă aștepta o porție lasagna care arăta foarte bine.
- Lasagna, am borborostit amintindu-mi că în fiecare dumincă îmi pregătea acest fel de mâncare.
- Da, draga mea. Ia loc, m-a invitat entuziasmat.
- Mulțumesc, tată!
- Eva, vreau să știi că eu chiar nu...
- Nu sunt aici ca să vorbim despre trecut, l-am întrerupt așezându-mă pe scaun. Trebuie să trăim în prezent, nu în trecut.
- Ai dreptate. Cum este la școală? Matt mi-a spus că ți-ai făcut prieteni.
- Este mai bine decât mă așteptam. Da, am prieteni.
- Cum se numesc?
- Marina, Brianna, Caleb și Vanessa, am răspuns scurt, iar gustul mirific al lasagniei a trezit atât de multe amintiri plăcute în mintea mea, cum ar fi zâmbetul mamei, fericirea din ochii tatei și râsetul lui Matt, cândva am fost o familie fericită și foarte frumoasă, însă acea vreme a apus demult...
- Caleb? Îmi sună cunoscut numele ăsta!
- Da, a locuit pe strada noastră în San Francisco și l-am reîntâlnit când am venit aici.
- Și nu te gândești la niciun băiat?
- Cred că este de ajuns, am replicat tăios luând o înghițitură din paharul cu apă.
După prânz mi-am luat la revedere de la tata și am așteptat în apropierea blocului său până când a ieșit și l-am urmărit de aproape crezând că se îndrepta spre fabrica la care lucra, însă nu a fost așa.
Pașii săi m-au condus pe niște străduțe de printre blocuri dureros de liniștite, pustii încât îmi pierdeam răbdarea neștiind unde mergea.
La un moment dat, tata s-a oprit în spatele unui bloc și m-am ascuns după o mașină veche și abandonată ciulindu-mi urechile pentru a asculta discuția dintre tata și un bărbat mic de statură, de culoare, însă auzeam doar frânturi nereușind să creez vreo legătură.
Brusc, un sunet asurzitor se maltratează instant în urechile mele și îmi arunc privirea prin geamurile murdare ale mașinii făcându-mi ochii cât două cepe la scena dramatică desprinsă dintr-un film care se derula la câțiva metri de mine.
Spaima mă cuprindea din toate părțile și primul instinct a fost să fug, dar picioarele mele erau împietrite. Tata l-a împușcat cu sânge rece pe acel bărbat direct în cap și a murit în câteva momente...
Acea îndoială din inima mea s-a transformat în certitudine și eram atât de înspăimântată încât am început să tremur din toate încheieturile.
Tatăl meu era atât de crud, periculos, un adevărat criminal cu sânge rece care era în libertate.
Deodată, telefonul meu a început să sune și inima mi-a sărit din piept la propriu, l-am scos repede din ghiozdan și l-am închis, însă el se apropia încruntat de mașină, iar dacă mă găsea eram sigură că viața mea se termina.
Pașii lui îmi răsunau în cap ca niște tunete și nici nu mai respiram în acele clipe, dar când telefonul său a sunat a răspuns și a plecat, iar eu am căzut în fund sprijinindu-mă de portiera mașinii expirând șuierător și recăpătându-mi controlul de sine.
A fost cât pe ce și vreo zece minute am zăcut acolo încă tremurând, iar când m-am ridicat trupul fără viață al acelui bărbat încă era acolo și am fugit cât mai departe de acel loc neștiind ce trebuia să fac, însă doar o singură persoană mă putea ajuta, Megan.
Am luat autobuzul spre casă și când am ajuns era deja seară, iar Matt nu știam unde era. Era o decizie bună să îi spun și lui sau nu mă va crede?
- Eva!
- Da, am strigat întorcându-mă speriată, tulburată spre Megan care era sprijinită de tocul ușii de la bucătărie cu o cana de lapte în mână.
- De ce te-ai speriat?
- Matt unde este?
- Încă este la birou. Ești bine?
- Nu, Megan, am rostit pe un ton grav apropiindu-mă de ea. L-am urmărit astăzi pe tata și l-am văzut ucigând un bărbat de culoare. A fost teribil și...
- Eva, ce tot spui? A întrebat ea privindu-mă sceptică.
