~Sunt rani ce nu se vad, rani mai adanci si mai dureroase decat orice rana care sangereaza.~
-Eşti în regulă?
Întrebarea răzbătu din mulţimea de râsete şi onomatopee, care păreau că amplifică durerea ce-i bubuia undeva între urechi.
-Sunt întreagă, dacă la asta te refereai. "În regulă" nu am cum să fiu! se răsti blonda.
Îşi propti coatele în podea şi folosind până şi ultimul strop de energie – şi voinţă – pe care îl mai avea, reuşi să se ridice. Fundul o durea de parcă ar fi stat două zile pe scaun, fără să se mişte şi era mai mult decât sigură că urmă să aibă o vânătaie de toată frumuseţea pe spate. De cap nici nu se plânse. Cucuiul începea deja să se formeze şi durerea se răspândea cu viteza luminii de la masele până-n tălpi.
Merse vreo trei paşi clătinându-se până când cineva, colegă ori coleg - nu mai conta, o prinse de cot şi o conduse până la prima bancă.
Nu era de mirare că fusese prima care căzuse. Era slabă, nu mâncase aproape deloc şi rutina zilnică o slăbise mai mult decât voia să admită. Şi nici nu era ea foarte pasionată de educaţia fizică şi căţăratul pe funii. Prefera să se lase învinsă decât să fugă, sau şi mai rău, să lupte. Şi asta nu numai în sport, ci în orice venea în calea ei, în viaţă.
Era o pacifistă, sau cel puţin aşa se consola ea.
-Preston, ia-o pe sus şi du-o la infirmerie!
-Sunt bine, dom—
-Taci din gură Brooks. Preston, acum!
-Da, domnule!
Dacă protestele verbale nu avură nici un efect, încercă să demonstreze că se poate descurca singură. Păcat că nu îi reuşi. Abia făcu doi paşi că lumea începu să-şi piardă conturul şi dacă n-ar fi fost acolo brunetul să o prindă, ar fi căzut ca un copac tăiat din rădăcină.
-Brooks?
-Huh?
-Eşti mai palidă ca bunica în ziua în care am îngropat-o, îi zise fără un strop de amuzament în voce.
-Merci Preston. Ăsta e fix complimentul de care aveam nevoie să îmi revin, şi îl bătu uşor peste obraz.
Îşi lasă capul pe umărul lui şi mâna şi-o aşeză acolo unde găsi bătăile inimii. Simţea fiecare bătaie şi asta o ajută să se liniştească. Era un truc pe care o învățase unul dintre paramedicii care fuseseră la locul accidentului. Şi funcţionase de fiecare dată.
De fiecare dată când avea lângă cine să stea liniştită, fără să se prefacă şi fără să se teamă pentru siguranţa sau chiar viaţă ei. Prea rar că să conteze. Poate îi ajungeau degetele de la o mâna ca să numere de câte ori reuşise să se calmeze aşa.
Era vag conştientă de schimbările de "mediu", dar realiză rapid când ajunse la cabinet. Mirosul de clor era prea puternic că să fie ignorat sau necunoscut. Preston o aşeza pe pat şi după ce bâlbâi câteva propoziţii drept explicaţie, ieşi.
Ştia că nu are nevoie să meargă la infirmierie, dar câteodată adulţii pur şi simplu nu vor să asculte. Şi din nou, asta nu se întâmplase numai în cazul de faţă.
De câte ori strigase după ajutor – subtil, ce e drept – dar nimeni nu o auzise. Sau mai grav, cine o auzea credea că e prea distrusă de suferinţă şi are halucinaţii.
Asistenta apăru în faţa ei cu o lanternă, a cărei lumina i-o puse în ochi pentru a se asigura că nu a suferit vreo comoţie. Bineînţeles că nu! N-avea ea norocul asta! Primise o pastilă de Advil pentru durerea de cap şi o linguriţă de zahăr pentru glicemia scăzută. Apoi de la discuţia "trebuie să mănânci, eşti prea slabă!" –zău de ştia cum – ajunseseră cumva la menstruaţie. De parcă cucuiul ce-i ieşise în moalele capului ar fi apărut din cauza acelei probleme lunare.
