— Iar ai prelungire de tură? Dar cu Adaline ce fac? Are nevoie de lapte, celălalt s-a acrit.
— Ia niște făină sau mazăre și mergi când se schimbă turele până la Hedi. Poate are ceva.
— N-am cum, au pus pază la drumul din dos.
— Cum? Când?
— L-au prins pe Has de dimineață. A furat rații.
— Prost băiatul. Tre' să-nchid. Poate mai e niște lapte praf. Aduc lapte diseară.
Valeria pune receptorul înapoi în furcă, oftând dezamăgită.
— Îmi pare rău, Ada, îngână privind pătuțul surorii sale.
Adaline doarme, din fericire, nederanjată. Cu puțin noroc doarme până face rost de lapte. Valeria iese din dormitor și merge tiptil până la bucătărie.
— Să fie măcar puțin...
O bătaie puternică în ușă îi întrerupe orice gând, făcând-o să înghețe cu mâna pe mânerul dulapului. Din dormitor, plânsul Adei răsună în întreaga casă. O altă bătaie, și mai puternică ca înainte o face pe Valeria să alerge spre ușă, de teamă să nu o spargă. De puține ori bate cineva la ușa lor, iar când o fac, este de rău.
— Domnișoara Valeria Zacharia? întreabă un soldat îmbrăcat în negru, cu mască. Svastica roșie din stânga pieptului strălucește pe materialul negru al uniformei.
— Eu sunt.
Acesta nu mai spune nimic ci îi întinde un plic negru cu o svastică roșie ștampilată în sigiliu de ceară. Soldatul pleacă, lăsând-o pe Valeria nedumerită la ușă, cu plicul în mână. După câteva secunde se dă în spate și trântește ușa, cu inima bătând puternic în piept.
Intră în bucătărie și desface rapid plicul cu un cuțit, curioasă și îngrijorată pe de altă parte.
'ARMATA BETA'
Toți minorii cu varstele cuprinse intre doisprezece și optisprezece ani se vor prezenta obligatoriu, în Piața Centrală, la orele 17:00.
Valeria își îndreaptă imediat privirea spre ceas. Mai sunt doar patruzeci de minute până la termen, iar drumul până în Piața Centrală este de cel puțin cinsprezece minute.
Trezită la realitate de plânsul Adei, pune scrisoarea pe masă și se repede spre dulap. Cutia de lapte praf este acolo, iar dacă este acolo, posibil să mai fie ceva în ea. Valeria ia cutia văzând că în ea mai este o mână de lapte praf, puțin umedă de la condens. Expiră ușurată și o toarnă într-un ibric metalic cu apă de pe aragaz.
— Imediat Ada, o secundă, încearcă să o liniștească, însă fetița încă plânge.
Valeria se ridică pe vârfuri și își trage uniforma de pe dulap. O scutură de praf, privind neliniștită svastica albă din partea stângă a uniformei. Ia biberonul de lângă pătuțul Adei și se întoarce rapid în bucătărie. Stinge aragazul și toarnă laptele în biberon.
— Uite Ada. Sora trebuie să plece.
Îmbrăcându-și uniforma Valeria o privește pe Ada, gândul că poate nu o va mai vedea niciodată trecându-i prin minte. Nu ar vrea să o lase singură, însă ignorarea unei scrisori oficiale este aducătoare de pedeapsă.
— Vin repede, Ada, sper.
Își prinde părul strâns într-un coc la ceafă și cu scrisoarea în buzunarul interior al jachetei Valeria părăsește casa, lăsând-o pe Adaline singură, fără nici o idee despre ce se întâmplă.
Din blocul de locuințe mai ies încă șapte adolescenți și copii, puțin cunoscuți. Has, băiatul ce locuiește în apartamentul vecin, nu a apărut. Restul, îmbrăcați în uniformele oficiale, merg cu capetele aplecate, cei mai mici tremurând speriați.
— Știi despre ce e vorba? o întreabă un băiat uscățiv, cam de paisprezece ani din blocul vecin.
— Nu știu mai mult decat restul, îi răspunde în șoaptă. Taci și vezi-ți de treabă.
