Departe în ocean, unde apa e la fel de albastră ca cea mai frumoasă albăstrea, şi la fel de limpede precum cristalul, dar și tare, tare adâncă; atât de adâncă încât nicio plasă n-ar putea să o atingă: multe turle de biserici, puse una peste alta, n-ar ajunge de la pământul de pe uscat până la apa de dedesubt. Acolo trăiesc Regele Mării şi supuşii săi. Nici să nu ne închipuim că nu e nimic pe fundul mării, în afară de nisip galben. Fireşte că nu e aşa. Cele mai deosebite flori şi plante cresc acolo; frunzele și tulpinele lor sunt atât de flexibile, încât până şi cea mai uşoară mişcare a apei le face să se urnească din loc de parcă ar avea viaţă. Peştii, deopotrivă mari şi mici, lunecă printre corali cum păsările zboară aici printre copaci înainte să aterizeze. În cel mai adânc loc dintre toate, se află castelul Regelui Mării. Pereţii săi sunt construiţi din corali, şi ferestrele lungi şi gotice sunt din cea mai netă ambră. Acoperişul e format din scoici, care se deschid şi se închid, în timp ce apa curge peste ele. Aspectul lor este deosebit de frumos, deoarece fiecare dintre ele ascunde câte o perlă strălucitoare, care ar fi demnă pentru diadema unei regine.
Regele Mării a fost văduv pentru mulţi ani, iar bătrâna sa mamă a întreţinut casa pentru el. Ea era o femeie înţeleaptă şi extrem de mândră de măreaţa ei naştere; drept dovadă, purta doisprezece stridii pe coadă; pe când altora, de asemenea cu un rang înalt, li se permitea să poarte doar şase. Ea, însă, merita laude alese, în special pentru că le îngrijea pe micuţele prinţese ale mării, nepoatele ei. Erau şase copile frumoase; dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre ele; pielea ei era la fel de netedă şi delicată ca o petală de trandafir, şi ochii ei la fel de albaştrii precum cea mai adâncă mare; dar, ca toate celelate, nu avea picioare, iar corpul ei se încheia cu o coadă de peşte. Toată ziulica se jucau în măreţele holuri ale castelului, sau printre florile vii care au crescut prin pereţi. Marile ferestre de ambră erau deschise şi peştii au înotat înăuntru precum rândunicile zboară în casele noastre când deschidem ferestrele; exceptând că peştii au înotat până la prinţese, au mâncat din mâinile lor şi le-au lăsat să îi mângâie. În afara castelului era o grădină frumoasă, în care creşteau flori roşu deschis şi albastru închis, şi floricele ca flăcările focului; fructul strălucea precum aurul, iar frunzele şi tulpina se mişcau înainte şi înapoi în continuu. Însuşi solul era cel mai fin nisip, dar albastru ca flacăra sulfului arzând. Peste tot zăcea o deosebită lumină albăstruie, de parcă ar fi fost înconjuraţi de aerul de deasupra, prin care cerul albastru lumina, în loc de adâncimile întunecate ale mării. În apă limpede soarele putea fi văzut, arătând ca o floare purpurie, cu lumină emanată din caliciu. Fiecare dintre tinerele prinţese avea câte o bucată mică de pământ în grădina, în care putea săpa şi planta după cum doreşte. Una dintre ele şi-a aranjat stratul de flori în formă de balenă, alta a crezut că ar fi bine să şi-l facă pe al ei în formă de sirenă mică; dar cel al mezinei era rotund precum soarele şi conţinea flori la fel de roşii ca razele sale la apus. Era un copil ciudat, tăcut şi gânditor; iar pe când surorile ei erau încântate de lucrurile minunate obţinute din vasele scufundate, ei nu-i pasă de nimic în afară de drăguţele ei flori roşii, ca soarele, exceptând o frumoasă statuie de marmură. Era reprezentarea unui băiat chipeș, făurit din piatră alb pur, care a căzut pe fundul mării într-un naufragiu. Fata a plantat lângă statuie o salcie plângătoare de culoarea trandafirului. A crescut spectaculos, şi tare curând îşi atârna proaspetele rămuri peste statuie, aproape până jos la nisipul albastru. Umbra avea o tentă movulie, şi se clătina înainte şi inapoi precum ramurile; era de parcă coroana şi rădăcina copacului se jucau, încercând să se sărute una pe cealaltă. Nimic nu o încânta mai mult decât să audă de lumea de la suprafaţă. A făcut-o pe bătrâna ei bunică să-i spună tot ce ştia despre corăbii şi oraşe, oameni și animale. Ei i se părea cel mai minunat şi frumos să audă că florile de pe pământ ar trebui să aibă mireasmă, nu ca cele din apă; că pomii ar trebui să fie verzi şi că peştii de printre copaci ar putea să cânte atât de suav, că ar fi o încântare să îi auzi. Bunica ei a numit păsărelele peşti, sau ea n-ar fi înţeles-o, deoarece ea n-a văzut niciodată păsări.
—Când vei împlini cincisprezece ani, spuse bunica, vei avea permisiunea să te ridici în afara mării, să stai pe stânci la lumina lunii, în timp ce marile corăbii navighează în apropiere; şi după vei vedea şi pădurile şi oraşele.
În anul următor, una dintre surori va face cincisprezece ani; dar de vreme ce fiecare dintre ele era cu un an mai mică, mezina trebuia să aştepte cinci ani înainte de a veni rândul ei să se ridice din străfundul oceanului și să vadă pământul cum o facem noi. Totuşi, fiecare dintre ele a promis să le zică celorlalte ce a văzut la prima ei vizită şi ce crede că a fost cel mai frumos, deoarece bunica lor nu le putea zice destule; erau foarte multe lucruri despre care voiau informaţii. Niciuna nu dorise la fel de mult ca mezina să-i vină rândul, cea care avu atât de mult timp de aşteptat, şi care era tăcută şi gânditoare. Multe nopţi a stat uitându-se pe fereastra deschisă, privind prin apa albastru închis, şi urmărind peştii cum împroşcau apă cu aripioarele şi cozile lor. Putea vedea luna şi stelele sclipind slab; dar prin apă păreau mai mari decât le vedem noi. Când ceva ca un nor negru trecea între ea şi ei, fata ştia că era ori o balenă care înota deasupra ei, ori o corabie plină cu fiinţe umane, care nu şi-ar fi imaginat niciodată că o frumuşică mică sirenă stătea sub ei, ţinându-şi mâinile albe departe de chila corăbiei.