La cererea asistentei rămase lăţită pe pat până la finalul orei, dar când se ridică – poate datorită loviturii de la cap – îi veni o idee. Coborî de pe patul anormal de înalt şi se împletici până la biroul infirmierei. Se lovi şi de birou – complet intenţionat – dar asistenta o crezu.
Fusese trimisă acasă, dar dacă ar fi mers într-acolo, durerea de cap s-ar fi amplificat. Ura să se întoarcă acolo. De când el plecase, locul îi era străin de-a dreptul. Mai "acasă" se simţea pe una din băncuţele parcului sau chiar printre pietrele de marmură.
Oh! Ba nu. Cel mai bine se simţea totuşi în baie. Era cel mai frumos moment al zilei atunci când goală, în faţa oglinzii îşi verifica fiecare rană care începea să se vindece. Era uimitor să vadă cum fiecare celulă lupta împotriva rănilor fizice, cum dispar, lăsând în urmă linii fine rozalii.
Păcat că nu se vindecau şi rănile psihice.
Apoi era momentul în care lua chestia aia mică de oţel şi cresta. În carne vie. Doar pentru a avea şi a două zi ce evoluţie să vadă. Durerea pe care o simţea era doar pentru a-şi aminti că ea trăieşte. Pe când el nu. Nu, nu era masochistă. Ura durerea. Şi pe cea din piept care părea să o înece în fiecare zi, şi pe cea care şi-o provoca singură.
Dar pur şi simplu să vadă sângele curgând, să simtă puterea atunci când pune mâna pe lamă, puterea de a permite cuiva sau unui obiect să te rănească şi puterea de a te opri. Măcar atât fericire îşi găsea şi ea.
Uneori totuşi, îşi dorea să nu aibă atâta putere să se oprească. Îşi dorea să aibă o voinţă slabă sau măcar să facă o greşeală şi să nu se mai poată opri. Să curgă tot sângele deodată. Fără durere. Să moară. Să scape! Îşi dorea prea multe lucruri, știa asta. Dar măcar ăsta era unul din acelea asupra cărora avea putere. Să-l învie pe el, să o vindece pe mama ei... aici chiar nu avea ce să facă.
Nu fu nevoită să se prefacă prea tare, căci ajunsă în curte ameţeala o cuprinse din nou. Se sprijini de gard preţ de câteva secunde până ce valul de ameţeală trecu. Îi chiorăiau maţele, dovada clară că nu mâncase nimic de seara trecută deşi era deja trecut de amiază. Pur şi simplu nu putea să mănânce. Fiecare îmbucătura i se oprea în gât de parcă drumul până în stomac ar fi fost de cauciuc uns cu melasă. Şi parcă mâncarea îşi pieduse gustul în ultima vreme.
Oricum, cu sau fără mâncare, fiecare zi o aducea mai aproape de final. Că finalul venea cu vreo patruzeci de ani mai repede, asta era cu totul o altă poveste. Dar era un preţ pe care era dispusă să îl plătească.
Când îşi reveni, mai privi o dată înspre curtea împăiănjenită de viaţă şi porni înspre ieşire. Nu era invidioasă pe cei ce rămâneau în urmă ei. Invidia ignoranţa lor, lipsa de experienţă. Astea da. Şi poate fapul că ei nu cunoşteau durerea, responsabilitatea şi greul.
Ei aveau părinţi care să îi susţină, să îi ajute. O mamă care le face pacheţele şi îi aşteaptă acasă cu masă pregătită. Un tată cu care iasă la pescuit sau la cine-ştie-ce cabană în weekend. Ea ce avea?
Ghinion.
O piatră de mormânt drept companie, o mama bolnavă, şi un tată beţiv.
Viaţa pe care şi-o doreşte orice adolescent, nu? Ei bine nici ea nu şi-o dorise, dar o primise oricum! Şi ce mai conta acum? Cui îi pasă că ea nu ceruse aşa o viaţă? Cui îi pasă că ea nu se descurcă? Erau o mâna de oameni cărora le păsa, dar ţinea prea mult la ei că să le permită să intre în noroi după ea. Era îndeajuns de murdară ea, nu era nevoie să cadă şi alţii.
