Imperiul Caligo, Ilmestrys
659, Anii Noi
Zumzăiala din jurul ei îi inunda timpanele, la fel cum căldura înăbușitoare a soarelui și a trupurilor încinse aproape o topea pe picioare. Ura să meargă în bazar. De fapt, dacă ar fi fost cu adevărat sinceră, ura să traverseze piațeta. Sau orașul. Agitația și vocile monotone ale vânzătorilor, care strigau la nesfârșit aceleași cuvinte, de parcă nu făceau risipă de aer repetând în urechile tuturor prețuri sau cine știe ce oferte.
Și totuși, se întreba într-o doară dacă nu cumva acela era modul în care ei preferau să ignore adevărul. Modul în care pretindeau că totul era în regulă. Că existau pretutindeni numai oameni veseli și binevoitori, gata să facă banalele cumpărături dintr-o zi de sâmbătă.
Se opri în dreptul unei tarabe cu fructe, înlăturându-și gluga opacă de pe cap. Simțea deja broboanele de sudoare ce se prelingeau pe tâmple, însă nu se plânse. Putea să suporte căldura sufocantă a lunii iunie sub un material gros și întunecat, dacă asta însemna dispariția acelor priviri. Priviri aruncate de oameni către semenii lor. Toată lumea bănuia pe toată lumea. Dacă era vreun mortuar ascuns sub straiele sărăcăcioase? Vreun novice pedepsit sau pur și simplu un asasin plătit?
În plus, paloarea pielii nu o ajuta niciodată. Însă brățara era acolo. Argintiul care părea că se topește în jurul încheieturii ei drepte. Aceea era pecetea. Era un om. O ființă slabă, lipsită de putere, care nu reprezenta nici cea mai mică amenințare. Exact ca restul...
— Adler se întoarce azi? vocea fetei ascunse de grămăjoarele de fructe încropite cu grijă o readuse în prezent.
Aprobă cu un semn scurt din cap, forțându-se să schițeze un zâmbet. Nu reuși, însă Cindy avu amabilitatea să se prefacă neafectată.
— Da, rosti în final, indicând spre mere.
Semnul universal pentru un kilogram, te rog.
— În seara asta vine acasă, continuă, scoțându-și săculețul ușor de la cingătoare. Iar mâine seară pleacă. Așa că m-am gândit să mă apuc de tot puțin mai devreme, ca să nu pierd timpul atunci. Îl cunoști pe Adler, de data asta zâmbi de-a binelea, observând cum Cindy aprobă și începu să chicotească.
Îi urmări mișcările rapide ale mâinilor arse de soare, degetele apucând și aruncând în pungă fructele coapte, apoi ochii atenți urmărind acul cântarului. O văzu aruncându-i o privire pe sub gene, pentru ca mai apoi să strecoare și un măr verde lângă restul.
Oh, Adler... Tu și efectul numelui tău asupra populației feminine...
— Știu că ăștia-s favoritele lui. Nu-i prea mult, dar...
— O să-i spun că Cindy i-a făcut cadou un măr verde! Să nu te mire dacă cumva îți face o vizită! îi făcu cu ochiul, observând cum fata se îmbujorează și își trece o șuviță blondă după ureche. Asta face doi? scoase două monede strălucitoare din săculețul din piele, așezându-le în palma slăbuță a fetei.
Luă merele cu rapiditate, așezându-le în coș, alături de celelalte alimente. Își potrivi părul întunecat sub glugă și își continuă drumul prin aglomerație cu pași domoli. Aceea era una dintre acele zile ale săptămânii în care își permitea să zăbovească. Nu se grăbea, nu avea o țintă anume, așa că își dădea voie să se plimbe prin bazarul ticsit de oameni asemenea ei, care admirau fără să atingă, știind că nimic din ceea ce le-ar fi plăcut să-și cumpere nu le era permis. Fiindcă în acele clipe simțul practic își făcea loc în mintea fiecăruia.