- Nu te mint. Jur că este adevărat, Megan, și trebuie să mă ajuți, am replicat cu inima cutremurată de frică și ochii inundați de lacrimi.
Totul era adevărat. Tata era un monstru de care trebuia să fug, iar Matt trebuia să deschidă ochii cât mai repede.
- Tatăl tău este un om bun în care Matt are cea mai multă încredere, iar tu...
- Ești polițistă, Megan, am rostit pe un ton aspru săgetând-o cu privirea. Trebuie să verifici orice pistă, nu?
- Da, dar... Bine, a spus scoțând telefonul din buzunar. Vreau să te liniștești, Eva. Voi trimite un echipaj în locul respectiv.
- Mulțumesc. Ies să iau o gură de aer!
Eram terifiată, iar tensiunea acumulată mă copleșea încât nu am reușit să mă mai abțin și lacrimi cristaline se prăvăleau parcă dansând pe obrajii mei, pur și simplu mă întrebam cât mai puteam suporta și de ce eram singura care vedea adevărată față a lui, vedeam clar chiar dacă purta o mască în spatele căreia se ascundea diavolul.
Matt era atât de orbit de dragostea pe care i-o purta tatei, doar eu vedeam răutatea din ochii lui și nu puteam să-l înfrunt singură. Eram în stradă privind cerul înstelat și ascultând liniștea fiind prima dată când îmi era teamă de asta, prima dată când sufletul meu nu se mai sincroniza cu tăcerea, prima dată când uram liniștea din jurul meu, prima dată când să fiu singură captivă în tăcere mă înspăimânta.
Aș fi vrut ca cineva să-mi întindă mâna și să mă întrebe...
- Eva, ce faci singură în noapte?
Da, asta voiam să fiu întrebată și pentru că mi-am dorit foarte mult chiar auzeam în mintea mea acele cuvinte, totul părând atât de real.
- Eva, a accentuat respectiva voce pe un ton imperativ. M-am întors uluită și confuză văzându-l pe Emilian...
Doamne, el apărea întotdeauna când aveam nevoie să-i aud vocea melodioasă, să-i văd chipul angelic și de o frumusețe mai prețioasă decât un diamant, iar zâmbetul lui strălucea chiar și în întunetic fiind cel mai drăguț lucru pe care l-am văzut în viața mea și când mă uitam în ochii lui îmi pierdeam gândurile, noțiunea timpului simțindu-mă atrasă într-o mare de stele care strălucea doar pentru mine, vocea lui... vocea lui era sunetul meu preferat, era ca o melodie pe care aș asculta-o la nesfârșit.
- Emilian, am murmurat în cele din urmă cu un zâmbet timid pe buze.
- Ești bine? M-a întrebat fixându-mă cu ochii lui căprui sclipitori atât de fermecători.
- Da. Ce cauți aici?
- Am fost la Caleb împreună cu Dylan, care a trebuit să plece mai devreme și am rămas pieton. Nu știam că stai atât de aproape de el.
- Nici eu nu știam. Și... și totul între noi e clar? M-am bâlbâit dându-mi rușinată o șuviță de păr după ureche.
- Presupun că da, a răspuns mușcându-și buza inferioară gânditor și apoi aruncându-mi o privire pierdută în timp ce și-a băgat mâinile în buzunarele blugilor negri.
Orice gest făcea avea grație, stil și emana masculinitate, dându-mi seama de ce multe fete erau înnebunite după el. Emilian del Castillo era o zeitate care putea cuceri inima oricui, inclusiv Marina îl considera al naibii de frumos și ea nu-l suporta.
- Problema este că eu habar nu am. Mi-ai spus că mă iubești, Emilian!
- Asta am spus? Nu, nu cred.
Spre suprinderea mea, vorbele lui nu m-au mai durut atât de mult pentru că m-am obișnuit cu suferința și eram resemnată că-l voi iubi mereu deoarece dragostea mea pentru el era puternică și mai presus decât orice.
Puteam trăi cu acea iubire în suflet chiar dacă nu îmi era împărtășită.
- Oricum așa este mai bine pentru că spre deosebire de tine există cineva care mă place și se gândește la mine, am rostit clar și răspicat, inima fiindu-mi inundată de bucurie și emoție.
- Serios?
- Da, Emilian. La admiratorul meu secret mă refer!
