Cerul și alte limite [ CONCURS ]

Cerul și alte limite

WrittersWP - Concurs - Citat: ,,Nu spune că cerul e limita când există urme de paşi pe lună."
______________________________

În noaptea în care se schimbă totul pentru eroul nostru mult prea visător, un băiat uscățiv aprindea focul. Își petrecu mai mult de cinci ore tăind copaci și, acum, de abia mai putând să-și miște brațele, încerca să țină focul într-un singur loc. Încet-încet, scânteile se agățau de fiecare crenguță, fumul gros se ridica în rotocoale, lemnul sfârâia în culcușul lemnelor, iar aerul înecăcios mirosea a frunze arse. Oamenii începeau să se adune. Siluete slabe cu haine lungi și cenușii se apropiau de foc cu oale de fiertură rece și fără gust. Copiii deja ocupară locurile cele mai bune. Când focul se ridică la câțiva metri înălțime, uscățivul se așeză și el, istovit. Lângă el cineva încălca regulile. Un băiat lungan cu părul negru până la umeri stătea aplecat deasupra vasului său de lut și sorbea zgomotos. Putem spune că eroul nostru era singurul fan al fierturii.

Uscățivul îl privi încruntat preț de câteva secunde, iar lunganul se opri din sorbit și se uită la el pe sub glugă, cu jumătate de față în vasul de fiertură.

— Ce? Vocea lunganului se auzi înfundat.

— Eric. Nu. Mai. Face... Sunetul.

Eric sorbi încă o dată scurt - bineînțeles, mai zgomotos decât înainte. Își puse vasul în geanta legată în jurul taliei și începu să își pocnească degetele unul câte unul. El doar ce își termină masa, dar restul de abia începură să cânte imnul de dinaintea cinei.

— Ei? Cum a fost? Îl întrebă pe prietenul său, ridicând din sprâncene.

— Cum să fie ce?

Eric îi făcu semn spre foc, iar uscățivul oftă.

— Ehe, te înțeleg acu' când îmi spuneai că n-ai chef nici măca' să mânci. Aș prefera să mă culc cu stomacul gol decât să mai înghit fiertura aia chioară. Uscățivul scoase din geanta sa o sticlă murdară umplută pe jumătate cu un lichid lăptos și ciudat de verde. Totuși, nu sunt atât de obosit încât să nu împart puțină licoare din-asta de amețeală cu o fătuca din-aia. Demangoli! Da' tare naive mai sunt târfulițele astea... ia uite-le!

Eric nu se uită în direcția arătată, dar îi trase o palmă peste cap mai aprigă ca un diavol tasmanian.

— Nu mai vorbi așa despre fete, sactros! De abia dacă au paișpe ani și sunt mult mai deștepte decât cele două bile care se lovesc una de alta în capul ăla mic al tău. Eric îi ciocăni fruntea și mima o față șocată. Ori a sunat a gol, ori o bilă s-a lovit de cealaltă!

— Sactros? Serios, omule?

Ei bine, cititorule, sactros în limba veche a puilor de demangoli însemna... ,,rahat născut dintr-un rahat mai mare" și desigur, în poporul Demardak sau, mai poetic zis, în poporul de sub Noaptea de Nisip, era o jignire destul de gravă.

— Hai las' baltă! Nu mai vorbim despre fătuci nebun' și de posibilel' amețeli cu el'. Uscățivul puse sticla pe nisipul alb și își împreună mâinile la piept.

Eric îi ignoră mormăielile. Își ridică privirea spre cerul negru pe care nu lucea nicio stea. Luna nu sosise încă, dar după cum bătea vântul în rafale scurte, probabil că zbura în direcția lor. Singurele surse de lumină cunoscute de ochii poporului Demardak era luna și focul. Soarele nu atinse de mai bine de-un mileniu pământurile lor. Citise despre zile, despre soare și despre cei din lumină în cronicile vechi, dar nimeni nu se încumetă să vrea mai mult. Întunericul era totul, ei se supuneau lui și cu asta... basta. Dar de ce?