~ Ca si cum as sta in ocean si as lasa valurile sa ma acopere pana la gat. Asa ma simt cand mi-e dor de tine. Si e prea tarziu sa dau inapoi ~
Oră după oră. Zi după zi. Săptămână după săptâmână. Toate trecură urmând acelaşi curs. Un drum fix, stabilit dinainte, cu parapeţi înalţi de beton solid şi gard electric pe margini pentru a împiedica orice abatere. Nu putea nici măcar să stea pe loc căci pământul îi fugea singur de sub picioare.
Singurele clipe în care putea să se oprească să ia o gură de aer era atunci când petrecea o zi cu Elena sau făcea pe Cupidon pentru ea şi Steven. Atunci erau momentele în care avea voie să se uite la peisajele pe lângă care trecea drumul. Atunci putea să zâmbească. Atunci putea să respire. Să închidă ochii şi să viseze.
Dar erau aşa scurte momentele acelea. Şi oricum, apoi veneau clipele în care trebuia să o viziteze pe Heather şi greutăţile se aşezau din nou pe pieptul ei împiedicând-o să respire. Şi pământul îi fugea din nou de sub picioare. Apoi mai primea o palmă de la Victor pentru cine ştie ce greşeală. Își mai făcea o tăietură. Mai sângera o dată. Mai tăia o zi din calendar. Mai trecea peste o noapte fără somn. Şi venea o altă zi, în care lua totul de la capăt.
Tot aşa venise şi trecuse şi Crăciunul. Cu aceleaşi cadouri. Vechea singurătate. Aceeaşi disperare. Aceeaşi durere. Aceeaşi umilinţă. Aceleaşi răni vechi şi câteva noi.
Apoi veni Revelionul şi dacă cu câteva luni în urmă i-ar fi zis cineva cum o să-şi petreacă noaptea de Anul Nou, l-ar fi trimis la un control. Dar iat-o acolo. Şi nici măcar acum nu înţelegea ce fusese în mintea ei când îşi luase ghiozdanul în spate, se suise în taxi şi-i ceruse să o aducă la ruine. Ştia doar că mesajul ăla nenorocit o întorsese pe dos.
Îl primise de la singura persoană de la care nu mai aştepta nimic. Îl primise în clipa în care se aştepta cel mai puţin. Şi aflase ceva ce nu se aştepta să afle. Îi era dor de ea. Nu ştia de ce nu pusese la îndoială cuvintele alea. Nu ştia de ce le crezuse. Nu ştia de ce o podidise plânsul de fiecare dată când îl citise. De treizeci şi şapte de ori. Nu știa de ce suportase privirile suspecte ale taximetristului. N-avea nici cea mai mică idee.
Dar acum era aici. Nu ştia ce voia să facă. Doar simţise nevoia de a fi acolo. Încă de când păşise pe aleea de la intrare, amintirile năvăliseră şi îi inundaseră mintea. Îşi aminti de cearta lor. Îşi aminti de frustrarea pe care băiatul ăla putea să o facă să înflorească în ea cu viteza luminii. Cum cu o singură vorba o enervase. Și apoi, tot cu o singură vorbă o şi calmase. Îşi aminti cum o ţinuse în braţe în ziua aceea. Îşi aminti de mărturisirea lui. De felul în care o făcuse să se simtă cu o simplă poveste. Se simțise de parca nu era atat de stricată cum credea. O facuse să realizeze că nu e singură și că sunt oameni pe care se poate baza. Dar la final, chiar el o părăsise.
Ce îi spusese atunci? Că se simţea ca acasă printre ruine? Ei bine aşa se simţea ea acum. Reuşise cumva să intre printr-o spărtură în interiorul clădirii şi acum se plimba liniştită de parcă ar fi fost în propria casă. Nu se temea că s-ar fi putut ca ruinele să se prăbuşească peste ea. Şi chiar de s-ar fi întâmplat asta, ar fi murit o ruină în mijlocul altor ruine. Nimic nemaiîntâlnit. Trecu dintr-o cameră în alta, se plimbă pe holurile pustii şi în mintea ei, toate gesturile lui reveniră, toate vorbele şi toate zâmbetele. Tot ce se luptase să uite.