Băiatul se îndepărtează, mergând pe lângă o fată ce îi seamănă leit. O înghiontește în coaste apoi o ia de mână, strângând-o puternic. Valeria își ia privirea de la gemeni, cu un sentiment de vinovăție și de dor. E fericită că nu a fost chemată și Ada, însă sentimentul coplesitor o tot încearcă.
Pe drum tot mai mulți copii ies în strada principală, parcă mărșăluind greoi spre Piața Centrală. Aerul e mai puțin respirabil ca de obicei iar cerul de deasupra Berlinului parcă este mai întunecat; probabil de la altă bombă atomică.
Piața este plină; zeci de copii și adolescenți își iau locul în liniile de rând, cu spatele drept și fețele inexpresive, albe ca varul. Pe de o parte și de alta ventilatoarele de filtrare funcționează la capacitate maximă, filtrând aerul contaminat. Marele ceas de pe turla principală de control indică aproape ora șaptesprezece, restul rămași ocupându-și rapid un loc.
Ceasul bate ora șaptesprezece, piața rămânând liniștită și neclintită. Valeria privește încordată platforma din capătul platoului pieței. Își îndreaptă spatele, cu mâinile în lateral, lipite de corp și își ține capul puțin plecat. Clopotul răsună și trupele de apărare urcă pe platformă. Dintre ei, iese Wilhelmus; liderul forțelor naziste.
— Sunt vremuri întunecate, începe el, vocea sa trimițând un șoc electric prin toți. O știm cu toții. Dar în vremuri de criză trebuie să fim puternici, așa că vă cer vouă, viitorul Germaniei, să mă ajutați să sfârșesc acest război. Din înștiințări ați aflat de Armata Beta, dar nu ați știut ce este aceasta. Este o grupare de tineri ce vor fi antrenați să lupte și să își apere țara. Antrenați și educați corespunzător, voi veți fi cei ce vor pune capăt războiului mondial ce ne-a ruinat. Și, dacă veți coopera, familiile voastre vor fi ajutate și nu vor mai cunoaște de acum înainte foamea sau suferința. Este alegerea voastră, dragii mei copii.
Nimeni nu a făcut nici măcar o mișcare, dar era clar că toți se gândeau. Fiecare, cu ochii pe Wilhelmus și pe trupele sale înarmate, digera ideea. Valeria, totuși, nu avea nevoie de timp de gândire.
— Cei ce vor dori să se înroleze în Armata Beta să îndrăznească și să vină alături de mine.
Astea fiind zise, alături de doi soldați, coboara de pe platformă și trece pe lângă fosta clădire a primăriei, dispărând după ea.
Valeria, printre primii ce au ieșit din rând, alături de alți copii și adolescenți, pornesc după Wilhelmus, sub atenta supraveghere a trupelor. Mulți au rămas nemișcați, cu capetele plecate; mai mulți de jumătate.
Un rând de câte o persoană s-a format, urmând drumul pe care a mers Wilhelmus, trecând printr-un culoar compact format din soldați. În față, primii copii au fost opriți. Un soldat scoate un dispozitiv negru, lung și îngust, asemănător unui baston. Primul din rând, un băiat, evident stresat și speriat, înghite în sec când bastonul de apropie de capul său. Soldatul scoate o tableta neagră și coboară bastonul până la picioarele baiatului.
— Treci, îi spune soldatul, iar băiatul, răsuflând ușurat.
Următorii zece trec, însă al unsprezecelea, un băiat de aproximativ șaptesprezece ani, scoate un pistol din buzunarul interior al jachetei și împușcă doi soldați în cap.
Cei din spatele său se lasă la pământ la auzul împușcăturilor. Doi soldați din rândurile laterale îl prind de mâini, și îi iau pistolul. Soldatul ce are dispozitivul de verificare își scoate bastonul electric și îl lovește în piept. Băiatul urlă de durere, mai apoi leșinând; sau mai rău.
— Duceți-l la doi nouăzeci, mârâie cel ce l-a electrocutat pe băiat, soldații târâindu-l în spatele trupelor din lateral, dispărând.
— Nu vreau să mai văd nici un ostil, ca el. De nu, vă împușc în cap. Fără rețineri.
Cu inima în gât, Valeria se ridică și își îndreaptă spatele, uitându-se cu coada ochiului la trupele din lateral, în locul pe unde a fost dus băiatul.
