WrittersWP - Concurs - Citat: ,,Nu spune că cerul e limita când există urme de paşi pe lună."
______________________________
În noaptea în care se schimbă totul pentru eroul nostru mult prea visător, un băiat uscățiv aprindea focul. Își petrecu mai mult de cinci ore tăind copaci și, acum, de abia mai putând să-și miște brațele, încerca să țină focul într-un singur loc. Încet-încet, scânteile se agățau de fiecare crenguță, fumul gros se ridica în rotocoale, lemnul sfârâia în culcușul lemnelor, iar aerul înecăcios mirosea a frunze arse. Oamenii începeau să se adune. Siluete slabe cu haine lungi și cenușii se apropiau de foc cu oale de fiertură rece și fără gust. Copiii deja ocupară locurile cele mai bune. Când focul se ridică la câțiva metri înălțime, uscățivul se așeză și el, istovit. Lângă el cineva încălca regulile. Un băiat lungan cu părul negru până la umeri stătea aplecat deasupra vasului său de lut și sorbea zgomotos. Putem spune că eroul nostru era singurul fan al fierturii.
Uscățivul îl privi încruntat preț de câteva secunde, iar lunganul se opri din sorbit și se uită la el pe sub glugă, cu jumătate de față în vasul de fiertură.
— Ce? Vocea lunganului se auzi înfundat.
— Eric. Nu. Mai. Face... Sunetul.
Eric sorbi încă o dată scurt - bineînțeles, mai zgomotos decât înainte. Își puse vasul în geanta legată în jurul taliei și începu să își pocnească degetele unul câte unul. El doar ce își termină masa, dar restul de abia începură să cânte imnul de dinaintea cinei.
— Ei? Cum a fost? Îl întrebă pe prietenul său, ridicând din sprâncene.
— Cum să fie ce?
Eric îi făcu semn spre foc, iar uscățivul oftă.
— Ehe, te înțeleg acu' când îmi spuneai că n-ai chef nici măca' să mânci. Aș prefera să mă culc cu stomacul gol decât să mai înghit fiertura aia chioară. Uscățivul scoase din geanta sa o sticlă murdară umplută pe jumătate cu un lichid lăptos și ciudat de verde. Totuși, nu sunt atât de obosit încât să nu împart puțină licoare din-asta de amețeală cu o fătuca din-aia. Demangoli! Da' tare naive mai sunt târfulițele astea... ia uite-le!
Eric nu se uită în direcția arătată, dar îi trase o palmă peste cap mai aprigă ca un diavol tasmanian.
— Nu mai vorbi așa despre fete, sactros! De abia dacă au paișpe ani și sunt mult mai deștepte decât cele două bile care se lovesc una de alta în capul ăla mic al tău. Eric îi ciocăni fruntea și mima o față șocată. Ori a sunat a gol, ori o bilă s-a lovit de cealaltă!
— Sactros? Serios, omule?
Ei bine, cititorule, sactros în limba veche a puilor de demangoli însemna... ,,rahat născut dintr-un rahat mai mare" și desigur, în poporul Demardak sau, mai poetic zis, în poporul de sub Noaptea de Nisip, era o jignire destul de gravă.
— Hai las' baltă! Nu mai vorbim despre fătuci nebun' și de posibilel' amețeli cu el'. Uscățivul puse sticla pe nisipul alb și își împreună mâinile la piept.
Eric îi ignoră mormăielile. Își ridică privirea spre cerul negru pe care nu lucea nicio stea. Luna nu sosise încă, dar după cum bătea vântul în rafale scurte, probabil că zbura în direcția lor. Singurele surse de lumină cunoscute de ochii poporului Demardak era luna și focul. Soarele nu atinse de mai bine de-un mileniu pământurile lor. Citise despre zile, despre soare și despre cei din lumină în cronicile vechi, dar nimeni nu se încumetă să vrea mai mult. Întunericul era totul, ei se supuneau lui și cu asta... basta. Dar de ce?
— Ai mai auzit ceva de planuri de căutare a altor zone? Ți-a mai zis ceva tatăl tău? Întrebă deodată Eric fără să-și mute privirea de la cer.
— Alt' zon'? Uscățivul se îmbufnă și mai mult, pricepând ce voia de fapt să întrebe Eric. Nu, Eric, nu mai vrea nimeni să facă vreo prostie de genu' celei de acu' cinci ani.
— De ce să fie o prostie? Cronicile spun clar că există un popor deasupra noastră.
— Singurul lucru pe care l-aș vrea să fie deasupra mea e fata conducătoarei și iartă-mă, omule, că nu vreau să mor încercând să verific ceva care-i foarte clar. Făcu o pauză și pufni. Ceru-i limita, omule.
— Cerul e limita? Îmi spui că cerul e limita când sunt urme de pași pe Lună? Când așa-zisul prost a pășit pe nisipul nesfârșit al demangolului suprem?
— Ai băut licoar' din-aia când nu m-am uitat la tin' sau ceva? Uscățivul își lăsa capul pe spate în gol. Așa-zisu' prost e prost. De fapt, era. Dacă nu-ți amintești a murit sfâ-și-at de Lună, iar pașii lui amărâți de egoist care și-a lăsat o întreagă familie în urmă s-au pierdut în goana nisipului. În plus, care-i argumentu' tău? Nu a trecut de cer. A apucat să stea doar pe coada Lunii, nu pe aripil' ei care sfâșie limita și trec de ea.
— Doar pentru că el a eșuat, înseamnă că toți ce vor încerca o vor face?
Eric se uită aproape rugător la prietenul său. Uscățivul oftă.
— Omule, tu nu ești acel cineva care trebuie să încerce. Trebuie să ai grijă de maică-ta. E din ce în ce mai bătrână. Iar apoi dacă tu, prăjitule, vei fi prăjit cu adevărat de vreun foc alb de demangol, nu voi mai avea niciun prăjit să-mi amintească că sunt prăjit și poate mă voi da la iubițica ta care apropo ar rămâne singură cu o gloată de porci prăjiți ca mine.
— Sactros...
Glasul lui Eric fu amenințător, dar în ciuda tonului său, înțelegea ce spunea prietenul său. Bineînțeles, nu va trece peste subtila amenințare așa ușor. Luă sticla de pe jos și dădu pe gât tot lichidul.
— Ai dreptate. Trânti sticla de pământ, iar aceasta se sparse în cioburi sub privirile surprinse ale celorlalți. Dar... Cyra nu e iubita mea, e prietena mea și niciodată, niciodată nu o să spui ce ai spus acum, indiferent de cât de mult vrei să rămân în limitele normalului.
Eric plecă. Drumul fu lung până acasă. Încercă să nu se gândească prea mult la discuția pe care o avu mai devreme, dar acum își amintea imaginea acelui om curajos sau poate cu adevărat naiv ridicându-se în picioare pe coada Lunii și apoi fiind ars de viu și rupt în bucăți. Corpul lui căzu ca o cometă străveche și se izbi de stânci. Îl durea capul, rememorând acele clipe terifiante. O mahmureală puternică aproape că-i închidea ochii, iar picioarele i se împleticeau pe drumul șerpuit. Licoarea aceea era extrem de puternică. Niciodată nu încercă să-și dea seama din ce era făcută, dar... mii de demangoli! era otrăvitor de tare.
Ajuns în casă, își trase gluga de pe cap și își trecu obosit mână prin par. În camera din mijlocul casei, un foc mic ardea în fiecare sticlă atârnată de tavan, iar mama sa țesea un material gros verzui. Se apropie și se așeză lângă ea pe bușteanul ce servea drept canapea. Fără să spună nimic, luă de pe jos un ghem de lână albastră și bluza pe jumătate terminată și începu să împletească până la sfârșit cadoul pentru Cyra.
— Ce te-a făcut să te îmbeți așa târziu, cocoș adormit?
Mama lui se opri din țesut și se trase mai aproape de el. Eric își privi mama și apoi își lăsă ochii în pământ. Oftă.
— Prea multe limite pe care chiar eu le aleg să mă limiteze, zise el, lovind andrelele una de alta. Făcu o pauză, crezând că acea simplă propoziție ar fi clarficat totul. Dar bineînțeles că nu o făcea și își continuă șirul de cuvinte amorțite pe limbă. Onoare, iubire, prietenie... Toate astea ar trebui să fie... să fie... lucruri care mă fac fericit că le am! Nu limite! Ce am? De ce vreau mai mult?
Mama sa zâmbi și îi îmbrățișă brațul. Își așeză capul pe umărul lui.
— E în firea omului să vrea mai mult. Dar "mai mult"-ul ăsta înseamnă și sacrificii, puiul meu. Totuși, dacă ai onoare, curaj și oleacă de prosteală, o să îi convingi pe cei iubiți să vină cu tine.
Eric râse - doar ca să nu izbucnească într-un plâns isteric de mahmur idiot - și își sărută mama pe frunte. Era acolo mereu pentru el. Nu l-a abandonat nici în cele mai negre nopți. Cum ar putea să aleagă să o abandoneze pentru o luminiță ispititoare, atât de ispititoare?
— Dar dacă cerul e limita, mamă? Șopti Eric fără să poată să-și rețină gândul.
Mama lui nu reacționă imediat, dar după câteva clipe de tăcere, spuse:
— Vrei să verifici dacă cerul e limita? Sunt două variante în care se va desfășura totul, mic cocoșel: Prima în care tu mori. Eu voi încerca să-mi găsesc un rost și într-un sfârșit voi deveni o babă deprimată și ursuză de care plozii se vor teme. A doua variantă: Tu reușești să demonstrezi că cerul nu-i limita. Și apoi? Dacă cei vechi nu ne-au mințit, după cer e lumina eternă, adică verdeața multă, animale grase, oameni bine hrăniți. Acolo sunt lăsați să construiască. Acolo au voie cu electricitate. Doar așa au reușit să lanseze racheta aia de acum doi ani. Demangolul suprem nu le pedepsește încercarea de evoluție. Acolo e mult mai bine decât ar fi vreodată aici. În ambele variante, aș pleca cu tine. Moartea e mai bună decât câteva decenii de tristețe, iar dacă reușim, ehe-ehe! Eu voi crede în tine mereu. Eu voi fi mereu lângă tine. Când prietena ta mai musculoasă decât tine și decât mine la un loc va pleca pe drumul ei, când iubita ta te va părăsi pentru un cocoș mai frumos, când vei ajunge un gâscan chelios și lepros, când nu mă vor mai ține picioarele, eu voi rămâne alături de tine până când îți voi revedea tatăl în cerul ăsta sau în următorul! Pentru tine, cerul nu mai e limita. Trebuie doar sa crezi în tine. Eu cred deja.
Eric rămase mut. Nu putu să spună nimic. Mama îl îmbrățișa cu totul acum. În lumina caldă a micilor scântei îmbuteliate, ochii lui Eric erau înlăcrimați. Îmbrățișarea iubitoare a mamei lui îl făcu parcă mai treaz, mai puțin mahmur și cumva mai încrezător în visul lui pe care îl ținuse ascuns în cotloanele sufletului său timp de câțiva ani, crezând că nu va fi niciodată pregătit să îndure dezamăgirea respingerii ideii. Iar acum? Acum mama lui era pregătită să lase tot pentru el. Din nou.
Puțin după, mama sa se duse la culcare. Eric rămase în fața unui geamlâc. Rafalele de vânt se întețiseră și mici tornade vuiau în luncile nisipoase. Brusc, totul se lumină. Luna apăru ca un far în mijlocul oceanului. Aripile ei erau mari și totuși străvezii făcute parcă din cea mai rară mătase. Avea un gât lung terminat cu un cap din care se răsuceau câteva coarne lungi. Coada ei era ca un bici care se sfârșea cu o lamă imensă în formă de seceră poate cât jumătate din tot corpul ei. Niciodată nu părea că îi era greu să zboare cu ea. Nu era o ființă reală, era fragment smuls din divin. Cel puțin așa o descriau cronicile. Săgețile nu o nimereau, nici catapultele, nici măcar ceilalți demangoli nu zburau așa de sus. Se roti pe cerul negru de trei ori. Însemna că mai erau trei nopți până la prima Lună Plină din ultimii cinci ani. Atunci, demangolul suprem se va roti în jurul cerului negru și va dispărea câteva secunde numai ca să apară înapoi dintr-o altă lume. Acele secunde. Acele secunde nenorocite erau totul de care avea nevoie. Eric inspiră adânc și nu privi cum Luna adoarme în culcușul ei de întuneric, lama ei tăioasă acoperind-o în totalitate ca după o perdea. Se trânti în pat.
Peste trei nopți, cerul nu va mai fi limita.