Inima îmi exploda în piept de frică, trupul îmi tremura din toate încheieturile, iar când mi-am ridicat ochii inundați de spaimă spre ceea ce se afla în fața mea am înghițit în sec. Un pitbull maro era la câțiva centimetri de mine mârâind furios, balele i se scurgeau pe bărbie, iar în ochii lui vedeam flăcările iadului. Nu știam ce să fac și îi susțineam privirea chiar dacă muream de frică, iar cu grijă am luat o piatră în mână și am aruncat-o în lateral, astfel atenția câinelui a fost atrasă și printr-o mișcare rapidă mi-am trecut prin gaură restul corpului și alergam cât mă țineau picioarele spre piscină auzind lătratul câinelui în spatele meu.
Adrenalina îmi pompa în vene și am răsuflat ușurată când am observat că piscina era goală și omul cu armă nu mai era. Pitbull-ul a sărit spre mine fioros și singura mea cale de scăpare a fost să sar în piscină și după ce apa m-a învăluit ca o gheară am ieșit la suprafață dând din mâini și tragând adânc aer în piept. Credeam că am scăpat, dar câinele a sărit în apă înotând spre mine mârâind și obligându-mă să mă îndrept spre cealaltă parte a piscinei.
- Te rog să mă lași în pace, cățelule, am spus dând din mâini și picioare când el a ajuns în dreptul meu fiind gata să se năpustească asupra mea. Panicată mi-am îndreptat ochii spre casă și am observat un băiat într-un halat alb apropiindu-se și fără să gândesc am început să țip.
- Ajutor! Ia câinele ăsta de aici, te rog, am strigat când am ajuns la marginea piscinei, însă nu reușeam să ies din apă fiind încolțită de câine, iar băiatul se uita amuzat la mine cu brațele încrucișate.
- Ajută-mă, dobitocule, am răcnit cu inima tremurându-mi de frică.
- Hades, vino, a spus în cele din urmă și câinele s-a îndreptat spre el prin apă. Am răsuflat ușurată trecându-mi mâinile prin părul ud și mi-am îndreptat ochii spre el. Totul în jur s-a oprit fără să mai aud vreo ceva și îl vedeam doar pe el într-o aură sclipitoare. Ochii lui căprui fermecători mă priveau sceptici, părul șaten încă era umed, buzele subțiri și roze erau ridicate într-un surâs ștrengăresc, frumusețea și delicatețea chipului său mă fascinau mai mult decât orice carte a făcut-o vreodată, iar trupul lui zvelt si pieptul puțin dezgolit mă lăsau fără aer.
În viața mea nu mai văzusem un băiat atât de frumos, iar când mi-am dat seama unde eram mi-am coborât privirea stânjenită și m-am ridicat pe marginea piscinei ieșind din apă.
- Cine naiba ești? M-a întrebat apropiindu-se de mine împreună cu Hades, câinele. Sincer, numele ăsta i se potrivea de minunte pentru că părea cu adevărat desprins de acolo.
- Nimeni, am mormăit storcându-mi hainele de apă și dându-mi șuvițele de păr de pe față.
- Manolo, a strigat și în următoarea clipă bărbatul cu armă pe care îl văzusem atunci a apărut lângă băiat și am ridicat mâinile speriată, iar ochii mai aveau puțin și îmi ieșeau din orbite de uluire.
- Cine ești? M-a întrebat din nou băiatul încruntându-se.
- Nu... nu știu, am răspuns tremurând abia putând să mă uit la el.
- Fabian o va lua razna dacă o să afle că cineva a intrat pe propietea noastră!
- Tinere stăpân, ar fi bine să-i spuneți domnului Fabian și să-l lăsați să decidă ce să facă cu ea. Nu avem de unde să știm cât de mult a văzut!
- Ai dreptate, Manolo, a decis el săgetându-mă cu privirea, iar eu abia de mai puteam respira și nu știam cum să ies din situația în care am ajuns. Nu știam cine erau oamenii ăia, ce hram purtau și de ce eram amenințată cu un pistol. Îmi voiam doar telefonul înapoi. Niciodată nu am fost într-o astfel de situație, iar cel mai bizar era faptul că nu îmi puteam lua ochii de la acel băiat. Era atât de frumos...
- Ce se întâmplă aici? Am auzit o voce groasă răsunând și am privit peste umărul lui Manolo unde am zărit un bărbat bine făcut, înalt, brunet cu ochii negri, chipul încadrat de o barbă îngrijită, atrăgător, impunător și părea mult mai mare decât fratele meu, probabil avea în jur de 40 de ani și arăta senzațional. Am înghițit în sec și mi-am lăsat mâinile jos speriată. Ce urma să se întâmple cu mine?
- Emilian, este vreo problemă? A spus el cercetându-mă atent.
Emilian se uita când la mine, când la acel bărbat fără să știe ce să facă, dar ochii mei îl implorau să mă ajute și pentru prima dată după atât de mulți ani depindeam de cineva știind că cel mai probabil urmam să fiu dezamăgită. Brusc, Emilian a făcut câțiva pași spre mine, m-a prins de mână hotărât și și-a îndreptat ochii spre Fabian.
Șocul de pe chipul meu era atât de vizibil, iar ceea ce simțeam în legătură cu acea atingere a mâinilor m-a bulversat complet. Acea atingere mi-a făcut sufletul să tremure, inima să îmi tresară, iar când am închis ochii și am inspirat profund mi-am dat seama că aș fi vrut să rămân pentru totdeauna pierdută în acel moment prețios.
- Prietena mea s-a speriat de Hades și a căzut în piscină, Fabian. Totul este în regulă!
- Ești sigur? Știi că urăsc să mă minți, l-a avertizat îngustându-și sceptic ochii.
- Da, a susținut cu vehemență fulgerându-l cu privirea pe Manolo ca să-și țină gura.
- Nu știam că ai gusturi așa de proaste la fete. Și cum spuneai că o cheamă? Am făcut cu el un schimb rapid de priviri fiind amândoi destul de tensionați, iar când m-a strâns mai tare de mână am răspuns.
- Eva, am rostit pe nerăsuflate.
- Exact, a adăugat Emilian trăgându-mă mai aproape de el. Eva!
- Eva, eu sunt Fabian, fratele lui Emilian. Sper că este ultima dată când aduci pe cineva acasă. Știi bine că tatei nu îi place!
- Știu. O voi conduce pe Eva acasă, a spus urmărindu-l cu privirea pe fratele lui cum se îndepărta împreună cu Manolo.
Și-a retras mâna dezgustat, iar asta m-a adus cu picioarele pe pământ dându-mi seama cine eram de fapt. Doar o tocilară ignorantă...
- Mulțumesc, am mormăit privindu-l cu coada ochiului cum a luat pe el un tricou și tenesii albi de lângă șezlong în picioare.
- Nu știu cine naiba ești și de ce ai venit aici, dar tocmai ți-am salvat viața. Fabian ar fi fost dur cu tine.
- Din neatenție telefonul meu a ajuns în curtea ta și doar am vrut să-l recuperez, i-am explicat rușinată având obrajii îmbujorați.
- Îți dau telefonul și sper să nu te mai văd niciodată pe aici. Nu pot să cred că am ținut de mână un șoarece de bibliotecă ca și tine, a spus dezgustat strâmbând din nas.
Da, asta eram și nu îmi venea să cred ce am simțit când m-a atins... Niciodată nu am experimentat o asemenea trăire, dar știam că trebuia să stau închisă în carapacea mea deoarece doar acolo eram în siguranță. Am mers împreună spre poarta principală și am văzut mai mulți oameni înarmați care mi-au dat o mie de fiori reci pe șira spinării. Am fost fericită că mi-am recuperat telefonul și când am ieșit în stradă mi-am luat ghiozdanul pe care l-am ascuns după niște tufișuri și mă uitam dezorientată prin jur pentru că nu știam pe unde să o iau ca să ajung acasă.
- Unde stai? M-a întrebat observându-mi neliniștea și agitația.
- Asta este o întrebare foarte bună. Nu știu, dar îmi voi da seama în cele din urmă!
- Ești foarte ciudată. Cum să nu știi unde locuiești?
- Abia astăzi m-am mutat în oraș și...
- Spune-mi adresa și te duc eu, a spus dându-și ochii peste cap iritat.
- Nici adresa nu o știu, am răspuns aplecându-mi capul stânjenită.
- Cred glumești, Eva!
- Nu îți face griji pentru mine. Trebuie să plec, am spus grăbită și am plecat înainte ca el să mai scoată vreun cuvânt. M-am uitat mâhnită la telefonul care era închis pentru că nu mai avea baterie, arătam ca o pisică plouată și nu știam pe care străzi trebuia sa o iau ca să ajung acasă deoarece erau prea multe și nu le puteam deosebi.
În mai puțin de o oră se întuneca și mă simțeam pierdută într-un oraș atât de mare. Eram mereu atentă la detalii, dar nu m-am chinuit să memorez adresa casei mele sau numărul de telefon al fratelui meu și eram foarte supărată pe mine, însă cel mai mult mă înfuria faptul că aveam senzația că m-am învârtit în cerc timp de două ore. Cum am putut fi atât de amețită? Din când în când gândul îmi zbura la Emilian și nu puteam să găsesc o explicație pentru ceea ce am simțit când l-am cunoscut. Ce se întâmpla în inima mea? Am expirat șuierător lipindu-mi spatele de bancă și măcar hainele îmi erau aproape uscate, iar părul ciufulit și încă ud la vârfuri.
Am aruncat o privire scurtă cărții de lângă mine și am schițat un mic surâs în colțul gurii. Prima mea carte... Cartea pe care mama mi-a oferit-o cadou înainte ca tata să o ucidă. Era scrisă de un scriitor italian pe nume Edmondo de Amicis intitulată ,,Cuore" sau ,,Inimă de copil" și era despre un elev numit Enrico, care m-a învățat să îmi iubesc patria, semenii, familia, peofesorii, colegii, iar întâmplările frumoase și emoționate din carte m-au făcut să privesc viața dintr-un alt unghi, dar chiar și așa nu puteam să îmi mai iubesc tatăl așa cum Enrico o făcea. Dragostea pentru tatăl său era necondiționată chiar dacă el l-a rănit... Prețuiam cartea aia mai presus de propria viață pentru că era ultimul lucru de la mama și de fiecare dată când priveam acea carte simțeam că mama era alături de mine...
Totuși, încă eram pierdută în oraș și îmi venea să plâng deoarece nu știam cum să ajung acasă, iar Matt probabil murea de îngrijorare... Presimțeam că urma să fiu pedepsită când ajungeam acasă... Dacă ajungeam.
- Ești sigură că ai o casă?
- Emilian? !Am întrebat coborându-mi privirea asupra lui uluită.
- Există doar un singur Emilian și acela sunt eu. Îmi inspiri milă așa că spune-mi cum să te ajut, Eva!
- Ar fi dacă mi-ai putea găsi casa!
- În general nu fac lucruri din astea, dar fața ta de miloagă m-a bântuit până acum, a spus amuzat fixându-mă cu ochii lui căprui sclipitori. Cum să îți explic? Eu sunt undeva printre nori, iar tu ești undeva prin canale printre șobolani.
- Da, am entuziasmată. Îmi plac șobolanii.
- Ciudato, a rostit strâmbându-se. Spune-mi cu lux de detalii cum arată cartierul în care locuiești, Eva!
I-am povestit tot ceea ce mi-am amintit cu privire la cartierul în care locuima și Emilian era sigur că știa unde se afla, iar asta mă bucura mult. M-am ridicat de pe bancă și am mers împreună spre o stație de taxiuri și tot ceea ce trebuia să fac era să mă urc în unul și să plec, dar încă mă agățam de clipele petrecute cu el.
Deși îmi vorbea de sus și mă considera o ciudată, eu eram fermecată de el... Singurul lucru de care am mai fost fermecată înainte era o carte și mă temeam ca Emilian să nu devină o carte de care să fiu dependentă.
- Nu știu cum să îți mulțumesc, am spus când am ajuns lângă un taxi.
- Uită că m-ai cunoscut. Dacă ne mai întâlnim vreodată să nu mă bagi în seamă pentru că să fiu văzut cu cineva ca tine îmi strică reputația, Eva!
- Am înțeles, am răspuns pe un ton dezamăgitor și eram copleșită de durerea pe care cuvintele lui mi-o provocau. Cineva ca mine? Eram atât de ignorantă?
- Ce naiba faci cu o carte? A rostit indignat observând cartea din mâinile mele cu coperți roz și ilustrații pe un fundal galben, iar faptul că era deteriorată arăta cât de veche era...
- Asta? Este ultimul cadou de la mama înainte de a...
- Da, da, a mormăit dându-și ochii peste cap. Nu mă interesează. Pleacă odată!
Am dat afirmativ din cap și m-am urcat în taxi spunându-i șoferul numele cartierului și atunci când mașina s-a pus în mișcare continuam să privesc pe geam admirându-l... Aș fi vrut să îmi dăruiască un zâmbet și să mă învețe din nou să visez pentru că am uitat să mai fac asta. Nu știam ce se întâmpla în inima mea, dar Emilian a trezit-o la viață cu lumina sa mângâindu-mi rănile și alinându-mi durerea sufletului...
Am inspirat profund și am închis ochii preț de o clipă pentru a mă putea trezi apoi la realitate. Realitatea în care eu eram o tocilară, iar el un băiat pe care niciodată nu aș putea să-l ating... Cumva mă îndrăgosteam?
Când am ajuns în cartierul meu m-am liniștit și am ajuns acasă când deja s-a înserat, iar Matt mă aștepta în salon tensionat și îmi era teamă de ceea ce urma...