Era trecut de unsprezece noaptea și ca un om normal ce eram și un copil devotat care uitase că mama îi dăruise o listă de cumpărături pe care trebuia să o fi parcurs deja, mă întorceam acasă de la cumpărături.
Puteam să jur că nu mai umblasem de mult singuratică pe străzi atât de târziu și cumva mă simțeam nesigură. Nu vedeam absolut niciun om pe străzi, mă rugam să fie așa până când ajungeam acasă pentru că nu aveam de gând să dau cu ochii de vreun ,,prietenaș" latino.
După ce terminasem de ascultat vreo două melodii dintr-un playlist de pe spotify, lăsasem sacoșele pe suprafața rece a pământului pentru a schimba playlistul. Cuprinsesem telefonul strâns în mâna stângă și apucasem una dintre sacoșele cu un deget în timp ce pe celelalte două le plasasem pe mâna dreaptă.
Cumpărăturile mamei îmi lucrau brațele mai bine decât o făceau multe aparate de la sală. Totuși, oare de când nu își mai făcuse cumpărăturile de fusese nevoită să mă chinuie pe mine într-un asemenea hal?
După câțiva zeci de pași deja începusem să obosesc. Ajungeam frântă de oboseală cu siguranță, mama nici nu era ajunsă de la muncă, iar eu trebuia să stau singură din nou.
Prinsă în gândurile mele, mă trezisem cu căștile smulse din urechi violent și în secunda următoare simțisem cum cineva îmi luase telefonul dintre degete. Ce naiba?!
În următoarea secundă am avut timp să mă întorc și să observ cum un tip cu fața acoperită aproape în totalitate se pregătea să fugă.
— Hei, hei! țipasem în gura mare în timp ce avusesem timp să mă agăț cu unghiile de hanoracul lui. Dă-mi telefonul! țipasem disperată în timp ce îmi băgasem unghiile la propriu în mâna lui.
Fusese suficient să mă împingă pentru a fugi. Căzusem ca un cartof, la propriu, iar până să mă ridic tipul se depărtase destul de tare. O luasem și eu la fugă, dar era deja prea târziu, alerga mult prea rapid pentru mine.
Mă întorsesem ca o mâță plouată la locul în care îmi lăsasem sacoșele, rugându-mă să le mai găsesc acolo. Din fericire nu le luase nimeni, îmi recuperasem și căștile de pe jos, căci probabil se deconectaseră în urma impactului violent.
Oficial mi se furase și telefonul! Wow, grozavă realizare, Madena! Intrasem în casă ca o mâță plouată și nici nu realizasem că ușa era descuiată. Probabil mama ajunsese înaintea mea.
Mi-am descălțat sandalele cu rapiditate în timp ce am trecut fără să salut pe nimeni spre bucătărie. Valentino era din nou la noi, îi putusem auzi vocea din livingul deschis în timp ce traversasem holul. Grozav.
— M-am întors, o anunțasem pe mama cu zero entuziasm în timp ce mă gândeam dacă să mă afișez în fața lor sau nu. Totuși, trebuia să îi spun ce pățisem, sigur găsea ea vreo soluție.
Constatasem amuzată că mama îl chemase pe Valentino pentru a rearanja mobila, la ora unsprezece. Mă întrebam câteodată dacă avea toate țiglele pe casă.
— Cred că ar cam trebui să plec, brunetul se scuzase, observându-mi starea de spirit. Frumușel al naibii, vorbisem în gândul meu în timp ce nu mă puteam abține să nu-l analizez. Purta o cămașă din nou neagră, cu aceiași nasturi desfăcuți care să lase privirile fetelor să alunece asupra pectoralilor destul de lucrați, trebuia să recunosc că și eu mă uitasem. Fizic era de nerefuzat, comportamentul lui în schimb nu era cel mai minunat.
— Poți să rămâi, vorbisem absolut normal, luând-o prin surprindere pe mama. Mă așezasem pe una dintre canapelele care păreau să fi fost aranjate, meditând la cum ar fi trebuit să deschid subiectul.
— Mă întorc repede cu niște gustări, mama chicotose fericită în timp ce dispăruse spre bucătărie.