- Tu? Admirator secret? Și un zâmbet enervat i-a apărut pe față.
- Da. Este foarte romantic pentru că îmi trimite bilețele de dragoste.
- Sincer, mă plictisești cu toată povestea asta, a mormăit înăbușindu-și un căscat. Și eu o duc bine. Sunt cu Vanessa, în caz de nu știai.
- Serios? Nu cred că ea știe asta, am replicat tăios încruntându-mă. Ceea ce vreau să spun este că...
Atitudinea lui indiferentă mă scotea din minți pentru că eu încercam să-i spun ceva, iar el butona telefonul ăla și din când în când schițând câte un surâs ștrengăresc în colțul gurii.
Aș fi vrut să mă iubească sau să mă urască, orice, dar numai să nu fie indiferent cu mine deoarece asta chiar durea. Încercam să îi vorbesc într-un fel despre noi și tot ceea ce el putea să facă era să-mi răspundă cu tăcere și indiferență, dar chiar și așa trebuia să mă asculte și printre-o mișcare rapidă i-am smuls telefonul din mână astfel încât toată atenția lui s-a focusat asupra mea într-o secundă.
- Dă-mi telefonul, s-a răstit observând cum ochii lui devin umbriți de furie.
- Nu. După ce mă asculți o să ți-l dau, Emilian!
Și-a dat sâcâit ochii peste cap repezindu-se spre mine, însă m-am ferit și am alergat pe iarba din curtea mea, el urmându-mă înfuriat.
A avut mai multe tentative a mă prinde, însă m-am ferit țopăind dintr-o parte în alta ca un iepuraș plin de energie și jucăuș, deodată s-a năpustit asupra prea cu rapiditate și m-a cuprins între brațele sale puternice, iar eu m-am zbătut cât de mult am putut, astfel ne-am dezechilibrat și am căzut pe iarba moale și mătăsoasă, el fiind peste mine.
Uitasem cât de minunat era între brațele lui, locul meu preferat. Nu mă puteam gândi decât de faptul că el era tot ceea ce aveam nevoie, să fiu cuprinsă de brațele lui și să-mi șoptească cu vocea lui dulce că vom putea fi împreună într-o bună zi, iar eu trebuia doar să aștept acea zi...
- Telefonul, a repetat pierzându-se în ochii mei ciocolatii care îl admirau cu atât de multă dragoste.
- Nu vreau să ți-l dau, am murmurat dregându-mi vocea emoționată.
- Dacă nu mi-l dai mă provoci să fac ceva ce cu siguranță voi regreta, Eva!
- Ce, mai exact?
- Asta, a rostit pe nerăsuflate zdrobindu-și buzele de ale mele, iar când am simțit gustul dulceag și mieros al sărutului am simțit că pământul de sub mine se cutremură și timpul se oprește în loc.
Pur și simplu simțeam iubirea pentru el cum îmi exalta inima, și când limba lui îmi explora fiecare colțișor al gurii am fost cuprinsă de flărările pasiunii dorindu-mi ca acea clipă magică să dureze o eternitate.
- Dă-mi telefonul, a șoptit peste buzele mele cu intenția de a se îndepărta de mine, însă i-am cuprins chipul între palmele mele reci și l-am sărutat la fel de intens cum s-a sărutat și el sau chiar mai intens.
Când mi-am dezlipit buzele de ale sale ne-am susținut unul altuia privirea preț de câteva clipe ca și cum ochii noștri exprimau ceea ce glasul nostru nu avea curaj să rostească, iar apoi ne-am îndepărtat unul de altul rușinați și ridicându-ne de pe iarbă.
- Eu... trebuie... Eu plec, s-a bâlbâit trecându-și vârfurile degetelor prin păr și a dispărut mai repede decât mă așteptam fără să am ocazia să îi înapoiez telefonul.
M-am întors în casă, iar cum Megan dormea pe canapea am învelit-o cu o pătură și am mers în camera mea unde toată noaptea m-am zvârcolit în pat gândindu-mă la Emilian, la buzele lui suave, la frumusețea lui, la dragostea pe care i-o purtam uitând complet de ceea ce tatăl meu a făcut.