Nu îți trebuie, deci nu arunci cu banii pe fereastră pentru acel obiect. Nu e neapărat necesar, deci o lași pe altă dată. Nu ești unul dintre ei, deci nu îți permiți luxul de a fi, măcar pentru o clipă, nepăsător în fața banilor. Așa că tot ceea ce îți rămâne de făcut e ca uneori să admiri în tăcere, pretinzând că într-o bună zi ai să-ți permiți toate acele lucruri.
Era de asemenea conștientă că materialele scumpe și obiectele de preț ar fi fost sărăcăcioase în comparație cu ceea ce se comercializa în adevăratul centru al orașului. Însă acea parte din capitală, acel Ilmestrys strălucitor, era rezervat elitei.
Dar tu nu ești ca ei, așa că ai fi rasă de pe fața pământului înainte să-ți dai seama.
Scutură ușor din cap, simțind cum se topește sub materialul greoi. Simțea transpirația lipindu-i rochia ușoară de spate, însă nu renunță și continuă să se strecoare printre negustori, auzind tocurile balerinilor izbindu-se de dalele străduțelor. Se strădui să ignore izul transpirației din aer, mirosul înțepător al învălmășelii de trupuri.
Însă se simțea în siguranță. Cel puțin pe timpul zilei, până la ora stingerii. Vampirii nu își făceau veacul prin acea zonă. Nu o puteau face nici măcar dacă și-ar fi dorit. Mortuarii, cei mai bătrâni și mai puțini dintre ei, alături de cei care făceau parte din familiile dinastice erau singurii suficient de puternici pentru a rezista în fața luminii solare. Novicilor nu le era rezervat același privilegiu.
Nu știa nici ea care era mecanismul exact prin care vampirii făceau toate acele diferențieri. Nici nu credea să fi fost vorba de ei în acel caz. Mama Natură își făcea datoria, iar sugătorii mai slabi erau nevoiți să respecte ceea ce li se impunea. Era sigură, însă, că toate astea depindeau într-o măsură enormă de vârstă și putere.
E un privilegiu să ne vezi, să ne cunoști, să respiri același aer cu noi...
Asta transmiteau acele umbre prin fiecare gest, mișcare sau cuvânt rostit. Ei erau atotputernici, superiori oamenilor într-un mod pe care bieții muritori nici măcar nu îl puteau înțelege. Erau invincibili, imortali și imbatabili. Și conduceau un imperiu asemenea lor. De fapt, mai bine spus, un anume el o făcea. Unul dintre ei. Un rege pe care cu toții îl respectau fără să crâcnească, ca și cum ar fi fost un zeu coborât pe Pământ.
Pufni disprețuitor, imaginându-și un bărbat rotofei, cu o coroană mult prea masivă pentru țeasta lui rotundă și îndesată. Un vampir slab și incapabil, așa prefera să se gândească la acel rege. Altfel de ce nimeni nu îl văzuse vreodată? De ce nu se arătase niciodată în fața semenilor lui, care se temeau de el ca de o creatură abominabilă, născută din Infern?
Însă, cumva, deși vampirii nu își cunoscuseră suveranul în carne și oase, Caligo nu se destrămase. Caligo era un imperiu prosper, cu reguli și obiceiuri de neclintit. Legi, clase sociale și dinastii, toate stabilite într-un mod care se afla peste puterea ei de înțelegere. De fapt, aici nu era vorba de neînțelegere, ci de neștiință.
Mersese la școală ca oricare alt adolescent de vârsta ei. O clădire mică și înghesuită, în care izul de mucegai se amesteca cu aroma de iarbă proaspătă din jurul construcției din piatră. Învățase să scrie și să citească, devorase cărțile din biblioteca sărăcăcioasă, însă nu era în avantajul celor cu colți ca oamenii să cunoască mai mult decât ceea ce era imperios necesar să știe.