Ajunse într-o încăpere ce părea a fi un vechi birou. Un fotoliu vechi, decolorat şi ros de vreme, stătea abandonat în mijlocul încăperii. Pereţii erau îngălbeniţi şi parchetul era umflat din cauza ploii ce intrase pe geamul spart. În rest camera arăta destul de bine. Şi ei îi veni o idee nebunească, dar numai ea era acolo aşa că nu avea cine să o judece. Deschise geanta şi după ce scotoci câteva secunde prin ea, scoase un marker negru.
Îi plăcea să deseneze şi pereţii de-acasă şi-i decorase singură, aşa că nu era un lucru nou. De fapt, începuse de pe la doi ani să deseneze pe pereţi. Strânse mai bine markerul între degete şi pe peretele îngălbenit ca foaia, desenă mai întâi o masă. Apoi un televizor. O lampă exact ca a ei. Şi un tablou în care - sub influența unei supradoze de sarcasm – scrise „Casă dulce casă". Nu durase mult să le facă, dar degetele îi îngheţaseră pe marker până la final. Mulțumită de sine, întoarse fotoliul spre perete şi se ghemui acolo, în faţa televizorului desenat.
Acum chiar se simţea ca acasă. Numai frigul era de o altă natură. Aici era fizic și-i îngheța trupul, acasă...
Nu ştia cât timp stătuse aşa, pierdută printre gânduri, dar când îşi scoase telefonul pentru a se uita la ceas, văzu din nou mesajul. Şi-i mai veni o idee nebunească. Mai erau vreo două minute până la miezul nopţii. Nu mai avea mult timp aşa că scoase capacul cariocii din nou şi pe un petic gol de perete îşi scrise răspunsul pe care nu avea curaj să-l rostească cu voce tare. Scrise versul pe care inima ei îl şoptise şi-l cântase de atâtea ori de când el plecase.
„Şi mie mi-e dor de tine. Inima şi mintea mea întreabă mereu de tine. Ochii mei te caută mereu."
Mâna îi tremurase şi nu era din cauza frigului care o pătrunse până la oase. Scrisese mic, într-un colţ ascuns, dar simţi puterea cuvintelor adânc în pieptul ei. Reuşi să nu plângă, dar se grăbi să iasă afară. Se uită la cer sperând să vadă o stea căzătoare. Ceva, orice. În loc de stele apărură însă, scântei colorate. Era miezul nopţii.
Spera la un strop de magie căci în clipa aceea reuşi să rostească cu voce tare una dintre cele mai ascunse dorinţe.
-Vreau să se întoarcă. Nu ştiu cum am să îmi mai revin vreodată dacă el se întoarce. Dar cum voi reuşi să supravieţuiesc dacă nu o face?
*
Şi poate chiar fusese magie, căci a doua zi, când îşi deschise ochii avu impresia că era în Ţara Minunilor. Alice, înainte de a ajunge acolo, căzuse într-o groapă întunecată. Poate toate necazurile ei, toate coșmarurile ei şi toată durerea fuseseră până la urmă doar groapa care o condusese înspre Ţara Minunilor. Poate.
O voce groasă şi răguşită, ca şmirghelul pe lemnul de nuc, o scoase din reverie.
-Te-ai trezit. Eram cât pe ce să sun la salvare.
Uşurarea din vocea bătrânului aduse cute de îngrijorare pe fruntea Tianei, care se ridică atât de repede din pat încât ameţi. Clipi de câteva ori pentru a-şi reveni şi se trezi faţă în faţă cu un chip necunoscut. Un bătrân puţin mai înalt decât ea, îmbrăcat la costum. Un costum vechi, dacă se lua după cât de ştearsă era culoarea. Şi o cămaşă care probabil fusese cândva albă. Arată îngrijit, totuşi. Chelia îi lucea în lumina slabă din încăpere, mustaţa şi barba – amândouă albe – erau pieptănate frumos şi în cameră plutea vag un miros plăcut de apă de colonie.
Privirea Tianei se învârti rapid prin cameră luând cunoștință de tot ce o înconjura. Într-un şemineu mic – vinovat de căldura plăcută pe care o simţise când se trezise – ardeau vioi vreo trei buşteni. Pereţii - spre deosebire de tavanul care o făcuse să creada că pluteste printre stele - erau albi. Dar nu acel alb steril al spitalelor ce i ridica părul şi făcea pielea de găină, ci un alb curat, fundalul perfect pentru zecile de păpuşi ce stăteau frumos, una lângă alta, atârnate. Arăta de parcă toate persoanjele din basme înconjuraseră camera într-o horă. Marinari, prinţese, vrăjitoare şi piraţi, pompieri şi mirese, zâmbitoare sau triste, altele chiar înfricoşătoare, îmbrăcate în straie colorate pe măsura lor. Erau adevărate opere de artă.