De îndată ce cea mai mare dintre surori a împlinit cincisprezece ani, i-a fost permis să iasă la suprafaţa oceanului. Când s-a întors, avea sute de lucruri despre care să vorbească; dar cel mai frumos, a zis ea, era să stai în lumina lunii, pe o bancă de nisip, în marea tăcută, lângă coastă și să te uiţi la marele oraş din apropiere, unde luminile sclipeau ca sute de stele; să auzi sunetul muzicii, hărmălaia trăsurilor, şi vocile făpturilor umane şi după să auzi zdrăngănitul vesel al clopotelor din turlele bisericii; şi pentru că nu se putea duce în apropierea acestor lucruri minunate, şi le dorea cu mai multă ardoare decât oricând. Oh, n-a ascultat cea mai mică soră toate aceste descrieri cu nerăbdare? Şi după, când a stat la fereastra deschisă, uitându-se sus prin apa albastră şi întunecată, s-a gândit la măreţul oraş, cu toată forfota şi zarva lui, îşi închipuia chiar şi sunetul clopotelor bisericii, jos în adâncimile mării.
După încă un an, a doua soră a primit permisiunea de a ieşi la suprafaţă şi inota unde doreşte. S-a ridicat chiar când soarele apunea, şi aceasta, a zis ea, a fost cea mai frumoasă privelişte dintre toate. Întregul cer arăta ca aurul, în timp ce nori mov şi roz, pe care nu îi putea descrie, puteau deasupra ei; şi încă şi mai rapid decât norii, zbura un stol de lebede sălbatice spre soarele ce apunea, arătând ca un lung văl alb prin mare. Ea a înotat de asemenea şi spre soare; dar acela s-a scufundat în valuri, iar tonurile rozalii au apus dinspre nori şi dinspre mare.
Rândul celei de-a treia surori a urmat; aceea era cea mai curajoasă dintre ele, şi a înotat până la un râu larg care se revărsa în mare. Pe bănci a văzut dealuri verzi acoperite cu frumoase vițe de vie; palate și castele se zăreau printre minunații copaci ai pădurii; a auzit păsările cântând și razele soarelui erau atât de puternice încât s-a simțit obligată să se scufunde des sub apă pentru a-și răcori fața care o ardea. Într-un pârâiaș a găsit o adevărată adunătură de copii umani, aproape dezbrăcați, pălăvrăgind în apă; a vrut să se joace cu ei, dar au fugit îngroziți, și după un micuț animal negru a venit în apă; era un câine, dar ea nu știe asta, pentru că n-a văzut niciodată înainte unul. Animalul a lătrat la ea atât de teribil încât fata s-a speriat, și s-a dus repede înapoi în larg. Dar a spus că nu va uita niciodată frumusețea pădurii, dealurile verzi, și copilașii frumoși care puteau înota în apă, deși nu aveau cozi de pește.
A patra soră a fost mai timidă; a rămas în mijlocul apei, dar a spus că a fost la fel de frumos aici cum ar fi fost în apropierea țărmului. A putut vedea atâtea mile în jurul ei, și soarele de deasupra ei arăta ca un clopot de cleștar. A văzut corăbii, dar la o distanță atât de mare că arătau ca niște pescăruși. Delfinii se jucau în valurile mării, și marile balene împroșcau apă pe nări până când părea că mii de fântâni se joacă în fiecare direcție.
Ziua de naștere a celei de-a cincea surori a avut loc iarna; așadar când i-a venit rândul, a văzut ceea ce celelalte n-au putut vedea când au mers sus. Marea arăta destul de verde și mari ghețari pluteau în apropiere fiecare ca o perlă, a zis ea, dar mai mari și mai ușori decât bisericile construite de oameni. Aveau cele mai unice forme, și străluceau ca diamantele. S-a așezat pe unul dintre cele mai mari, a lăsat vântul să se joace cu părul ei lung, și a remarcat toate acele corăbii care navigau rapid în apropiere, și se îndepărtau cât de departe puteau de ghețar, de parcă le-ar fi fost frică de el. Pe la înserat, când soarele apunea, nori întunecați au acoperit cerul, tunetul răsuna și fulgerul lumina, și lumina roșie strălucea pe ghețari în timp ce ei se balansau și se zgâlțâiau în marea opintită.
Când surorile au avut pentru prima dată permisiunea de a ieși la suprafață, au fost încântate cu noile și frumoasele priveliști pe care le-au văzut; dar acum, ca fete mature, puteau merge când doreau, și au devenit indiferente cu privire la asta. Doreau doar să se întoarcă în apă, iar după ce a trecut o lună ele au spus că era mult mai frumos jos, și mai plăcut să fie acasă. Totuși des, în orele târzii, cele cinci surori își încolăceau mâinile în jurul celorlalte și ieșeau la suprafață, una după alta. Aveau voci mult mai frumoase decât ar fi putut avea orice ființă umană, și înainte să se apropie o furtună, și după ce se așteptau ca o corabie să fie pierdută, înotau înaintea vasului și cântau despre plăcerile dulci de a fi găsit în adâncul mării, și implorau marinarii să nu se teamă dacă se scufundau. Dar marinarii nu puteau înțelege cântecul, și l-au luat drept vâjâitul furtunii. Iar aceste lucruri n-au fost date să fie vreodată frumoase pentru ei; deoarece dacă corabia s-ar fi scufundat, bărbații s-ar îneca, și doar corpurile lor neînsuflețite ar atinge palatul Regelui Mării.
Când surorile s-au ridicat la suprafață, braț-la-braț, prin apă în direcția aceea, mezina stătea complet singură, uitându-se după ele, gata să plângă, doar că sirenele nu au lacrimi, așa că ele suferă mult mai mult.
—O, când voi împlini cincisprezece ani, zise ea, știu că voi iubi lumea de acolo de sus, și toți oamenii care trăiesc în ea.
Într-un final a ajuns să aibă și ea cincisprezece ani.
—Ei bine, acum ești matură, spuse bătrâna văduvă, bunica ei, așa că trebuie să mă lași să te înfrumusețez cum am făcut și cu surorile tale mai mari, și după i-a pus o coroană de crini albi în păr, fiecare frunză de floare era o jumătate de perlă. După bătrâna doamnă a comandat opt mari stridii pe care să le atașeze de coada prințesei pentru a-i arăta rangul înalt.
—Dar mă rănesc atât de tare, a zis mica sirenă.
—Nu poți fi mândru fără să suferi, a răspuns bătrâna doamnă.