Dar spre deosebire de ceilalţi, ea... era liberă. Ea îşi ţinea viaţă în propriile mâini. Care dintre cei ce rămâneau în urmă ei putea să își trăiască viața după propriile dorinţe?Niciunul! Căci fiecare, absolut inconştient, trăieşte încercând să se ridice la înălţimea aşteptărilor, la înălţimea viselor, proprii sau ale altora. Toţi îşi trăiesc viaţa pe marginea constrângerilor impuse de părinţi, de prieteni, de parteneri, de societatea şi de cercurile în care umblă.
Ei visează să ajungă preşedinţi, să joace în cea mai bună echipa de fotbal, să devină un doctor la fel de bun că mama sau un avocat la fel de grozav că tata. Merg la universitatea X sau Y pentru că asta aşteaptă mama şi tata, pentru că acolo merge şi iubitul sau iubita. Băieţii frumoşi se căsătoresc cu fete frumoase, tot un Ken şi o Barbie, pentru că aşa pare normal. Sau pentru că aşa au hotărât părinţii. Ori aşa le scrie în stele?
Deci inconştient toţi sunt legaţi la mâini şi la picioare şi se lasă manevraţi de nişte legi idioate ale societăţii în care trăiesc.
Ei bine, nu şi ea. Dacă ar fi după tatăl ei, n-ar fi o problemă dacă brusc ar dispărea sau ar fi găsită moartă. Ea nu trebuia să se ridice la aşteptările nimănui pentru că oricum nu avea nimeni așteptări de la ea, vise nu avea, planuri măreţe şi idealuri – nici din-astea. Măcar atâta câştig.
Trecu împleticindu-se prin parcare încercând să scape cât mai repede de mulţime, dar Preston fu mai rapid și o prinse din urmă.
-Nu-mi pari a fi destul în regulă, observă el.
-Mulţumesc de constatare, geniule!
-Vorbesc serios, Brooks. Lasă-mă să te conduc!
-Ok, şi-aşa nu am şanse de scăpare! Doar să taci. Îmi bubuie capul.
Dădu din cap în semn de acord şi după ce o mai privi o dată îngrijorat, o lua de braţ şi-o duse înspre maşină. Opri muzica şi tăcu până ajunseră la destinaţie, exact aşa cum îi promisese.
-Uite Brooks, mâine e petrecere la Carson-i. Hai şi tu, poate te ajută să stai departe de ale tale măcar câteva ore. Ce zici?
-Ce părere are prietena ta că mă inviți? îl întrebă zâmbind.
Fals, bineînţeles.
-N-am zis c-am să te ţin de mâna sau că o să fiu lângă tine toată seara. Era doar o sugestie.
-De ce?
-De ce, ce?
-De ce m-ai chemat?
-Pentru că te ştiu Brooks! Adică o ştiam pe fata care erai înainte de asta. Nu ştiu cum e şi nici nu vreau să trec pe acolo, dar cred că ţi-e greu. Acum îmi pare că... îşi trecu frustrat mâna prin par, eşti doar o umbră din ceea ce ai fost odată. O scoică goală—
-Am înţeles, mersi de grijă, îi zise şi puse mâna pe mâner sătulă până peste cap de analizele și sfaturile altora si de metaforele lor.
-Ştiu că ar fi o idioţenie din partea mea să îţi cer să fii din nou aceeaşi fată, sau să treci peste, dar mi-ar plăcea să văd că nu te laşi. Ok?
Mormăi un "mulţumesc" şi începu să se lupte cu centura de siguranţă. Reuşi să o desfacă, dar înspre el nu mai privi ci îşi deschise uşa şi ieşi.
Tocmai pe când îşi spusese că nu sunt oameni cărora să le pese de ea, viaţa îi demonstrase că există. Tocmai pe când credea că nimeni nu are ațteptări de la ea... De ce? Ca să o facă să se simtă şi mai prost! De parcă nu dezamăgise îndeajuns de multe persoane!
Rămase în faţa uşii până când maşina se îndepărtă. Îşi ascunse geanta în gardul viu şi cu o viteză mai mare decât avuse toată ziua, o zbughi înspre parc. Nu avea de gând să rămână acasă. Atâta timp cât putea să evite orice fel de contact cu el, nu avea de gând să își încerce norocul și să stea acolo așteptând să ia bătaie. Era mai deşteaptă decât atât.
Se plimbă ore în şir prin parc, fără un scop anume. Doar dorinţa de a sta departe de casă. Şi de problemele care o aşteptau acolo, în spatele ușilor închise. Abia când bezna o împiedică să mai rămână hotărî să se întoarcă. Îi era foame, o dureau picioarele şi durerea de cap reapăruse.
Îşi recuperă geanta din tufiş şi intră în casă pe vârfuri. Îl zări lăţit pe canapea, mult prea aburit că să fie treaz. Deci inofensiv, deocamdată. Mulţumi cerului pentru milă şi intră în bucătărie. Puse rapid mâna pe bidonul de lapte, punga de cereale şi o lua la fugă înspre camera ei.
Atunci o auzi. Se înfioră toată şi strângând din ochi se forţă să intre în camera ei. Dar îşi puse mâncarea pe birou şi nu putu să stea liniştită. Trebuia să o vadă. Căci cu siguranța el nu se sinchisise sa aibă grijă de ea. Verifică holul pentru a se asigura că zbieretele nu au trezit monstrul cumva. Norocul era încă de partea ei.
Deschise uşa încet şi intră în bezna camerei cu inima cât un purice. Un plâns slab, înfundat de perină se auzea dinspre pat, aşa că păşi într-acolo. Şi ea avea coşmaruri, dar niciodată nu o afectase atât de tare un coşmar. Poate era mai tare decât crezuse.
Ori poate nu mai era nevoie de un coşmar să o afecteze, era deja distrusă.
Găsi patul cu degetul mic de la picior şi ar fi rostit câteva cuvinte colorate, dar plânsul femeii deveni mai înfiorător. Dacă asta era posibil. Se aşeză pe marginea patului şi îmbrățișă trupul femeii. Aprinse lampa de pe noptieră.
-Hei, mama. Sunt aici, da? Totul e bine, îi șopti ea încurajator.
Vocea îi era spartă şi lacrimile îi dădură deja în colţurile ochilor, dar acolo era o persoană mai distrusă decât ea, o persoană care depindea de ea. Plânsul încetă lăsând loc suspinelor şi femeia deschise ochii în sfârşit.
-L-am văzut! Era... eram acolo!
-Șșșș.
-Dar l-am... chiar l-am văzut!
Şoaptele femeii erau aspre, răguşite.
-Te cred. Acum linişteşte-te, da? Sunt aici.
Privirea femeii se schimbă brusc. Nu mai arăta de parcă s-ar fi pierdut... ci de parcă tocmai s-ar fi trezit din cel mai înfiorător coşmar. Era groază în ochii ei. Schimbarea fu atât de bruscă încât fata rămase pierdută preț de câteva secunde.
-Unde e?
-Cine, mamă?
-Thibault. Unde l-ai ascuns? Era aici.
-Mamă... Thibault, ezită, nu mai e.
-Minţi! Era aici, povestea cu mine.
-Mamă—
-Thibault? Puiule, unde eşti?
-Mama, te rog! imploră ea.
Insista degeaba. De când Thibault murise, necazurile continuau să vină val şi ea rămase singură să le înfrunte. Moartea lui nu îl răpise numai pe el, ci îi răpise şi mama şi tatăl, lăsând în urmă o minte bolnavă de copil în corp de femeie şi un marinar beţiv în locul tatălui ei. Stricase întreaga familie, iar ea rămase fără trei persoane dragi deodată.
-Mă duc să îl caut, bine mamă?
-În regulă, spune-i că vreau neapărat să vorbesc cu el.
Zâmbetul cald reapăru pe chipul femeii şi în acel moment blonda ştiu că ar face orice că să mai vadă acel zâmbet. Să simtă că mama ei n-a dispărut întru totul, ci e undeva ascunsă, acolo în adânc. Chiar dacă pentru asta trebuia să mintă cât nu minţise într-o viaţă întreagă. Şi apoi să plângă şi mai mult.
Se ridică de pe pat şi fără să mai piardă vremea, merse la bucătărie. Umbla pe vârfuri şi de fiecare dată când i se părea că aude vreun zgomot din sufragerie tresărea. Dar cum începuse deja să adune experienţă, nu dură mult până cana de ceai fu gata. Lua din dulap una din fiolele de somnifer şi o turna pe toată în cana de ceai. Se uită peste umăr în sufragerie. Încă dormea, aşa că lăsă gura de aer pe care o ţinuse de ceva vreme şi se întoarse uşurată la etaj.
Ajunse în faţă uşii şi după ce îşi lipi un zâmbet idiot pe faţă, intră.
-Thibault a ieşit la alergat cu prietenii lui, dar tocmai pregătea ceaiul şi m-a rugat să ţi-l aduc eu căci se grăbea tare. A promis că se întoarce repede. Spunea că are o veste bună.
Îi zâmbi din nou şi îi întinse cana de ceai.
-O veste bună, zici? Ce crezi că vrea să îmi spună?
-Nu ştiu. Bea ceaiul şi vom aştepta împreună să se întoarcă, ce zici?
-E perfect așa, mulțumesc, iubita.
Se sui în pat lângă mama ei şi se bagă sub plapumă. Îşi lipi obrazul de umărul ei şi trase adânc aer în piept. Încercă în zadar să-şi reţină lacrimile căci doi stropi încăpăţânaţi se prelinseră pe obrazul ei. Noroc că mama ei nu simţise.
Aşteptă în tăcere până când femeia bău ceaiul până la ultimul strop. Apoi, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru de pe lume, începu să-i povestească nimicuri de la şcoală. Folosea asta ca s-o distragă, dar poate, undeva pe drum... se distrăgea şi pe ea. Îşi crea măcar pentru câteva minute, o iluzie de normalitate.
După câteva minute însă, se trezi vorbind singură. Scăpase destul de uşor de data asta, dar niciodată nu ştia cât durează o astfel de criză. Sau în ce fel de vis frumos trebuie să-i ţină isonul. Asta era surpriza zile. Uneori Thibault era încă viu așa că îl așteptau împreună, alteori se pregăteau de înmormântare- pentru a nu știu câta oară. Se ridică de pe pat şi după ce o înveli pe femeie, ieşi din cameră şi închise uşa după ea.
Era mai mult decât obosită şi era sătulă până peste cap de toate episoadele şi crizele altora, la care ea trebuia să facă faţă. Dar asta era geamantanul pe care îl primise de la viaţă şi cu el trebuia să meargă înainte. Păcat că picase sub greutatea lui şi acum trebuia să se târască în genunchi, prin praf că să meargă mai departe.
Se dezbrăcă rapid, trase pe ea o rochiţă de noapte şi se aruncă în pat. Încercă în zadar să adoarmă, iar pernă era deja udă de la atâtea lacrimi. Strânse mai tare plapuma în jurul ei, se roti pe toate părțile, dar nu avu nici un efect. Se ridică din pat şi fiindcă nu era prima dată când făcea asta, ieşi tiptil din camera şi se întoarse cu unul din tricourile lui.
Strânse tricoul în braţe inhalând parfumul ce părea că se disipează cu fiecare secundă trecută şi se aşeză în pat. Acum putea să doarmă.
~^~
Se trezi mai obosită decât se culcase, dar te întreabă vreodată viaţă dacă ai energie? Nu! Îţi aruncă totul în faţă, şi de cele mai multe ori eşti ca un subnutrit într-o arenă cu lei şi gladiatori. Destinul tău e să mori oricum. Acum sau mai târziu – asta depinde şi de tine.
Nu avea timp de pierdut aşa că după ce se spălă rapid şi trase pe ea ceva haine comode pentru şcoală, coborî la bucătărie. Victor plecase deja la serviciu – măcar asta făcea bine – aşa că pregăti rapid un mic dejun pentru mama ei, în care adugă din nou o doză, puţin mai mică decât cea de seară trecută, de sedativ, apoi urcă cu mâncarea.
-Unde e Thibault? o întreba de îndată ce deschise uşa.
Deci piesa de teatru de seară trecută continua...
-Bună dimineaţă şi ţie, mamă!
-Bună, bună! Unde e băiatul ăsta? A dat cumva de probleme de nu vine să mă vadă?
-Nu mama. Thibault a trebuit să plece mai devreme azi pentru un proiect cu colegii, dar a fost în camera ta înainte să plece. Dormeai?
-Thibault a fost aici?
-Sigur! Voia să îţi spună că săptămâna viitoare pleacă cu prietenii de la clubul de caritate prin ţară. De-asta a plecat şi azi mai devreme, trebuie să pună la cale toate detaliile.
-Oh... e ocupat! Dragul de el, cât munceşte!
-Sigur, îi zise zâmbind. Uite, eu trebuie să plec la şcoală. Am s-o rog pe doamna Williams să treacă mai târziu pe aici, ok?
-În regulă, iubita. Nu te mai stresa pentru mine, da?
Se apropie de femeie şi strângând din dinţi pentru a nu permite lacrimilor să scape, o îmbrăţişă. Oricât de gravă ar fi fost căderea ei, îi era mama până la urmă. Şi dacă femeia nu-şi amintea ce ar trebui să însemne asta, ea îşi amintea ce înseamnă să fii o fiică. Şi oricum ar fi fost, o iubea mai mult ca orice pe lumea asta.
Îi sărută fruntea şi plecă. După ce trecu pe la vecină să o roage să vadă de mama ei, porni înspre şcoală. Era drăguţ că lumea o ajuta, dar când îi vedea privind-o cu ochii în lacrimi sau cu acea simpatie amestecată cu compasiune, îi venea să îşi ia lumea în spinare şi să nu se mai întoarcă niciodată. Ura mila din ochii lor mai mult decât ura faptul că era singură! Aproape.
Nici nu realiză când ajunse la şcoală, mult prea absorbită fiind de propriile gânduri, şi la fel se strecură întreagă zi, curgând pe lângă ea ca apa pe lângă un bolovan. Abia când se trezi la ieşirea din şcoală, gândul că are de trecut peste încă un weekend de una singură, o trezi la realitate. Încercă să calmeze urgia ce se născu în pieptul ei, dar nu reuşi decât să îşi muşte limba până la sânge... coşmarul însă... nu lua sfârşit.
-Trecem să te luăm pe la şapte?
Ştia cine e în spatele ei, îi știa vocea şi totuşi se întoarse atât de brusc încât ameţi. Uitase complet de petrecere. De parcă îi ardea ei de petreceri! Îi veni să râdă. Şi să plângă. Nu avea timp nici să mănânce, d-apăi să stea să râdă şi să bea laolaltă cu o mâna de adolescenți răsfăţaţi şi plini de hormoni, mai ceva ca motanul lui Billy de pureci. Era o vreme când ar fi zis 'Da' fără să clipească, dar trecuse mult de atunci. Vreo trei luni?
Acum petrecerile pur şi simplu nu mai erau scena ei. Şi poate totuşi era exact ceea ce avea nevoie. Poate câteva pahare de bere, o porţie de ras la bancuri proaste şi o schimbare de atmosferă era exact ceea ce avea nevoie să iasă din starea în care era.
Mda... nici măcar ea nu credea aşa ceva.
-Nu ştiu ce să zic...
-Oh, haide Brooks! Ai nevoie de o pauză. Şi pe deasupra la noapte sărbătorim.
-Ce? Sărbătoriţi că aveţi ce bea?
-N-ai cum să scoţi entuziasmul asta din mine. Mai avem o săptămâna de şcoală, apoi clasa a doişpea şi gata. Aşa că nimic nu poate şterge zâmbetul asta larg de pe faţa mea.
-Îmi dai voie să încerc? îl întreba încleştând pumnii şi aducându-i la acelaşi nivel cu faţa lui.
Preston îi prinse pumnii într-ai lui şi o aduse mai aproape.
-Ce-ai zice dacă te-aş îmbrăţişa până zâmbeşti şi tu? o testa el zâmbind dulce.
-Ce-ai zice dacă ţi-aş murdări tricoul cu meniul de ieri? îi răspunse ea zâmbind la fel de dulce.
Ah, avea să dea în diabet daca mai continua așa!
-N-ai cum! Nu cred că ai mâncat ceva ieri. Tocmai de-asta o să am grijă să fie şi mâncare la petrecere. La şapte fără cinci să fii în faţa porţii.
-Da, să trăiţi!
Poate nu va fi chiar atât de rău să uite de problem măcar pentru câteva ore. Poate aşa va trece mai uşor peste weekendul ăsta nenorocit! Poţi să-ţi amorţeşti simţurile, nu-i aşa? Ei bine ea avea de gând să-şi amorţească mintea. Oricum gândea prea mult. Apoi dacă reuşea, inima era următoarea pe lista. Când nu simţi nimic... nu poţi fi rănit.
*Precizare: Î.E. = înainte de Elena. Sper că e lămuritoare precizarea.