Privirea ei se mută apoi pe un tablou în care recunoscu o varianta mai tânăra a bătrânului din faţa ei, alături de o femeie frumoasă. La cum zâmbeau, ai fi zis că au câştigat la Loteria Naţională. Într-un colţ al camerei, lângă uşă, stătea o măsuţă mică şi o maşină de cusut. Vreo şase cutii, una peste alta stăteau lângă măsuţă. În mijlocul camerei era o masă imensă de lemn, încărcată cu materiale de toate culorile şi felurile: dantele, satenuri şi stofe, catifele si mătăsuri. Un geam uriaş şi patul în care se trezise. Atât.
Apoi privirea ei ajunse din nou la bătrân şi dacă până atunci fusese chiar și un strop speriată, când văzu zâmbetul plin de căldură al bărbatului, orice fărâmă de teamă se evaporă.
-Te simţi bine? o întrebă bătrânul ridicând din sprâncenele albe.
-Foarte bi...
Vocea îi fusese atât de răguşită că sunase ca croncănitul unei ciori, iar la final, usturimea din gât îi aduse lacrimi în ochi.
-Aproape bine, şopti ea şi bătrânul rase din toată inima.
-Aşteaptă aici. Mă duc să îţi aduc ceva pentru durerea de gât.
Bătrânul se întoarse cu un sirop dulce pe care Tiana îl bău fără să comenteze.
-Ia spune-mi domnişoară, ce-a fost în capul tău să umblii de una singură prin cimitir la ora aia? întrebă bătrânul punându-și mâinile în șold.
Atunci îşi aminti. Plecase de la ruine plină de furie – şi un strop de nostalgie – şi în loc să meargă acasă, se abătuse în cimitir. Cum reuşise să adoarmă pe mormânt, asta nu ştia.
-Eşti prea tânăra ca în mormântul pe care te-am găsit culcată să fie iubirea vieţii tale. Sau mă înşel? o întrebă bătrânul cu ochii sclipindu-i de amuzament şi curiozitate.
-Fratele meu, domnule—
-Spune-mi Dane. Niciun domnule.
-Tiana. Încântată. Și mulțumesc de tot.
Bătrânul dădu doar din mână.
-Dragă mea copilă, data viitoare când te mai gândeşti să campezi lângă mormântul fratelui tău, ia-ţi cu tine iubirea vieţii sau măcar nişte pături să îţi ţină de cald, zise făcându-i cu ochiul.
O mustrase şi deşi fusese serios, zâmbetul nu-i dispăruse de pe chip nici măcar o secundă. Iar Tiana, în ciuda durerii din gât, se simţea mai bine decât de simţise în ultimele trei luni. Şi chiar dacă ştia că e o minciună – nu pentru că nu ar fi vrut să fie aşa – o făcu.
-Promit!
-L-ai iubit pe fratele tău, Tiana?
-Mai mult ca pe mine, recunoscu ea.
-Atunci lasă-mă să îţi spun ceva, aşa ca de la un om care ştie ce înseamnă să pierzi totul într-o clipă. Nu e bine ce faci. Am văzut că în curând se împlineşte un an de când s-a dus, dar tu, se pare că încă trăieşti în trecut. Nu vei fi niciodată întreagă la minte, copila mea, dacă priveşti tot în urmă. Tu nu te întorci înapoi, aşa că nu mai privi într-acolo. Şi dacă priveşti înainte nu înseamnă că nu-l mai iubeşti. Moartea nu ţi-a luat iubirea pentru el. Fratele tău e tot el şi tu ai rămas tot tu. Strigă-l pe acelaşi nume, vorbeşte-i la fel cum îi vorbeai când era lângă ţine. Nu fii tristă de dragul lui. Râzi. Nu uita să râzi aşa cum râdeai când era în viaţă. Joacă-te, zâmbeşte, trăieşte. Şi gândeşte-te la el în continuare. Dacă nu îl vezi nu înseamnă că trebuie să îl uiţi. Dar mai presus de toate, nu uita că ai o viaţă a ta. Tu nu poţi trăi în locul lui şi nimeni nu poate trăi în locul tău. Nu lăsa umbrele şi supărarea să întunece ceea ce ţi-a mai rămas din viața asta.