O, cu câtă bucurie ar fi renunțat la toată această grandoare și lăsa la o parte această grea povară! Florile roșii din grădina ei i s-ar fi potrivit mult mai bine, dar nu are ce face, așa că a spus pe curând și s-a ridicat la fel de ușor precum un balon la suprafața apei. Soarele doar ce apusese când și-a scos capul deasupra valurilor; dar norii aveau o tentă de purpuriu și auriu, și prin lumina slabă a amurgului străluceau stelele nopții în întreaga lor splendoare. Marea era liniștită, iar aerul era lin și proaspăt. O corabie mare, cu trei catarge, stătea potolită în apă, cu doar o velă trasă; deoarece nici măcar o briză nu bătea, și marinarii erau ocupați la bord sau cu echipamentul. Era muzică și cânt la bord; și, la lăsarea întunericului, o sută de felinare colorate au fost aprinse, de parcă steagurile tuturor națiunilor erau fluturate în aer. Mica sirenă a înotat aproape de ferestrele cabinei: și din când în când, în timp ce valurile o ridicau, putea să se uite prin sticla transparentă din care erau făcute geamurile, și putea vedea câțiva oameni bine îmbrăcați înăuntru. Printre ei era un prinț tânăr, cel mai frumos dintre toți, cu ochi mari și negri; avea șaisprezece ani, și ziua lui de naștere era sărbătorită cu multă veselie. Marinarii dansau pe punte, dar când prințul a ieșit din cabină, mai mult de o sută de rachete s-au ridicat în aer, făcându-l la fel de luminos ca ziua. Mica sirenă a fost atât de speriată încât s-a cufundat înapoi în apă; și când și-a scos înapoi capul afară, părea că stele din rai cădeau în jurul ei, n-a mai văzut niciodată asemenea artificii înainte. Mari sori scuipau flăcări, artificii splendide zburau prin aerul albastru și totul era reflectat în apa limpede și curată de dedesubt. Însăși corabia era atât de intens iluminată încât toți oamenii, și chiar și cea mai mică funie, puteau fi văzuți în mod clar.
Era foarte târziu; și totuși mica prințesă nu-și putea lua ochii de la corabie, sau de la frumosul prinț. Felinarele colorate au fost stinse, nu mai erau rachete aruncate în aer, și tunul a încetat să mai tragă cu foc; dar marea a devenit neliniștită, și un sunet murmurat și huruit se putea auzi de sub valuri; totuși mica sirenă a rămas lângă fereastra cabinei, mișcându-se în sus și în jos în apă, fapt ce o lăsa să privească înăuntru. După o vreme, velele au fost desfăcute rapid, și nobila corabie și-a continuat călătoria; dar după puțin timp valurile s-au ridicat și mai sus, nori grei au întunecat cerul și fulgere au apărut în zare. O furtună îngrozitoare se apropia; încă o dată velele au fost întețite, și marea corabie și-a continuat drumul prin marea dezlănțuită. Valurile s-au ridicat la înălțimea unui munte, de parcă ar fi vrut să întreacă catargul; dar corabia plonja precum o lebădă printre ele, și după se ridica din nou pe culmea ei măreață și spumoasă. Pentru mica sirenă asta părea un joc plăcut; însă pentru marinari din contră. În larg corabia a gemut și a scârțâit; plăcile groase au lăsat marea aspră să intre în timp ce se rupeau sub punte; catargul principal s-a rupt în bucăți ca o trestie; corabia s-a răsturnat în direcția fetei; și apa a intrat rapid înăuntru. Mica sirenă a înțeles acum că membrii echipajului erau în pericol; chiar și ea a fost obligată să fie atentă să ocolească bârne și scânduri ale epavei, care stăteau împrăștiate prin apă. La un moment dat era atât de întuneric încât nu putea vedea nici un singur lucru, dar o scânteie emisă de un fulger a arătat întreaga scenă; îi putea vedea pe toți cei care au fost la bord cu excepția prințului; când corabia a fost distrusă, l-a văzut scufundându-se în valurile adânci, și era bucuroasă, deoarece credea că acum el ar fi putut fi cu ea; dar apoi și-a reamintit că ființele umane nu puteau trăi în apă, așa că atunci când el va ajunge la palatul tatălui el va fi mort. Dar trebuie să nu moară. Așa că fata a înotat printre bârne și scânduri care erau împrăștiate la suprafața mării, uitând că ele ar putea să o zdrobească în bucăți. După s-a scufundat adânc sub apa întunecată, ridicându-se și căzând odată cu valurile, până la lungimea la care a reușit să ajungă la tânărul prinț, care își pierdea cu rapiditate puterea de a înota în acea mare dezlănțuită. Membrele lui începeau să-i cedeze, frumoșii lui ochi erau închiși, și el ar fi murit dacă mica sirenă nu i-ar fi sărit în ajutor. Ea i-a ținut capul deasupra apei și a lăsat valurile să-i ducă unde ar fi vrut.
Dimineața furtuna a încetat; dar nici măcar un singur fragment din corabie nu putea fi zărit. Soarele a răsărit roșu și strălucind în apă, și razele lui au readus culoarea sănătății în obraji prințului; dar ochii lui au rămas închiși. Sirena i-a sărutat fruntea moale și scumpă, și i-a mângâiat părul ud; el era pentru ea ca statuia de marmură din micuța grădină, și l-a sărutat din nou, și și-a dorit ca el să trăiască. În prezent puteau vedea pământul; fata a văzut munți albaștrii semeți, pe care puțină zăpadă se odihnea de parcă un stol de lebede ar fi stat pe ei. În apropierea coastei erau frumoase păduri verzi, și în apropiere de ele era o clădire mare, dacă era o biserică sau o mănăstire nu putea spune. Copaci portocalii și galbeni creșteau în grădină, și înaintea ușii se aflau niște palmieri mândri. Marea de aici a format un micuț golf, în care apa era destul de liniștită, dar foarte adâncă; așa că ea a înotat cu frumosul prinț până pe plaja care era acoperită cu nisip alb și fin, și aici l-a lăsat în razele de soare călduțe, având grijă să-i ridice capul mai sus decât corpul. După clopotele au sunat în marea clădire albă, și un număr de fete tinere au venit în grădină. Mica sirenă a înotat înapoi departe de țărm și s-a pus între niște stânci înalte care se ridicau înafara apei; după și-a acoperit capul și gâtul cu spuma mării ca fața ei micuță să nu poată fi văzută, și a urmărit cu privirea ca să vadă ce se va întâmpla cu sărmanul prinț. N-a așteptat mult până când a văzut o tânără fată apropiindu-se de locul în care era prințul. A părut speriată la început, dar doar pentru un moment; după a adus câțiva oameni și sirena a văzut cum prințul e readus la viață, și le-a zâmbit celor care îl înconjurau. Dar ei nu i-a transmis niciun zâmbet; deoarece el nu știa că ea l-a salvat. Asta a făcut-o să se simtă foarte nefericită, și chiar și când el a fost condus spre marea clădire, ea s-a scufundat în apă cu părere de rău și s-a întors la castelul tatălui ei. Ea a fost mereu tăcută și gânditoare, iar acum era mai mult decât oricând. Surorile ei au întrebat-o ce a văzut în timpul primei ei vizite la suprafața apei, dar ea nu le-a spus nimic. Multe seri și dimineți s-a dus pre locul în care l-a lăsat pe prinț. A văzut fructele din grădină cum au copt până au fost culese, zăpada de pe culmile munților topindu-se; dar nu a văzut deloc prințul, prin urmare s-a întors acasă, mereu mai tristă decât ultima oară. Singura ei alinare era să stea în mica ei grădină, și să-și pună brațul în jurul frumoasei statui de marmură care arăta precum prințul; dar a renunțat la a-și îngriji florile, și acestea au crescut într-o confuzie sălbatică peste cărări, punându-și lungile petale și tulpini în jurul ramurilor copacilor, așadar întregul loc a devenit întunecat și sumbru. În larg nu mai putea rezista, și i-a spus uneia dintre surorile ei tot ce o macină. După celelalte au auzit secretul și foarte curând a devenit cunoscut de două sirene care aveau un prieten apropiat care din întâmplare știa cine era prințul. Și ea a văzut festivalul pe puntea corăbiei, și le-a spus de unde venea prințul și unde locuia.
—Vino, surioară, au spus celelalte prințese; apoi și-au încolăcit brațele și s-au ridicat toate într-un lung șir consecutiv la suprafața apei, aproape de locul în care știau că prințul locuia.
Castelul era construit din pietre galben-intens strălucitoare, cu scări lungi cu trepte de marmură, una dintre ele ajungea destul de aproape de mare. Cupole splendid aurite se ridicau peste acoperiș, și printre stâlpii care înconjurau întreaga clădire se aflau statui din marmură în formă de oameni. Prin cristalul transparent al semețelor ferestre se puteau vedea camere nobile, cu perdele din mătase scumpă și draperii din tapiserie; în timp ce pereții erau acoperiți cu tablouri frumoase care erau o adevărată plăcere vizuală. În centrul celui mai mare salon, o fântână arunca jeturi sclipitoare de apă în sus în cupola de cleștar de pe tavan, prin care soarele strălucea jos spre apă și spre frumoasele plante ce creșteau în jurul bazinului fântânei. Acum că știa unde locuia, și-a petrecut multe seri și nopți în apa de lângă palat. Ea a înotat mult mai aproape de țărm decât oricine altcineva s-a aventurat să o facă; firește, o dată s-a dus destul de sus de canalul din apropierea balconului de marmură, care arunca o umbră vastă pe mare. Aici stătea ea și se uita la tânărul prinț, care credea că este complet singur la lumina slabă a lunii. Ea l-a văzut de multe ori seara navigând într-o navă simpatică, cu muzica cântând și steagurile fluturând. Ea se uita pe furiș de printre ramurile verzi, și dacă vântul i-ar fi prins lungul văl alb-argintiu, cei care l-ar fi văzut ar fi crezut că este o lebădă care își întinde aripile. În multe nopți, când pescarii, cu torțele lor, erau afară pe mare, ea i-a auzit povestind atât de multe lucruri bune realizate de tânărul prinț, încât a fost bucuroasă că i-a salvat viața când a fost aruncat pe jumătate mort în valuri. Și ea și-a reamintit cum capul lui s-a odihnit pe sânul ei, și cu câtă înflăcărare l-a sărutat; dar el nu știa nimic despre toate acestea, și nu putea visa la ea. Ea a devenit din ce în ce mai pasionată de ființele umane, și și-a dorit din ce în ce mai mult să poată umbla cu cei a căror lume părea mult mai mare decât a ei. Ei puteau zbura peste mare în corăbii, și urca dealurile înalte care erau tare departe de nori; și pământul pe care îl posedau, pădurile și pășunile lor, se întindeau la mare depărtare de raza ei vizuală. Erau atât de multe lucruri pe care își dorea să le cunoască, și surorile ei erau incapabile să îi răspundă la întrebări. După a apelat la bătrâna ei bunică, care știa totul despre lumea de deasupra, pe care o numea pe bună dreptate pământul de deasupra mării.
—Dacă făpturile umane nu sunt înecate, a întrebat mica sirenă, pot trăi pentru totdeauna? Ele nu mort niciodată precum o facem noi în mare?
—Da, a răspuns bătrâna doamnă, și ele trebuie să moară, și durata lor de viață e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori și trei sute de ani, dar când încetăm să existăm aici noi devenim doar spuma de la suprafața apei, și nici măcar nu avem un mormânt aici ai celor pe care îi iubim. Noi nu avem suflete nemuritoare, nu vom mai trăi din nou; dar, ca și algele verzi, când a fost tăiată o dată, noi nu mai putem prospera. Ființele umane, în mod contrar, au un suflet care trăiește pentru totdeauna, trăiește și după ce corpul s-a transformat în cenușă. Se ridică prin aerul transparent și pur până după stele. Cum noi ne ridicăm afară din apă și privim întregul pământ, așa și ei se ridică spre necunoscute și splendide regiuni pe care noi nu le vom vedea niciodată.
—De ce noi nu avem un suflet nemuritor? a întrebat mica sirenă cu părere de rău; aș da cu bucurie toate sutele de ani pe care le am de trăit, ca să fiu o ființă umană pentru o zi, și să am speranța că voi ajunge să cunosc fericirea splendidei vieți de deasupra stelelor.
—Trebuie să nu te gândești la asta, a spus bătrâna, noi credem că suntem mult mai fericite și mult mai bine decât ființele umane.
—Deci voi muri, a zis mica sirenă, și drept spuma mării voi fi destinată să nu mai aud niciodată muzica valurilor, sau să văd frumoasele flori ori soarele roșu. E ceva ce aș putea face ca să câștig un suflet nemuritor?
—Nu, a spus bătrâna, mai puțin dacă un bărbat te-ar iubi atât de mult că ai însemna mai mult pentru el decât tatăl sau mama lui; și dacă toate aceste gânduri și toată această iubire ar fi îndreptate spre tine, și preotul și-ar fi pus mână dreaptă în a ta, și el ți-ar promite să fie bun cu tine acum și pentru totdeauna, atunci sufletul său ar curge prin corpul tău și tu ai putea obține să împărtășești fericirea din viitor a omenirii. El ți-ar da un suflet și și l-ar păstra pe al lui în același timp; dar asta nu se va putea întâmpla nicicând. Coada ta de pește, care printre noi e considerată atât de frumoasă, pe pământ e socotită drept urâtă; ei nu știu mai mult de atât, și ei cred că e necesar să ai două mergătoare solide, pe care ei le numesc picioare, pentru a fi frumos.
Apoi mica sirenă a oftat și s-a uitat cu tristețe la coada ei de pește.
—Să fim fericiți, a spus bătrâna, și să ne avântăm și să răsărim prin jur pentru cei trei sute de ani pe care îi avem de trăit, ceea ce e într-adevăr destul de mult; după aceea ne putem odihni cu atât mai bine. În această seară vom ține un bal la curte.