— Ești ok? îi auzisem vocea joasă după care îl văzusem din colțul ochilor cum se așezase pe canapeaua de lângă fotoliul pe care eram așezată. De ce îmi căuta atenția atât de mult? Nu eram capabilă să înțeleg de unde ne cunoșteam și de ce nu îmi aminteam de el.
— Nu, am răspuns automatic, rememorând scenele în care tipul dubios îmi smulsese telefonul din mână. Chiar nu sunt, adăugasem în timp ce îl privisem în ochi pentru prima dată în seara asta. Își schimbase starea și devenise brusc serios, probabil realizase și el că nu aveam chef de glume proaste.
Mama sosise ca o rază de soare în living, insistând asupra noastră să mâncăm. Începeam să cred că mama se simțise singură în toți acești ani în care fusesem plecată și probabil începuse să îl vadă pe Valentino ca un fel de copil al ei din moment ce acesta o vizita atât de des.
— Madena, fii și tu mai vorbăreață! mama mă rugase vizibil deranjată și nici nu realizasem că mă pierdusem din nou printre gânduri.
— Voiam să îți spun ceva, făcusem abstracție de prezența lui Valentino în timp ce o privisem curajoasă. În drum spre casă, cineva mi-a furat telefonul, rostisem dintr-o suflare, așteptându-i reacția.
— Iar te ții de glume, Madena! nu mă crezuse, normal că nu avea s-o facă din moment ce Valentino era prin preajmă.
— Vorbesc serios, am murmurat demoralizată, privind parchetul de sub picioarele mele. Am încercat să-l prind din urmă, dar nu am reușit! am adăugat vag în timp ce realizasem că mă zgâriasem destul de tare pe mâna și pe piciorul stâng. Începea să mă usture.
— Nu, nu. Madena, e clar că zilele astea nu am suport din partea ta, nu pot să te înțeleg, pur și simplu! se ridicase de pe fotoliu și plecase fără să mai spună ceva.
— E adevărat? domnul Valentino aka cel mai frumos bărbat din cartier insistase la rândul lui cu întrebările.
— De ce aș minți? l-am privit pentru prima dată în ochi în seara asta. La naiba, exclamasem nervoasă în timp ce îmi trecusem cu mâinile peste față.
— Ai reușit măcar să-l vezi? continuase cu întrebările și ceva din tonul lui îmi dădea de înțeles că nu mă credea în totalitate.
— Nu, avea fața acoperită! am exclamat nervoasă. Am și căzut din cauza lui, adăugasem moale, simțind că vreau să plâng.
— Eu nu înțeleg ce ai căutat la ora asta pe drumuri, Madena. Ți-am spus să mergi la cumpărături încă de dimineață. Ai primit ce ai căutat.
— Mamă, exclamasem inconștientă. Dacă brunetul mai încerca să mă creadă, în cazul mamei nu mai puteam spune la fel.
— Ești imatură, Madena. Mă dezamăgești în fiecare zi cu năzbâtile pe care le faci, adăugase din bucătărie.
— Hai să mergem să te speli și să-ți dezinfectăm zgârieturile, Valentino încercase să scape de tensiunea dintre mine și mama, apucându-mă de mână și târându-mă până la baie.
— Tu de ce ești așa de drăguț cu mine după ziua de ieri? îl întrebasem bosumflată în timp ce pornisem apa de la chiuvetă. Îi privisem reflexia din oglindă în timp ce așteptam ca apa să capete o temperatură ușor mai suportabilă.
— Ce ar trebui să fac altceva, ești certată destul de mama ta, vorbise el serios în timp ce umplea cada cu apă călduță. L-am privit apreciativ atâta timp cât fusese întors cu spatele spre mine după care mi-am amintit că ar fi trebuit să mă spăl pe mâini.
Mă ustura ca naiba, expresiile mele faciale erau asemănătoare cu cele ale unui clown. Pe mână aveam o porțiune destul de mică de zgârieturi, dar pe picior mi se întindea pe întreaga coapsă pentru că mă trezisem ca ar fi cool să port rochie.
Și totuși, speram ca Valentino să părăsească baia înainte de a fi nevoită să-mi spăl rana de pe picior.
— Cum ai căzut? spărsese din nou liniștea cu vocea lui foarte calmă și masculină.