Spre dimineață priveam fără să clipesc telefonul lui de pe noptieră, care mă atrăgea ca un magnet astfel încât nu am mai rezistat si l-am înșfăcat, iar când am apăsat pe butonul de deblocare am observat că îmi cerea o parolă. Fir-ar.
L-am aruncat dezamăgită înapoi pe noptieră și zorii zilei m-au găsit trează, iar după ce m-am pregătit și mi-am luat ghiozdanul am plecat la școală.
Megan și Matt nu erau acasă, însă azi aveam de gând să merg la secția de poliție la care ea lucra ca să aflu dacă a găsit cadavrul acelui bărbat.
Pe hol m-am întâlnit cu Marina și Vanessa, fiind mereu bucuroasă să le văd pentru că amândouă emanau o energie care mă încărca pozitiv și în acel fel începeam ziua binedispusă, doar că motivul fericirii mele era și Emilian, poveastea noastră fiind complicată și totuși credeam în dragostea noastră, pe care el lupta să o îngroape, iar eu visam să o trăiesc cândva.
- Pământul către Eva, replică Vanessa cu surâsul ei drăguț pe buze în timp ce își flutura mâna în fața mea. Te strig de câteva minute bune. Ce se întâmplă cu tine?
- Nimic, nimic. Ce spuneai? Am întrebat aruncându-mi privirea asupra ei.
- Dacă ai aflat ceva rău de tatăl tău.
- Asta o să vă spun mai târziu. Marina, tu nu ai... Marina, am strigat când am observat că se uita într-o anumită direcție fără să clipească, parcă era hipnotizată de ceva sau cineva :Dylan...
El și Emilian se îndreptau spre noi atrăgând toate privirile asupra lor deoarece păreau niște zei care au coborât pe pământ printre muritori. Emilian avea din nou pe cap șapca întoarsă invers și îi stătea atât de bine încât simțeam că picioarele mi se topeau ca ciocolata în razele soarelui, însă trebuia să adopt o poziție serioasă și după ce am scuturat ușor din cap și mi-am așezat ochelarii pe nas asta am făcut.
- Bună, fetelor, a spus el afișând același surâs agasant pe buzele alea suave a căror gust era proapstăt imprimat în amintirea mea.
- Bună. În sfârșit te văd, Marina!
Prietena mea se comporta ca și cum era în transă, adică se uita fix la el, dar în același timp îți lăsa impresia că privea prin el, ca și cum corpul lui ar fi din sticlă. Nu era speriată de Dylan, ci de ceea ce putea simți pentru el, însă eu credeam că era vremea să se oprească din alergat și să își asculte inima.
Undeva în adâncul sufletului ei a fost mereu Dylan, doar că a fost mai ușor să se convingă de faptul că pe Caleb și-l dorea, deși nu era așa. Caleb a fost pentru ea un colac de salvare care a eșuat, acum fiind în ape tulburi nereușind să găsească o altă cale de scăpare mai ales că era încolțită de rechinii dragostei.
Puteam citi în ochii lui Dylan admirația pentru ea, însă nici el nu avea curajul să înfrunte acea tornadă numită iubire. Cumva, Dylan și Marina semănau cu mine și Emilian, diferența fiind că eu aveam curajul să trăiesc acea iubire, dar el nu.
Cu greu se abținea să nu mă privească pentru că deși ochii lui erau focusați pe Vanessa puteam simți când trăgea cu ochiul și la mine.
- Tu cine ești? A rostit în cele din urmă Marina ridicându-și sprâncenele într-un mod indignat.
- Dylan! Nu te preface că nu știi cine sunt!
- Chiar nu știu cine ești, omule!
- Sunt prietenul lui Emilian și...
- Da, da, strigă ea entuziasmată bătând din palme. Orice prieten de-al lui Emilian este și prietenul meu!
- În urmă cu câteva zile strigai pe holuri că Emilian este un ticălos și acum orice prieten de al lui este prietenul tău?
- Taci, Vanessa, mârâi fulgerând-o cu privirea.
- Ce? Mormăi ea ridicând din umeri confuză.
- Vanessa, vreau să vorbesc cu tine, a informat-o Emilian prinzând-o de braț și forțând-o să-l urmeze.
Mă deranja? Sigur că nu, mai ales că mă sărutase, însă am uitat să-i dau telefonul și el nu părea să îl caute disperare ceea ce îmi dădea un răgaz de ceva timp în care să încerc să-i sparg parola.