Faptul că un timp extrem de îndelungat, oamenii fuseseră cei care patronaseră planeta. Gândul i se părea atât de ireal și inimaginabil, încât se strădui să nu aprofundeze prea mult subiectul. Cumva, în era precedentă, oamenii fuseseră cei puternici. Cei care stăpâneau totul. Aproape trei milenii, oamenii fuseseră liberi și de neînvins. Până la războiul pe care cu toții îl numiseră Bătălia Purpurie. Nu își amintea niciodată anii cu exactitate, însă știa că nu durase prea mult. Oamenii nu avuseseră nicio șansă.
Apoi totul repornise de la zero, ca și cum tot ceea ce existase până atunci se desfășurase contra unui cronometru uriaș. Vechea lume, așa cum se știa, fusese reconstruită și redenumită. Numărătoare anilor reîncepuse, ca și cum toți acei monștri voiau ca totul să înceapă și să se termine cu ei. Caligo era un imperiu ce ocupa acum ceea ce odată fuseseră Asia și Europa. Ilmestrys, capitala monumentală, era de mărimea unei țări mijlocii, pe teritoriul unei regiuni ce odată se numise România. Însă până și acel oraș uriaș era, la rândul lui, divizat în zone și arii patrulate de gărzi, paznici și santinele.
Își amintea cum, cu ani în urmă, o singură dată în timpul unei ore de geografie îi fusese dat să vadă o hartă a acelui imperiu. Nu reușise să rețină prea multe, însă. Existau o mulțime de denumiri, de perimetre, de insule și golfuri. Și, cumva, în mintea ei de copil, încolțise gândul că trebuia să fii cu adevărat capabil pentru a putea controla un asemenea teritoriu. Pentru a-i face pe vampiri și oameni să ți se supună, deopotrivă.
Poate că bădăranul ăla nenorocit nu-i un rege atât de incapabil, până la urmă...
Însă tot i-ar fi pocnit una în mutră dacă i-ar fi fost vreodată dat să-l întâlnească. Rege sau nu, vampir sau nu, era dușmanul ei. Și al semenilor ei.
— Arogant înfumurat și plin de ifose! scuipă cuvintele, holbându-se la brățara lată ce aproape îi încastra pielea.
Se opri când auzi niște strigăte violente, urmate îndeaproape de pași târșâiți și zgomotul insuportabil al fierului care izbește piatra. Șuieratul neîndurator al unui bici brăzdă aerul și se înfipse în pielea cuiva, smulgându-i nefericitului un urlet chinuit. Mai bine spus, nefericitei. Se crispă când se roti pe călcâie, observând cum pachetele fioroase de mușchi îi făcuseră pe toți oamenii să se dea în lături și să elibereze drumul, lipindu-se de zidurile clădirilor ce înconjurau piațeta. Făcu un pas în spate, zărind cele două rânduri de femei și bărbați slabi și murdari, cu hainele îmbibate în sânge uscat.
Numără rapid în gând. Treisprezece. Treisprezece suflete legate în lanțuri de mâini și de picioare și forțați să înainteze prin înjurături, înghionteli și lovituri de bici. Simțea că se sufocă. Zări gărzile, șase la număr, trăgând și îmbrâncind, aruncând priviri ucigașe în jur.
Le analiză postura și mersul legănat. Nu erau mortuari. Mortuarii erau mai puțin de cincisprezece la număr. Nu puteau fi nici vampiri obișnuiți. Altfel ar fi fost arși de lumina soarelui. Apoi ochii ei poposiră pe chipurile lor palide și acuțite, observând niște semne întunecate și încrucișate chiar între ureche și mandibulă.
Dinastici. Nicidecum novici sau vampiri tineri.
Oamenii ăia erau morți dacă încercau să evadeze. Dinasticii erau descendenți direcți ai căpeteniilor familiilor nobiliare. Cele Nouă Dinastii, fiecare condusă de câte un mortuar. Zece, dacă era să-l pună la socoteală și pe rege, însă întotdeauna i se spusese că în legătură cu el nu se știau niciodată suficiente lucruri pentru a fi încadrat în categoria dinasticilor.
Spre deosebire de mortuari, care alcătuiau primele generații de vampiri, sau de novici, care erau pur și simplu oameni transformați, dinasticii se nășteau ca ființe cu sângele cald, din părinți vampiri. Cei din dinastii se puteau reproduce pentru a-și duce mai departe numele și gloria. Mortuarii o puteau face de asemenea, însă nu și novicii. Novicii se aflau întotdeauna în coadă când era vorba de ierarhia celor cu colți. O ierarhie în interiorul ierarhiei. O linie fină de demarcație pe care ea nu avea să o înțeleagă niciodată.
Înghiți în sec când observă privirile reci ale prizonierilor, simțind cum i se strânge inima. Ar fi vrut să facă mult mai multe decât să stea și să se holbeze, însă ceva, fie prostia, fie teama, fie amândouă, o țintuiau pe loc, ca înmărmurită.
O femeie se prăbuși chiar în dreptul ei, râcâind cu unghiile însângerate dalele pietruite. Gărzile nu o observaseră încă pe ființa slabă țintuită la pământ, așa că se grăbi să o ajute, apucând-o cu blândețe de umeri. Pufni pe nări când realiză că niciun alt om nu o urmă, preferând să se retragă cu toții în spatele tarabelor.
Rupse jumătate din pâinea pe care o avea în coș și i-o plasă în mâinile murdare, făcându-i semn să o mănânce repede și pe furiș. Femeia care nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani tremura din toate încheieturile, dezvăluind materialele sfâșiate ale hainelor. Zări răni adânci, tăieturi și urme de colți... Își mută privirea, știind că nu ar fi fost în stare să vadă mai mult de atât.
— O să mă omoare dacă o mănânc... vocea ei era aspră și hârâită. Și pe tine fiindcă mi-ai dat-o, unghiile ei murdare o prinseră de braț.
Înghiți repetitiv în sec, chinuindu-și mușchii feței să contureze un zâmbet cât mai liniștitor, ce se transformă mai apoi într-o grimasă. Își așeză palma peste mâna ei, strângând ușor.
— Tu o să fii bine. La fel și eu! șopti gâtuit. Nu o să pățești nimic pentru un amărât de colț de pâine...
Răsuflă ușurată când remarcă modul în care femeia încuviință în final, mimând pe buze un mulțumesc rușinat. Începu să mănânce cu înghițituri mici, în timp ce gărzile îi forțară să înainteze din nou, trăgând de lanțuri.
Mușchii ei se destinseră, făcând-o să realizeze că fusese încordată ca un arc până în acel moment. Își ridică gluga cu mâini tremurânde, încercând să și-o așeze înapoi pe cap, însă încremeni când auzi o pocnitură înfundată și murmurul mulțimii. Strânse din ochi, șoptind niște cuvinte incoerente, o combinație puerilă între Totul e bine și Nu se poate întâmpla asta. Însă când se întoarse, realiză că exact asta se întâmpla. Femeia era din nou prăbușită pe dalele aspre, însă de această dată nu osteneala era cea care îi provocase căderea, ci lovitura violentă a paznicului masiv, a cărui statură plana asupra trupului ei ca o umbră a nopții.
Însă chiar asta era. O umbră. O creatură puternică și demonică. Ca toți ceilalți asemenea lui. Erau niște zei care poposiseră pe pământ, vrând să-și etaleze forța mortală în fața muritorilor de rând. Însă până și zeii din legende cruțau uneori... Umbrele nu aveau milă. Vampirii doar luau și secătuiau și ultima picătură de viață din tine.
— Cine ți-a dat asta? îl auzi urlând pe paznic, în timp ce o smuci pe femeie și o făcu să ajungă în picioare.
Fata bâigui ceva ce ea nu putu auzi, făcându-l pe gardian să clocotească de furie. Observă cum ochii lui sclipeau într-un mod violent, animați de ură. Cunoștea acea privire. Constrângerea, arma favorită a dinasticilor, alături de forță și rapiditate. Dacă femeia nu avea să le răspundă din proprie voință, aveau s-o facă ei să ciripească.
Înainte să realizeze, se îmbulzea printre oamenii curioși, ajungând în dreptul fetei care tremura și scâncea, în timp ce era eliberată din lanțuri. Într-o cu totul altă situație, ar fi îndemnat-o s-o rupă la fugă. Dar nu exista nicio scăpare.
Fă-o. N-o lăsa să moară.
Dintr-un motiv sau altul, deși inima i se zvârcolea în piept cu repeziciune, nu avea acel vag presentiment de moarte. Ceva, ca o prezență animată din mintea ei, o făcea să se simtă în siguranță. Și dacă nu ar fi făcut asta, putea să trăiască cu moartea acelei femei fixate pe retină doar pentru că mâncase dintr-o coajă de pâine?
— Eu am făcut-o, mormăi, făcându-l pe bărbat să își întoarcă atenția asupra ei. Eu i-am dat-o! își îndreptă spatele și își ridică privirea, simțind cum gluga îi alunecă în josul cozii împletite. Și tot eu i-am spus să o mănânce. Ea nu are nicio vină, maxilarele ei se încleștară.
Spre rușinea ei, tresări când vampirul se postă în fața ei, prinzând-o brusc de bărbie. Ar fi vrut să-i tragă una, să-l scuipe sau chiar să-i urle în față...
El e un dinastic. Tu nu valorezi nici măcar cât pământul pe care calcă...
— Cunoști pedepsele, fetițo, vocea lui suna monoton de calmă, făcând însemnul dinastiei lui, o suliță în flăcări, să tresară pe piele de fiecare dată când rostea câte un cuvânt.
Înghiți repetitiv în sec. Bineînțeles că le cunoștea. Crescuse printre oameni condamnați și pedepsiți. Viața ei însemnase numai teama față de acele pedepse. Mâini retezate, limbi tăiate, ființe schilodite... Existența ei era o pedeapsă în sine. Ce urma după asta putea fi considerată o simplă joacă a sorții.
Hazard.
Aprobă numaidecât, cerând o îndurare mută pentru ca totul să se termine cât mai repede. Greața îi inundă gâtul când un alt gardian, puțin mai scund decât primul, ajunse lângă ei.
Un hohot de râs îi stătea pe limbă. Nu era suficient un singur vampir pentru o fătucă proastă? Însă alta era intenția celui de-al doilea. Îi șopti ceva dinasticului, în timp ce privirea acestuia poposi asupra ei, analizând-o cu atenție. Mandibula îi zvâcnea, iar strălucirea fioroasă din privire se stinsese. După câteva secunde ce se scurseră asemenea unei eternități, vampirul din fața ei își drese glasul și își îmblânzi tonul vocii.
— Pleacă de-aici, fetițo, făcu un semn ușor din cap. Iar pe viitor, renunță la faptele eroice, privirea lui denota dezgustul față de oamenii aflați în lanțuri.
Se simțea de parcă ceva o izbise în plin, cu o viteză inumană. Un sugător de sânge, o umbră a nopții, un dinastic tocmai îi arătase îndurare. De fapt, un cuvânt mult mai potrivit ar fi fost milă, însă ceva îi spunea că asta nu se întâmplase cu propria lui voință. Ci mai degrabă cu implicarea vampirului de lângă el... Dar de ce o făcuse?
Aproape că bâigui niște mulțumiri, dar se opri cu o fracțiune de secundă înainte de a-și deschide gura.
Nu mulțumești cuiva pentru că tocmai nu ți-a smuls limba.
Se mulțumi să elibereze un șuierat scurt, în semn de ușurare și recunoștință în fața sorții. Se roti către stânga, dorindu-și să-i zâmbească liniștitor femeii de lângă ea, însă buzele îi amorțiră, iar inima sări o bătaie când remarcă absența ei și lanțurile abandonate pe pavaj. Se roti cu repeziciune, la unison cu glasurile celor două gărzi, care îi strigară să se oprească.
Însă femeia nu le dădu atenție, continuând să alerge fără să ia în seamă avertismentele și țipetele. Oamenii spărseseră mulțimea, făcându-i loc să o rupă la fugă, iar ea aproape își permise să scape un zâmbet, observând că niciun gardian nu se dusese după ea. Apoi îl auzi pe cel din spatele ei strigând:
— Stai, în numele regelui! Rămâi pe loc!
Fraza se mai auzi o dată. Și încă o dată. Nu aveau să o lase să scape.
Oprește-te. Oprește-te. Oprește-te.
Cuvintele se amestecau în capul ei fără nicio noimă și cu o asemenea intensitate, încât crezu, pentru o fracțiune de secundă, că reușise să o facă să rămână pe loc. Însă poziția înmărmurită a femeii nu se datora voinței ei, ci dinasticului care îi blocase calea, ațintind-o cu privirea. Femeia scoase un urlet sfâșietor, ducându-și mâinile pe față și prăbușindu-se în genunchi pe pietrele dure. Câteva spasme violente începură să-i străbată corpul extenuat, iar sângele îi invadă nasul și gura. Nu-și mai puse nicio întrebare. Știa cine îi făcea asta, așa cum și restul oamenilor din jur știau. Asta era una dintre acele demonstrații inopinate de putere pură.
Suntem intangibili. Asta păreau să transmită prin fiecare por și respirație. Iar voi sunteți obligați să stați și să priviți cum vă zdrobim semenii.
Trupul inert și vlăguit se izbi de pavajul cenușiu, lăsând în urmă dâre groase de sânge. Strânse din ochi și își masă tâmplele, ca și cum prin acele mișcări frenetice ar fi putut să alunge ceea ce văzuse. Ar fi putut să spele sângele care urma să păteze pământul, să schimbe viitorul, să fie mai mult decât o ființă nulă și degradată la statutul unei simple carcase donatoare de sânge. Realiză că în haosul general își pierduse coșul cu cumpărături, așa că se grăbi să-l recupereze, suprimându-și lacrimile.
N-ar fi omorât-o dacă nu ar fi încercat să fugă. Nu era moartă din vina ei. Nu era, nu-i așa? Suspină înfundat și se așeză pe marginea micii fântâni din centrul pieței. Coșul se odihnea la picioarele ei, ca și cum fusese acolo în tot acel timp. Zări jumătatea de pâine rămasă. Cheltuise un bănuț de aur pentru ea. Viața acelei femei nu valorase nici măcar atât.
Clătină din cap și își trase nasul, ștergându-și obrajii cu dosul palmelor. Vânzătorii și negustorii reveniseră înapoi la tarabele lor, în timp ce trupul neînsuflețit fusese luat, lăsând în urmă lichidul grețos ce începuse să se închege. În noaptea aceea, cu miros de sânge proaspăt în aer, novicii aveau să-și facă sigur apariția prin zonă. Iar soarele începuse să apună.
Fiecare locuitor uman al acelui imperiu știa clar că, atâta timp cât zăbovea pe afară după ora stingerii, era în pericol de a fi sfârtecat de viu. Și nu numai de vampiri. Mai existau o mulțime de creaturi hidoase ce mișunau prin oraș la lăsarea întunericului. Ființe diavolești, pe care le auzea noaptea cutreierând pe străzi în căutarea hranei, dar pe care nu le văzuse niciodată. Și așa era cel mai bine. Ele își făceau veacul în Pădurea Umbrelor pe timpul zilei, iar ea nu avea niciun motiv să-și părăsească locuința în toiul nopții. În plus, acele creaturi erau de necontrolat. Singurii care le puteau supune măcar pentru scurt timp erau căpeteniile dinastiilor.
Fiecare monstru își are propria Dinastie.
Fraza care îi fusese repetată la nesfârșit i se învârtea în minte, făcând-o să-și dea seama că poate în acea noapte avea să fie nevoită să iasă și să cutreiere prin zonă.
Unde naiba ești, Adler?
Îi promisese că avea să ajungă până la scăpăratul soarelui. Și nu îl mai văzuse de luni bune.
O să fiu acolo înainte ca măcar tu să apuci să deschizi gura și să mă cerți pentru că am întârziat.
Amintirea glasului lui solemn o făcu să zâmbească. De fapt, dacă ar fi fost să se gândească mai bine, orice legat de Adler îi aducea un zâmbet pe buze. Totul, de la râsul lui plin de viață, până la glumele idioate pe care le spunea pentru a destinde atmosfera. Deci, dacă nu avea să ajungă până la lăsarea întunericului, avea să plece după el.
Nu își mai așeză gluga, trăind cu vaga impresie că dacă acea bucată de material avea să-i atingă până și o singură șuviță din păr, urma să se sufoce. Abandonă jumătatea de pâine rămasă pe marginea fântânii. Deja avea o stare incredibilă de silă și dispreț de sine și, oricât de mult și-ar fi dorit să-și permită să treacă din nou pe la brutărie, îi era imposibil să o facă. Exista o anumită sumă de bani pe care o cheltuia săptămânal. Sumă pe care o depășise deja pentru vizita lui Adler. Dar, până la urmă, ăia erau banii pe care el îi trimitea pentru ca ea să o ducă cât mai bine. Bani pe care ar fi putut să-i păstreze pentru el, dar totuși n-o făcuse. Așa că avea să renunțe la pâine în acea seară. Plăcinta ei cu mere era preferata lui, oricum.
Își umflă plămânii cu aerul care devenise brusc răcoros, pornind grăbită spre casă. Mai întâi ieșirea din piață, apoi la dreapta. Drept în față, apoi o cotitură bruscă la stânga. Mai toate căsuțele, construite în stil gotic și înghesuite una în cealaltă, arătau asemănător, așa că era incredibil de ușor să te rătăcești. Străduțele începuseră să se golească și să devină pustii, în timp ce ușile locuințelor se trânteau și scoteau acel șuierat scârțâitor al încuietorilor bine fixate. Simți mirosul puternic de tămâie, alături de aroma cerii topite ale unei lumânări pe punctul de a arde complet. Ritualurile și obiceiurile de seară...
— Doamne, Rose, m-ai speriat îngrozitor! Mia o trase rapid în casă chiar când era pe punctul de a ciocăni în ușă. Ai întârziat, iar Adler n-a ajuns, iar mama... se opri când îi observă ochii înroșiți din cauza lacrimilor. Ce s-a întâmplat? îi luă coșul din mâini. Rose...
— Nimic, ei... închise ochii pentru câteva secunde. Au trecut din nou cu niște prizonieri prin piață, apoi o femeie, ea... își ronțăia buza de jos. A încercat să fugă, așa că au omorât-o! rosti ultimele cuvinte rapid, ca și cum și-ar fi dorit să le șteargă amintirea din minte.
— Tot un dinastic? Mia așeză coșul pe masa din bucătărie, începând să scotocească în el. Fără pâine în seara asta? privirea ei era complet ștearsă.
Lăsă tăcerea să o acopere timp de câteva secunde, sperând ca fata din fața ei să-și dea seama și să o lase în pace.
— Nu, rosti monoton. A fost înghesuială și am uitat să cumpăr! Ai putea să cureți tu legumele? Dacă mă lași câteva minute o să mă întorc și mă apuc eu de gătit, iar după...
— Rosalind! Mia o admonestă blând. Mama a spus să te trimit direct la culcare când ajungi. A coborât în pivniță după niște vin, dar a spus că o să gătească ea pentru toți și o să te trezească și pe tine atunci când masa e gata. Așa că du-te.
— E vorba de Adler, el...
— Nu mănâncă decât din plăcinta pe care o faci tu. Știm asta deja. Dar pleacă mâine seară, așa că nu văd de ce nu ai putea face asta mâine, ridică din umeri. Ești palidă și arăți groaznic. Du-te și dormi puțin! Știi că el te trezește de fiecare dată când ajunge! zâmbi cald, împingând-o blând către scări.
Încuviință în final, urcând treptele fără tragere de inimă, simțind lemnul vibrând de bătrânețe. