Privesc răsăritul cu teamă , mă tem că odată cu acel răsărit vor apărea tot mai multe probleme . Trăiesc cu această frică de mult timp ... Aveam doar 10 ani când mi-am văzut părinții plecând , a fost ultima dată când i-am văzut . Nu știu de ce au plecat , mereu îmi spun că se vor întoarce , că nu m-au abandonat .
Îmi e dor de Andrei , de fratele meu . A plecat și el ... Țin minte acele momente când ne certam pe o bucățică de ciocolată , când făceam fel de fel de concursuri fără rost , când eu nu îl lăsam să își facă temele ... Aș vrea să trăiesc din nou acele clipe... Nu știu de ce a plecat și el ... După plecarea părinților noștrii am stat în casa bunicii timp de 2 ani , îmi amintesc că au fost 2 ani plini de suferință și de lacrimi ... Bunica noastră a murit . Nu aveam pe nimeni , eram doar noi 2 , două suflete obligate să trăiască o viață mult prea crudă , mult prea misterioasă . A plecat și el ... Mi-a spus sfios : ”Adela ... Mă voi întoarce!” . Am crezut acele cuvinte ani la rând , credeam că răsăritul soarelui îmi va aduce fratele ... dar nu a fost așa... răsăritul soarelui îmi aducea tot mai multe probleme , nu mai puteam sta în orfelinat . Nu doarem să par singură , ”a nimănui” . Nu mai credeam în nimeni , cuvintele fratelui meu au fost șterse de nisipul timpului . În orfelinat nu aveam prieteni , scriam doar scrisori și poezii despre o altă viață , viața pe care mulți o au și nu știu să o aprecieze ... O viață privată pentru mine . Priveam în fiecare zi răsăritul , îmi priveam problemele . După 3 ani de la plecarea fratelui meu speranța era doar un cuvânt , iubirea și fericirea erau doar niște cuvinte private pentru mine . Probabil meritam și eu o rază de lumină în viața mea , pobabil că meritam o nouă viață . Răsăritul soarelui mi-a adus fratele înapoi , iar fratele meu mi-a deschis drumul spre o lume pe care o credeam interzisă .