— Tipul respectiv m-a împins, la cât de amețită eram nu am avut niciun reflex să mă țin pe picioare! îi răspunsesem sub privirea lui analizatoare. Mă așezasem pe marginea căzii cu fundul, preferând să îmi adâncesc picioarele sub apă. Nu aveam o altă opțiune cu brunetul prin preajma mea.
— Nu o să supraviețuiești prea mult pe aici fără niște lecții de auto-apărare, glumise în timp ce se așezase lângă mine.
— Sună încurajator, am exclamat cu un mic zâmbet pe buze în timp ce mi-am tras rochia vaporoasă cu grijă. Trebuia să am grijă să nu dezvălui prea mult. Înainte de a mă apleca de una singură pentru a lua apă în mâini pentru a-mi clăti zgârieturile, brunetul mi-o luase înainte și astfel fusesem nevoită să-i suport atingerile și să mă abțin din a chițăi ca un șoricel de fiecare dată când mă ustura.
Era prea drăguț, la naiba. Se ridicase imediat pentru a-mi înmâna un prosop în timp ce el pregătea dezinfectantul și o cremă.
— O să doară, am concluzionat. Valentino se rezumase la a-mi zâmbi amuzat în timp ce îmi trase piciorul în poala lui. Se simțea ciudat, a naibii de ciudat.
— Poți să mă ții de mână dacă te ajută, îmi sugerase și refuzasem în a doua secundă. Devenea deja prea mult, iar eu nu-l cunoșteam decât de o zi.
Fusese cea mai mare greșeală deoarece țipasem groaznic de tare în momentul în care aplicare dezinfectantul pe rănile sângerii. Îi apucasem mâna liberă imediat, încercând să mă abțin.
— Cred că cineva ți-a ascultat rugile și l-a trimis pe tipul ăla să mă trântească! glumisem eu în încercarea de a-mi distrage singură atenția.
— Ești o fată bună, dar preferi să afișezi o altă personalitate cu mine! mă privise în ochi și în acel moment realizasem că era adevărat.
— Îmi pare rău pentru ieri, găsisem momentul potrivit în care să îi cer scuze. Am fost răutăcioasă, am adăugat, privind pe lângă el.
— Sunt obișnuit cu astfel de tratamente, dar persoana căreia ar trebui să îi ceri scuze cu adevărat e mama ta, Madena.
— Îi voi cere, promit! vorbisem cu zâmbetul pe buze fără să realizez. Ok, Valentino începea să mă facă să mă simt mai binișor după incidentul de mai devreme.
Câteva minute mai târziu mă terminase de bandajat și acesta mă anunțase că trebuia să ajungă acasă. Era deja destul de târziu și probabil era obosit.
— Să o anunți pe mama ta că am plecat, Madena! îmi ceruse el în timp ce își încălța papucii pentru a ieși.
— Desigur, răspunsesem imediat după, gândindu-mă la faptul că trebuia să vorbesc cu ea despre comportamentul meu deviant din ultima vreme.
— Noapte bună, făcuse doi pași înspre mine și mă blocasem. Interacțiunea mea cu băieții/ bărbații nu era prea bună pentru că nu prea avusesem parte de ea așa că mă hotărâsem să stau pe loc și să văd ce se petrece. Mă îmbrățișase atât de ușor și de grijuliu încât mă simțeam de parcă prindeam aripi. Și să nu te mai gândești la telefonul ăla, mă bătuse prietenește pe umeri în timp ce se îndepărtase.
— Voi avea un telefon de ultimă generație cu butoane de cauciuc, îl făcusem să râdă și pe el și pe mine. Îl urmărisem cum urcase pe motocicletă și îl privisem cum se făcuse dispărut după care încuiasem ușa în urma mea.
Aveam de cerut niște scuze și de reluat o relație bună cu mama.
Poți s-o faci, Madena!
Hei, dragilor! Va Multumesc pentru tot interesul acordat la capitolul anterior, îmi pare rău pentru ca am întârziat cu scrierea acestui capitol, dar au intervenit tot felul de lucruri și abia astăzi am reușit sa termin. Va urez un an nou plin de fericire, sa fiți sănătoși și in primul rând mai buni cu voi și cu ceilalți din jur! Va pup!
Cu drag, Ella.