Este una dintre acele priviri splendide pe care nu le vezi niciodată pe pământ. Pereții și tavanul marei săli de bal erau groase, dar din cleștar transparent. Sute de scoici enorme, unele roșu-intens, altele verzi ca iarba, stăteau pe fiecare parte în șiruri, cu foc albastru în ele, care lumina întregul salon, și strălucea prin pereți, în așa fel încât întreaga mare era iluminată. Nenumărați pești, mari și mici, înotau dincolo de pereții de cleștar; pe unii dintre ei scările străluceau cu o sclipire purpurie, iar pe alții luceau ca aurul sau argintul. Prin holuri curgea un fum vast, iar în el dansau tritoni sau sirene pe muzica produsă de propriul lor cânt. Nimeni de pe pământ nu are o voce atât de dulce ca a lor. Mica sirenă a cântat mai suav decât toți ceilalți. Întreaga curte a aplaudat-o cu mâinile și cozile; iar pentru un moment, inima ei a părut fericită, deoarece știa că are cea mai frumoasă voce de pe pământ sau din mare. Dar curând s-a gândit din nou la lumea de deasupra ei, pentru că nu-l putea uita pe prințul cel fermecător, și nici tristețea ei că ea nu avea un suflet nemuritor ca al lui; prin urmare a plecat pe furiș din palatul tatălui ei, și în timp ce lumea dinăuntru era toată numai fericire și veselie, ea stătea în propria ei grădină tristă și singură. După a auzit goarna ce suna prin apă, și s-a gândit:
—El cu siguranță navighează deasupra, el, cel de care depind dorințele mele, și în palmele căruia ar trebui să-mi pun bucuria vieții. Voi risca totul pentru el, și pentru a câștiga un suflet nemuritor, în timp ce surorile mele dansează în palatul tatălui meu, voi merge la vrăjitoarea mării, de care mi-a fost dintotdeauna atât de frică, dar ea îmi poate oferi sfaturi și ajutor.
Și apoi mica sirenă a ieșit din grădina ei, și a luat-o spre toancele spumegânde, în spatele cărora trăia vrăjitoarea. N-a mai fost niciodată așa; nici flori, nici iarbă nu creștea acolo; nimic în afară de pământ simplu, gri și nisipos care se întindea spre toance, unde apa, ca niște roți de moară spumegânde, răsuceau în jur tot ceea ce prindea, și o arunca în adâncurile fără fund. Prin ceața acestor toance nimicitoare, mica sirenă a fost obligată să treacă, pentru a ajunge la domeniile vrăjitoarei; și de asemenea pentru o lungă distanță, singurul drum era chiar lângă o cantitate de noroi cald, bolborositor, numit de vrăjitoare terenul ei de vânătoare. Dincolo de acesta se afla casa ei, în centrul unei păduri stranii, în care toți copacii și florile erau polypi, jumătate animale și jumătate plante; arătau ca niște serpentine cu o mie de capete ce creșteau din pământ. Ramurile erau brațe lunguiețe, cu degete ca niște viermi flexibili, care își mișcau membru după membru de la rădăcină și până la vârfuri. Orice lucru ce putea fi atins în mare era prins de ei, și înșfăcat rapid, în așa fel încât să nu mai scape niciodată din ghearele lor. Mica sirenă era atât de alarmată de ceea ce a văzut, încât a stat nemișcată, chiar dacă inima ei bătea cu putere, și aproape că s-a întors din drum; dar apoi s-a gândit la prinț, și la sufletul de om pe care îl voia atât de mult, iar curajul ei a revenit. Și-a legat părul lung în jurul capului, pentru ca polypii să nu îl prindă. Și-a împreunat mâinile pe piept, și apoi a săgetat înainte precum un pește fuge prin apă, printre brațele suple și degetele urâte ale polypilor, care erau întinse către ea din fiecare parte. Ea a văzut că fiecare dintre ei ținea în stăpânire ceva care a fost prins cu numeroasele lor brațe mici, de parcă ar fi fost benzi de fier. Scheletele albe ale ființelor umane care au pierit în mare și s-au scufundat în apele adânci, scheletele animalelor pământene, vâsle, cârme și cufere de-ale corăbiilor erau ținute strâns de brațele lor puternice; chiar și o sirenă mică; care a fost prinsă și ștrangulată; iar aceasta a fost cea mai șocantă scenă dintre toate pentru mica sirenă.
Acum a ajuns la un spațiu cu teren mlăștinos din pădure, unde șerpi de apă mari și grași se târau în noroi, și își etalau corpurile urâte, de culoarea prafului. În mijlocul acelui loc se afla o casă, construită din oasele oamenilor naufragiați. Acolo era vrăjitoarea mării, lăsând o broască-râioasă să îi mănânce din gură, la fel cum ar hrăni oamenii uneori un canar cu o bucată de zahar. Le spunea urâților șerpi de apă puișorii ei, și îi lăsa să i se târască pe tot pieptul.
—Știu ce vrei, a spus vrăjitoarea mării, e foarte stupid din partea ta, dar există o cale, și te va aduce la pierzanie, frumoasa mea prințesă. Vrei să scapi de coada ta de pește, și să ai două susținătoare în loc de ea, precum oamenii de pe pământ, pentru a fi posibil ca tânărul prinț să se îndrăgostească de tine, și pentru ca tu să obții un suflet nemuritor. Și după vrăjitoarea a râs atât de tare și de dezgustător, încât broasca-râioasă și șerpii au căzut la pământ, și a rămas acolo agitându-se. Totuși ai ajuns la țanc, a continuat vrăjitoarea, după răsăritul de mâine ar trebui să nu fiu în stare să te ajut până la sfârșitul anului viitor. Voi prepara o licoare pentru tine, cu care trebuie să zbori până pe pământ mâine înainte de răsărit, și să te așezi jos pe țărm și să o bei. Coada ta va dispărea, și se va transforma în ceea ce oamenii numesc picioare, iar tu vei simți o durere imensă, de parcă o sabie ar trece prin tine. Dar toți cei care te vor vedea vor spune că ești cea mai frumoasă persoană pe care au văzut-o vreodată. Vei continua să ai aceeași grație de a merge, și niciun dansator nu va păși vreodată atât de ușor; dar fiecare pas pe care îl faci se va simți de parcă ai călca pe cuțite ascuțite, și că sângele e gata-gata să curgă. Dacă vei îndura toate aceste lucruri, te voi ajuta.
— Da, o voi face, a spus mica sirenă cu o voce tremurândă, în timp ce se gândea la prinț și la sufletul nemuritor.
— Dar gândește-te de două ori, zise vrăjitoarea, deoarece când forma ta a devenit de om, nu vei mai putea fi niciodată sirenă. Nu te vei întoarce niciodată în apă la surorile tale, sau la palatul tatălui tău; și dacă nu câștigi iubirea prințului, astfel ca el să uite de tatăl și de mama lui pentru tine, și să te iubească cu tot sufletul său, și să lase preotul să vă unească mâinile și să vă facă soț și soție, atunci nu vei avea niciodată un suflet nemuritor. În prima dimineață în care el se va mărita cu o alta îți va frânge inima, și tu vei deveni spuma de la suprafața mării.
— O voi face, a spus mica sirenă și după a devenit palidă ca moartea.