Fata din fața sa intră la verificare. Valeria îi poate auzi bătăile inimii și îi poate vedea o venă de la ceafă cum pulsează puternic. Pulsul începe să scadă pe măsură ce bastonul coboară. Când soldatul o lasă să treacă fata expiră și aproape schițează un zâmbet. Acum era rândul Valeriei.
Aceasta face un pas în față, îndrepându-și spatele. Inima începe să îi bată din ce în ce mai tare când soldatul o privește în ochi și trece bastonul pe lângă fața sa. Se uită la tabletă pe măsură ce coboară, fără să schițeze nici o expresie.
— Treci, spune soldatul și își mută ochi la băiatul din spatele Valeriei.
Valeria trece de soldat și intră în alt culoar format din soldați. Ochelarii lor fumurii și măștile negre îi fac să pară doar niște manechine fără viață. În fața ei s-a format o altă coadă, cei din față trecând pe lângă un alt soldat cu tabletă. De data asta fiecare își spune numele, districtul și vârsta, fiind trecuți mai apoi în tabletă. Rândul se mișcă repede, mai puțin stresați ca mai devreme.
— Nume, district, vârstă.
— Valeria Zacharia, district doi, șaisprezece ani.
— Eligibil, spune soldatul iar un altul îi pune o brățară metalică pe mâna stângă, ce se strânge până se potrivește încheieturii.
Valeria trece, masându-și încheietura, lângă brățară. Își ridică privirea spre norii negri de deasupra lor apoi și-o lasă în pământ. Brățara era rece ca gheața, lipită dureros de pielea sa, însă o viață mai bună pentru familia sa merită. Plânsul Adei, rugăciunile târzii ale mamei sale și vocea tatălui ei, auzită doar o dată în telefon răsună deodată și tare în mintea sa, ca un cântec bizar dinainte de moarte.
Sunetul specific al unui Crucișător zburător răsună de după clădirea din față.
— Un Crucișător zburător? Ne iau de aici, șoptește fata din față când încep să urce scările ce duc spre pista de aterizare de pe fosta clădire a primăriei, unde nu mai este nici un soldat.
— Cred că da. Dar nu merge nimeni înapoi.
La capătul scărilor apar soldații, oprindu-i la ieșire; sunetul crucișătorului zburător este din ce în ce mai puternic.
— Sunt dea-dreptul dezamăgit.
Vocea lui Wilhelmus răsună puternic în tunel, pe neașteptate.
— Speram că mai mulți vor fi dornici să își ajute familiile, însă se pare că nu. Este o ofertă corectă, spun eu. Pentru că sunteți atât de puțini, mă simt nevoit să vă răsplătesc mai mult. Momentan, familiile voastre vor primi alimente săptămânal și spații de locuit ideale, subterane, cu oxigen necontaminat. Dacă veți fi disciplinați și veți evolua considerabil, mamele voastre vor lucra doar șase ore pe zi, cu o zi liberă între ture dacă obțineți trei stele de progres, tații voștri vor veni o dată pe săptămână la patru stele de progres și vor fi eliberați ambii părinți dacă obțineți șase stele de progres. Bănuiesc că majoritatea aveți părinți dacă sunteți aici.
Nimeni nu a scos nici un sunet, însă era evident că toți ce au venit au cel puțin un părinte în viață sau o rudă dragă.
— Da, domnișoară, spune Wilhelmus întinzând mâna spre o fată din rândul din față ce și-a ridicat sfioasă mâna.
— Dacă îmi permiteți, eu am doar un frate, infant. Cine va putea avea grijă de el?
— Frații si surorile fără alte rude înafară de cei prezenți, mai mici de doisprezece ani vor fi luați în grija unui program special. Este de admirat grija pentru fratele tău, domnișoară. Acum, urmați-mă în Crucișător.
Soldații se dau la o parte, Wilhelmus conducând noii recruți spre crucișător. Valeria, cu doar o privire în dreapta, unde se poate vedea puțin orașul, își jură că va face orice ca să-și elibereze părinții.
Ultimele cuvinte spuse de tatăl ei la telefon aveau acum sens: Nu există pace fără război.