Exista cineva care să mă ajute? Desigur, iar numele lui era Caleb, prietenul meu as în tehnologie. Emilian și Vanessa s-au oprit la câțiva pași de clasa lui, iar ea și-a încrucișat brațele ochindu-l indispusă.
- Cum a rămas cu pactul nostru?
- Pactul nostru era valabil înainte să mă apropii de Eva, dar acum sunt prietena ei și înțelegea noastră a căzut, Emilian! M-am săturat să mă prefac iubițica ta fără creier.
- Vanessa, trebuie să mă ajuți!
- Nu. Suntem prieteni de mici, însă a trecut vremea în care chiar eram înnebunită după tine. Pa!
- Vanessa, a strigat în urma ei înfuriat, însă ea a continuat să meargă.
PESTE CÂTEVA ORE
Din păcate, Caleb a refuzat să mă ajute pentru că se înțelegea bine cu Emilian și nu voia să-l trădeze așa că misterul parolei de la telefonul său încă era nedeslușit.
Eram în curtea liceului, pe o bancă, uitându-mă lung la telefonul ăla când în fața mea a apărut Brianna.
- Iau eu ăsta, a spus smulgându-mi telefonul din mână ridicându-mi privirea istovită spre ea. Emilian își caută de zor telefonul și tocmai la tine este.
- Bună și ție, Brianna!
- De ce ești atât de abătută? Întrebă așezându-se lângă mine adoptând acea atitudine cicălitoare care uneori mă exaspera.
- Nu am nimic. Tu ești bine? Pari... nu știu exact cum, dar ceva este schimbat la tine astăzi.
- Da... Mă gândeam dacă mi-ai putea arăta scrisorile pe care ți le-a trimis Logan.
- Da, da, cu cea mai mare plăcere! Vrei să iei legătura cu el?
- Nu știu, Eva! Ne vedem după ore?
- Astăzi nu am timp, Brianna. Îți aduc scrisorile la școală!
- Bine, replică atingându-mi tandru umărul, iar apoi a plecat cu tot cu acel telefon, din care eu n-am reușit să aflu nimic. Nu mai știam nimic despre relația cu tatăl său, cu Cataleya...
După ore, am luat autobuzul până în centru unde se afla secția de poliție, care era la fel de tipică ca și cele din San Francisco.
Așteptam cu nerăbdare pe un scaun lângă biroul lui Megan să mă primească și nici măcar nu observam agitația din jurul meu, oameni în cătușe conduși la celule, avocați, un adevărat haos.
În cele din urmă, Megan m-a poftit înăuntru și s-a așezat pe scaun împreunându-și mâinile pe suprafața netedă a biroului așteptând să spun ceva.
- Ai găsit mortul? Am întrebat-o direct fără alte introduceri.
- Nu am găsit nimic, nici măcar dovezi care să arate că acolo s-a comis o crimă. Nu știu ce se întâmplă cu tine, dar trebuie să încetezi să-ți asociezi tatăl cu un monstru!
- Chiar este un monstru, am susținut încruntându-mă, fiind îngrozită numai când mă gândeam la acea scenă oripilantă. Nu te mint, Megan!
- Îmi pare rău, Eva!
- Cu sau fără ajutorul tău voi demonstra că el este un criminal, un monstru, am mârâit printre dinți aruncându-i o ultimă privire concentrată, apoi ieșind din birou trântind ușa în urma mea.
Eram atât de furioasă pentru că nimeni nu mă credea, toți fiins orbiți de imaginea de om nevinovat a tatei pe care Matt a avut grijă să o construiască și din păcate eram singură în această luptă chiar dacă știam că puteam conta pe prietenii mei, însă nu voiam să-i implic în asta deoarece era prea periculos, tata era prea periculos.
Credeam că merita să lupt pentru a-l demasca și asta aveam de gând să fac indiferent de prețul pe care îl plăteam.
Mi-am trecut agitată vârfurile degetelor prin păr ridicându-mi privirea pierdută spre hol și o siluetă prindea din ce în ce mai mult contur, fiind singurul lucru care mi-a atras atenția din întreaga secție de poliție. Semăna atât de bine cu...
- Eva? Întrebă el privindu-mă cu sprâncenele ridicate cercetându-mă atent.
- Logan!