— Dar va trebui să fiu și plătită, a zis vrăjitoarea, și nu e un fleac ceea ce cer. Ai o voce mai dulce decât a oricui care locuiește aici în adâncurile mării, și crezi că vei reuși să-l seduci pe prinț cu ea de asemenea, dar vocea aceasta va trebui să mi-o dai mie; cel mai bun lucru pe care îl posedezi va fi prețul pentru licoarea mea. Propriul meu sânge trebuie să fie amestecat cu ea, încât să fie ascuțit ca o sabie cu două tăișuri.
— Dar dacă îmi iei vocea, a spus mica sirenă, mie ce îmi mai rămâne?
— Forma ta frumoasă, mersul grațios, ochii tăi expresivi, cu siguranță aceste lucruri pot câștiga inima unui bărbat. Ei bine, ți-ai pierdut curajul? Scoate-ți limbuța pe care o voi tăia drept răsplată, după vei putea primi puternica licoare.
— Așa va fi, a spus mica sirenă.
După vrăjitoarea și-a pus cazanul pe foc, pentru a prepara licoarea magică.
— Curățenia e un lucru bun, a zis ea, în tip ce curăța vasul de șerpi, pe care i-a legat împreună într-un nod mare; după s-a pișcat de sân, și a lăsat o picătură de sânge negru să curgă în cazan.
Aburii care ieșeau erau în formă de creaturi îngrozitoare la care nimeni nu s-ar fi putut uita fără teamă. În fiecare moment vrăjitoarea arunca altceva în vas, și după a început să dea în clocot, sunetul era ca plânsul unui crocodil. După ce licoarea magică a fost în sfârșit gata, arăta ca cea mai limpede apă.
— Aici este pentru tine, a spus vrăjitoarea. După i-a tăiat limba sirenei, așa că ea a devenit mută, și nu va mai putea niciodată să vorbească sau să cânte. Dacă polypii te prind când te întorci în pădure, a continuat aceasta, aruncă câteva picături din poțiune, și degetele lor se vor fărâmița în o mie de piese.
Dar mica sirenă n-a avut ocazia de a face asta, deoarece polypii s-au dat înapoi înfiorați de licoarea sclipitoare, care lucea în mâna ei ca o stea sclipitoare. Așa că a trecut repede prin pădure și prin mlaștină, și printre toancele repezi. A văzut că în palatul tatălui ei torțele de la camera de bal au fost stinse, și toți cei dinăuntru erau adormiți; dar ea nu se aventurase să meargă înauntru pentru ei, deoarece acum era mută și avea să-i părăsească pentru totdeauna, se simțea de parcă inima ei se va frânge. S-a dus încetișor în grădină, a luat o floare din grădinile fiecărei surori, și-a sărutat mâna de o mie de ori spre palat, și după s-a ridicat prin apele albastre și întunecate. Soarele încă nu răsărise când a văzut palatul prințului, și s-a apropiat de frumoasele trepte de marmură, dar luna strălucea clar și intens. După mica sirenă a băut licoarea magică, și părea că o sabie cu două tăișuri trecea prin corpul ei delicat:a căzut pe o sabie, și s-a așezat ca mortul. Când soarele a răsărit și a strălucit peste întreaga mare, fata și-a revenit, și a simțit o durere acută; dar chiar înaintea ei stătea frumosul prinț. Și-a fixat ochii negrii precum cărbunele pe ea cu atâta fermitate că ea și i-a lăsat în jos pe ai ei, și după a devenit conștientă că îi dispăruse coada de pește, și că avea o frumoasă pereche de picioare albe cum avea orice fecioară; dar nu avea haine, așa că s-a înfășurat în părul ei lung și des. Prințul a întrebat-o cine era, și de unde venea, și ea s-a uitat la el cu blândețe și tristețe, cu ochii ei albaștri adânci; dar nu putea vorbi. Fiecare pas pe care îl făcea era cum a spus vrăjitoarea că va fi, se simțea de parcă călca vârfurile acelor sau a unor cuțite ascuțite; dar a îndurat asta cu bucurie, și pășea încet în dreptul prințului ca o bulă de săpun, astfel încât el și toți cei care au văzut-o se mirau de mișcările ei grațioase. A fost foarte curând înveșmântată în robe scumpe de mătase și muselină, și era cea mai frumoasă creatură din palat; dar era mută, și nu putea nici să vorbească, nici să cânte.
Frumoase slave, îmbrăcate în mătase și aur, au pășit înainte și au cântat înaintea prințului și părinților lui regali: una a cântat mai bine decât toate celelalte, și prințul a aplaudat și i-a zâmbit. Aceasta o mâhnea nespus de mult pe mica sirenă; știa cât de mult mai bine putea cânta chiar ea cândva, și s-a gândit:
— O, dacă el ar putea ști asta! Mi-am dat vocea pentru totdeauna, pentru a fi cu el.
După, slavele au efectuat niște dansuri ca de zâne, pe sunetul frumoasei muzici. Mica sirenă și-a ridicat drăguțele brațe albe, a stat pe vârful picioarelor, a alunecat pe podea și a dansat cum nimeni altcineva n-a fost în stare până acum să o facă. Cu fiecare moment frumusețea ei devenea mai vizibilă, și ochii ei expresivi erau și mai fermecători pentru inimă decât cântecele sclavilor. Fiecare dintre cei prezenți a fost vrăjit, în special prințul, care a numit-o copilița lui; și a dansat din nou destul de bucuroasă, pentru a-l încânta, chiar dacă de fiecare dată când picioarele ei atingeau podeaua, părea că pășea pe cuțite ascuțite.
Prințul a zis că ea ar trebui să rămână cu el pentru totdeauna, și ea a primit permisiunea de a dormi la ușa lui, pe o pernă de catifea. I-a făcut o rochie de paj, cu care să-l acompanieze pe spatele calului său. Au călărit împreună prin pădurile dulce-înmiresmate, unde ramurile verzi le atingeau umerii, iar păsărelele cântau printre frunzele proaspete. Ea s-a cățărat cu prințul pe piscurile unor munți înalți; și chiar dacă picioarele ei tandre sângerau, astfel încât lăsa urme pătate în urma ei, ea doar râdea, și l-a urmărit până când au putut vedea norii de sub ei arătând ca un stol de păsări călătorind spre tărâmuri îndepărtate. Când era la palatul prințului, și toată casa era adormită, ea se ducea și stătea pe treptele de marmură, deoarece îi ușura picioarele care o ardeau când le spăla în apa rece de mare; și apoi s-a gândit la toți cei de jos din adâncuri.
Odată, seara, surorile ei au venit braț-la-braț, cântând cu tristețe, în timp ce pluteau în apă. Ea le-a făcut semn, și după ele au recunoscut-o, și i-au spus cât de mult le-a întristat. După asta, au venit în același loc în fiecare noapte; iar odată ea a văzut-o de la distanță pe bătrâna ei bunică, care nu a mai fost la suprafața mării de mulți ani, și pe bătrânul Rege al Mării, cu coroana sa pe cap. Și-au întins mâinile spre ea, dar ei nu s-au aventurat așa aproape de țărm cum au făcut-o surorile ei.
Pe zi ce trece, ea iubea prințul și mai mult, iar el o iubea cum ar fi iubit un copil mic, dar niciodată nu i-a trecut prin cap s-o ia de nevastă; totuși, mai puțin dacă se însura cu ea, ea n-ar fi putut să primească un suflet nemuritor; și, în dimineața căsătoriei lui cu o alta, ea s-ar dizolva în spuma mării.
— Nu mă iubești mai mult decât pe toate celelalte? ochii micii sirene păreau să zică, când a luat-o în brațe și a sărutat-o pe creștet.
— Da, îmi ești dragă, a zis prințul, deoarece ai cea mai bună inimă, și ești cea mai devotată mie; ești ca o tânără fecioară pe care am văzut-o odată, dar nu o voi mai întâlni-o niciodată. Am fost într-o corabie care a naufragiat, și valurile m-au aruncat pe uscat în apropierea templului sfânt, unde câteva fecioare tinere mi-au făcut serviciul. Cea mai mică dintre ele m-a găsit pe țărm, și mi-a salvat viața. Am văzut-o doar de două ori, dar ea e singura persoană din lume pe care aș putea iubi-o vreodată; dar tu ești ca ea, și tu aproape mi-ai scos imaginea ei din minte. Ea îi aparține templului sfânt, și norocul meu mi te-a trimis pe tine în locul ei, și nu ne vom despărți niciodată.
—Ah, el nu știe că eu sunt cea care i-a salvat viața, s-a gândit mica sirenă, eu l-am cărat prin mare până în pădurea unde e templul: am stat sub spuma mării, și am urmărit oamenii care au venit să-l ajute. Am văzut fecioara frumoasă pe care o iubește mai mult decât pe mine; și sirena a oftat adânc, deoarece ea nu putea plânge. El spune că fecioara aparține templului sfânt, așa că ea nu se va întoarce niciodată în lume. Ei nu se vor mai întâlni niciodată; în timp ce eu îl văd în fiecare zi. Voi avea grijă de el, îl voi iubi și mi-am dat viața pentru el.
Foarte curând, se spunea că prințul trebuia să se mărite, și că frumoasa fiica a regelui din vecini va fi soția lui, deoarece o corabie frumoasă era pusă la bătaie. Chiar dacă prințul a dat de înțeles că abia abia intenționa să-i facă o vizită regelui, se presupunea în general că a mers într-adevăr să-i vadă fiica. O trupă mare avea să meargă cu el. Mica sirenă a zâmbit, dar a clătinat din cap. Știa că gândurile prințului mai bine decât oricine.
— Trebuie să călătoresc, i-a zis el, trebuie să văd frumoasa prințesă; părinții mei și-o doresc; dar nu mă vor obliga să o aduc acasă drept soție. N-o pot iubi; nu e ca frumoasă fecioară de la templu, căreia tu i te asemeni. Dacă aș fi fost forțat să-mi aleg o nevastă, te-aș alege mai degrabă pe tine, muta mea copilă, cu ochii aceia expresivi. Și după i-a sărutat gura rozalie, s-a jucat cu părul ei lung și creț și și-a pus capul pe inima ei, în timp ce ea visa la fericirea omenească și la sufletul nemuritor. Ție nu îți e frică de mare, muta mea copilă, a zis el, în timp ce ei stăteau pe puntea nobilei corăbii care avea să-i care până în țara regelui din vecinătate. Și după i-a spus de furtună și de marea liniștită, de peștii ciudați care erau în adâncuri sub ei, și pe care scafandrii i-au văzut acolo; și ea a zâmbit la descrierile lui, pentru că ea știa mai bine decât oricine minunile de pe fundul mării.
La lumina lunii, când toată puntea era adormită, exceptând bărbatul de la cârmă, care direcționa nava, ea stătea pe punte, holbându-se la apa limpede. S-a gândit că ar fi putut distinge castelul tatălui ei, și înaintea lui pe bunica ei învârstă, cu coroana argintie pe cap, uitându-se la mareea repede de la chila vasului. După surorile ei au ieșit din valuri și s-au uitat la ea cu tristețe, răsucindu-și mâinile albe. Ea le-a făcut semn, și zâmbit, și a vurt să le spună cât de fericită și cât de bine era; dar asistentul-camerist s-a apropiat, și când surorile ei s-au scufundat el a crezut că a văzut doar spuma mării ceea ce a văzut.
Următoarea dimineață corabia a navigat în portul unui frumos oraș ce aparținea regelui pe care prințul avea să-l viziteze. Clopotele bisericii sunau, și de la turnurile înalte răsunau trompetele; și soldații, cu pelerinele colorate și baionetele sclipitoare, aliniau pietrele pe lângă care treceau. Fiecare zi a fost un festival; balurile și spectacolele erau unul după altul.
Dar prințesa nu apăruse încă. Oamenii spuneau că a fost născută și educată într-o casă religioasă, unde învăța fiecare virtute regească. În cele din urmă sosi. După mica sirenă, care era foarte anxioasă să vadă dacă era chiar frumoasă, a fost obligată să recunoască că n-a mai văzut niciodată o viziune mai perfectă a frumuseții. Pielea ei era albă și delicată, și sub genele ei lungi și negre, ochii ei albaștri și fericiți sclipeau de puritate și fermitate.
— Tu ai fost, a spus prințul, cea care mi-a salvat viața când zăceam mort pe plaja, și și-a strâns mireasa îmbujorată în brațe. O, sunt mult prea fericit, i-a zis el micii sirene, cele mai mari speranțe ale mele au fost împlinite. Tu te vei bucura de fericirea mea; deoarece devotarea ta pentru mine e măreață și sinceră.