Tiana încuviinţă din cap şi amândoi rămaseră în tăcere, faţă în faţă.
-Bun aşa, acum spune-mi dacă te pot ajuta cu ceva.
Ochii Tianei se opriră din nou pe tabloul alb-negru, apoi se întoarseră întrebători înspre bărbat.
-O singură întrebare. Dumneavoastră ce aţi căutat la ora aceea prin cimitir?
Bărbatul îi zâmbi exact cum obişnuia Victor să-i zambeaca atunci când venea acasă cu note bune sau cu vreun premiu. Cu mândrie.
-Eşti sigură că nu te grăbeşti acasă?
-Foarte sigură.
-Ei bine, atunci ar fi bine să ne aşezăm. E o poveste lungă.
Bătrânul luă două scaune pe care le aşeză în faţa şemineului şi se aşezară amândoi.
-O chema Bliss, începu bătrânul şi oftă. Şi viaţa alături de ea a fost cu adevărat o binecuvântare. Dar crede-mă nu în fiecare zi am fost în acea stare de beatitudine. De fapt, am cerut-o cu două zile înainte de nuntă.
Tiana îşi întoarse brusc capul spre el. Nu putea fi serios şi totuși era.
-Ne-am întâlnit pe tren. Ea mergea acasă, eu fugeam de acasă, râse bătrânul apoi redeveni serios. Crede-mă, şi ea ar ar fi fugit dacă ar fi putut. Părinţii ei erau, nu ştiu... gândeşte-te la balaurii din basme. Şi într-un fel, era pe bună dreptate. Bliss era cea mai frumoasă prinţesă. Ideea e că făcuse o boacănă. Un idiot îi promisese luna şi stelele, iar ea fusese naivă. A rămas naivă până în ziua în care şi-a închis ochii, îi șopti el conspirativ.
Părea atât de mândru. Stătea cu ochii închişi, dar zâmbetul larg îi lumina întregul chip.
-Credea că e gravidă. Dacă ai fi văzut-o atunci... era aşa slabă. Şi avea cearcăne şi părul îi era dezordonat. Cred că plânsese zile în şir. Era distrasă şi dacă n-aş fi fost acolo, cred că ar fi uitat şi să respire. Să nu mai vorbesc de mâncat. Dar, aşa cum ţi-ai dat seama, sunt un om la care îi place să râdă. Şi după ce am făcut-o de câteva ori să zâmbească am descusut-o. Pe lângă măscărici, pe deasupra eram şi idiot, îi zise râzând din nou. Acum m-am mai potolit, promise el. Şi de idiot ce-am fost, m-am oferit să mă dau drept logodnicul ei. Până când, nu ştiam. Dar odată ce am văzut-o zâmbind, am ştiut doar că trebuie să o fac.
Bătrânul tăcu o vreme în care Tiana aştepta liniștită. Apoi bătrânul chicoti.
-Dacă l-ai fi cunoscut pe tatăl ei... Cred că bătrânul Mitch era rudă de sânge cu Hitler. Când am ajuns acasă la ea, ascultă-mă bine, am fost gata să fug şi să mă ascund sub masă. Au început cu întrebările: de când ne cunoaştem, dacă ne-a culcat împreună, ce planuri avem. După vreo două zile, mi-am dat seama că nu-mi iese nimic din treaba asta şi că nu are nici un rost să stau. În clipa aia cred că nici să-mi fi ieşit ceva din înţelegerea noastră şi tot nu aş fi stat. Am vrut să plec.
-Dar ai stat, nu-i aşa?
-Bineînţeles că am stat!
-De ce? Ce te-a făcut să stai?
-Nu ştiu. După cinzeci şi şase de ani, tot nu ştiu ce-a fost în capul meu de am rămas. Jur. Dar n-am avut o zi în care să regret decizia asta. Părinţii ei au hotărât că au nevoie de exact două luni ca să organizeze o nuntă decentă şi demnă de numele familiei. În alea două luni am învăţat să iubesc. În alea două luni am învăţat ce înseamnă jertfa şi cât de greu e să găseşti persoană despre care să ştii sigur că peste cinzeci de ani o să poţi zice „a fost şi este iubirea vieţii mele". M-am zăpăcit atât de tare că eram gata să o iau chiar dacă purta copilul altui bărbat în pantece. După ce ne-am căsătorit am aflat că nu fusese gravidă. Dar n-am regretat că m-am pus în genunchi în fața ei.
-Cum ai cerut-o?
-I-am spus „Mărită-te cu mine, Bliss. De-adevăratelea.". Şi ea a fost de acord.
-Atât? întreba Tiana dezamăgită.
-Eram tânăr şi nu eram cine-ştie-ce romantic în vremea aia. Dar apoi am avut cinzeci şi trei de ani să învăţ şi romantismul. Să-l trăiesc. Să trăiesc iubirea. Spune-mi copilă, este o persoană despre care să poţi spune că e iubirea vieţii tale? Este vreun băiat care să îţi facă inima să bată atât de tare când e lângă tine încât să simţi că o să mori, şi când nu e lângă ţine să simţi la fel?
Luată prin surprindere de întrebarea bătrânului, Tiana nu cugetă deloc asupra ei căci gura i se deschise şi vorbele ieşiră rapid.
-Da. Cred că da.
*
Dar bătrânul rămase cu păpuşile lui de lut şi vremea trecu. Trecu ianuarie. Veni februarie şi trecu şi el. Apoi veni martie, dar temperatura tot nu se schimbă cu nimic. Din când în când mai avea parte de câte un moment de magie, dar cu o floare nu se face primăvară. Apoi cumva veni şi şaptesprezece martie.
-La mulţi ani, somnorilă! îi zbieră în ureche, Isaac în acea dimineaţă.
-Mmm! Pleacă Preston! mormăi ea trăgându-şi perna peste urechi.
-E ziua ta, blondo. Nu-mi spune că ai uitat!
-Am încercat, dar nu. Pleacă, îi răspunse ea.
-Tiana!
Enervată de insistenţele lui, aruncă cu perna după el şi după ce dădu pătura la o parte intră în baie fără să-l bage în seamă. Se spălă în grabă şi după ce lepădă pijamaua, trase pe ea un halat și se întoarse în cameră după haine. Nelipsita bluză neagră şi pantalonii de aceeşi culoare. Îşi dădu halatul jos şi de faţă cu Isaac trase rapid hainele pe ea.
Nu era prima oară când se schimba de faţă cu el, însă de data asta ochii lui rămaseră blocaţi pe trupul Tianei. Era mai slabă ca niciodată. Era palidă și i se vedeau coastele. Avea vânătăi şi era mai plină de liniuţe ca un cod de bare. Arăta... rău.
-Deci ce vrei să faci de ziua ta? o întreba încercând să îşi abată gândul de la felul în care arăta.
-Tu chiar nu pricepi? Azi nu e ziua mea. Azi e un an de când Thibault a murit. Atât.
-Da, dar—
-Thibault nu-i aici. Mami nu e aici, Victor nu e aici, zbieră ea şi după ce trase o gură bună de aer continuă în şoaptă, Reed nu e aici. Nu am nici un motiv să sărbătoresc. Nu ziua mea. Am să trec pe la cimitir să plantez câteva flori şi să fac curăţenie. Cineva trebuie să se ocupe de mormântul lui. Dacă vrei să faci ceva pentru mine, atunci stai cu mine azi şi nu mă lasă singură. Nu vreau să plâng.
-Măcar cu o cafea bună, pot să îţi fac cinste? se oferi el când simţi că-l înghite vinovăţia.
-În regulă.
Fusese lângă ea întreagă zi şi chiar dacă nu o lăsase să plângă, nu reuşise să o facă să zâmbească. Nu cu adevărat. Aşa că la finalul zilei găsi că mai are un singur lucru de făcut: trebuia să repare ceea ce stricase prin ignoranţa lui. Cum de nu observase că idiotul reuşise cumva să o facă fericită? Poate nu era un prieten atât de bun pe cât crezuse.
„Dacă nu te întorci acum, n-o să mai ajungi la timp nici pentru înmormântarea ei.
Isaac"
Şi apăsă pe butonul de trimitere.
Tiana-->