Mica sirenă i-a sărutat mâna, și s-a simțit de parcă inima ei ar fi fost deja frântă. Ziua nunții lui îi va aduce moartea, și ea se va transforma în spuma mării. Toate clopotele din biserică au sunat, și crainicii au călărit prin oraș proclamând logodna. Ulei parfumat ardea în lămpi argintii scumpe pe fiecare altar. Preoții a preparat cădelnița, în timp ce mireasa și mirele și-au unit mâinile și au primit binecuvântarea episcopului. Mica sirenă, îmbrăcată în mătase și aur, a ținut trena miresei; dar urechile ei nu auzeau muzica festivă, și ochii ei nu vedeau ceremonia sfântă; se gândea la noaptea morții care venea spre ea, și la tot ceea ce a pierdut în lume. În aceeași seară mireasa și mirele au urcat la bordul navei; tunurile urlau, steagurile fluturau, și în centrul corăbiei, un cort scump mov cu auriu a fost montat. Conținea canapele elegante, pentru primirea perechii nupțiale pe perioada nopții. Corabia, cu velele umflate, se îndepărta ușor și încet pe apa limpede. Când s-a întunecat, un număr mare de lămpi colorate au fost aprinse, și marinarii au dansat bucuroși pe punte. Mica sirenă nu putea să nu se gândească la prima oară în care s-a ridicat la suprafața mării, când a văzut festivități și bucurii similare; și s-a alăturat dansului, s-a ținut fermă pe picioare ca o rândunică care își urmărește prada, și toți cei prezenți au felicitat-o cu uimire. N-a mai dansat niciodată atât de elegant înainte. Picioarele ei tandre se simțeau de parcă ar fi fost tăiate de cuțite ascuțite, dar nu îi păsa de asta; un chin mai mare îi străpunse inima. Știa că aceasta era ultima noapte în care va mai vedea vreodată prințul, pentru care și-a părăsit rudele și casa; și-a dat vocea, a suferit dureri nespuse zilnic pentru el; nu avea niciun suflet și acum nu va mai putea câștiga unul vreodată. Totul era numai bucurie și fericire pe punte încă mult după miezul nopții; ea a râs și a dansat cu restul, în timp ce gândurile la moarte îi erau în suflet. Prințul și-a sărutat frumoasa mireasă, în timp ce ea s-a jucat cu părul lui negru precum pana corbului, până când braț-la-braț s-au dus să se odihnească în superbul cort. După totul a devenit liniștit pe punte; cârmuitorul, singurul treaz, stătea la cârmă. Mica sirenă și-a pus brațele albe pe marginea vasului și s-a uitat spre est pentru prima roșeață a dimineții, deoarece acea primă rază a răsăritului îi va aduce moartea. Și-a văzut surorile ridicându-se din mare: erau palide ca și ea; dar părul lor lung și frumos nu mai flutura în vânt, și a fost tăiat.
— I-am dat părul nostru vrăjitoarei, au zis ele, ca să obținem ajutor pentru tine, în așa fel încât să nu mori în seara aceasta. Ea ne-a dat un cuțit: aici, este foarte ascuțit. Înainte ca soarele să răsară tu trebuie să îl înfigi în inima prințului; după ce sângele călduț va cădea pe picioarele tale, ele se vor uni din nou, și vor forma o coadă de pește, și vei fi încă odată o sirenă, și te vei întoarce la noi ca să trăiești trei sute de ani înainte să mori și să te transformi în spuma mării. Grăbește-te atunci; tu sau el va trebui să moară înainte de răsărit. Bătrâna noastră bunică e atât de tristă din cauza ta, că părul ei alb îi cade de supărare, cum al nostru a căzut tăiat de foarfeca vrăjitoarei. Ucide prințul și întoarce-te; grăbește-te; nu vezi primele raze roșiatice pe cer? În câteva minute soarele va răsări și tu vei muri. Și toate au oftat adânc și îndurerat, și s-au scufundat înapoi sub valuri.
Mica sirenă a tras perdelele purpurii ale cortului, și a privit mireasa albă cu capul odihnit pe pieptul prințului. S-a aplecat și i-a sărutat sprânceana lui deschisă la culoare, și s-a uitat la cerul pe care a văzut razele rozalii strălucind mai mult și mai mult; după s-a uitat la cuțitul ascuțit, și și-a fixat ochii pe prinț, care șoptea numele miresei în somn. Ea era în gândurile lui, iar cuțitul a tremurat în mâna micii sirene; după l-a aruncat foarte departe de ea în valuri; apa a devenit roșie când el a căzut, și picăturile care s-au ridicat la suprafață arătau ca sângele. A aruncat o ultimă privire lungă și pe jumătate leșinată, s-a aruncat din navă în mare, și a crezut că i-a fost dizolvat corpul în spuma mării. Soarele a răsărit deasupra valurilor, și razele lui călduțe au căzut pe spuma rece a micii sirene, care nu se simțea de parcă ar muri. A văzut soarele strălucitor, și de jur împrejurul ei pluteau sute de ființe transparente și frumoase; putea vedea prin ele velele albe ale corăbiei, și norii roșii de pe cer; graiul lor era melodios, dar prea eteric pentru a fi auzit de urechile muritorilor, precum erau și nevăzuți de ochii muritorilor. Mica sirenă a priceput că avea un corp ca al lor, și că ea continua să se înalțe mai sus și mai sus de spuma mării.
— Unde sunt? a întrebat ea, și vocea ei a sunat eterică, ca vocea celor care erau cu ea; nicio muzică pământească n-ar fi putut s-o imite.
— Printre fiicele aerului, a răspuns una dintre ele. O sirenă nu are un suflet nemuritor, și nici nu poate să obțină unul mai puțin dacă câștigă iubirea unei ființe umane. În puterea altcuiva stă eternitatea destinului ei. Dar fetele aerului, chiar dacă nu posedă un suflet nemuritor, pot, din cauza faptelor lor bune, să procure unul pentru ele. Noi zburăm spre țări calde; și răcim aerul sufocant care distruge omenirea cu molima lui. Noi cărăm parfumul florilor pentru a împrăștia sănătatea și restaurarea. După ce facem timp de trei sute de ani toate lucrurile bune care ne sunt cu putință, primim un suflet nemuritor și ne alăturăm fericirii oamenilor. Tu, sărmană mică sirenă, ai încercat din toată inima să faci ceea ce facem și noi; ai suferit și ai îndurat și te-ai ridicat în lumea spiritelor cu ajutorul bunelor tale fapte; și acum, servind pentru trei sute de ani în același mod, vei putea obține un suflet nemuritor.
Mica sirenă și-a ridicat ochii exaltați spre cer, și i-a simțit, pentru prima oară, încărcându-se cu lacrimi. Pe punte, unde a părăsit prințul, era viață și zarvă; l-a văzut pe el și pe frumoasa lui mireasă căutând-o; cu tristețe ei s-au holbat la spuma mării de mărgăritar, de parcă știau că ea s-a aruncat în valuri. Nevăzut ea a sărutat creștetul miresei și i-a făcut cu mâna prințului, iar apoi a plecat cu ceilalți copii ai aerului spre un nor rozaliu care plutea prin eter.
— După acești trei sute de ani, așadar vom pluti în împărăția cerului, a spus ea.
— Și s-ar putea să ajungem acolo chiar și mai devreme, a șoptit una dintre companioanele ei. Nevăzute putem intra în casele oamenilor, unde sunt copii, și pentru fiecare zi în care găsim un copil bun. care este fericirea părinților lui și care merită iubirea lor, timpul nostru de probă e scurtat. Copilul nu știe, când zburăm prin cameră, că zâmbim de fericire la purtarea lui bună, deoarece putem scădea un an din cei trei sute. Dar când vedem un copil obraznic, sau unul rău, plângem de mâhnire, deoarece pentru fiecare lacrimă o zi e adăugată la timpul nostru de probă!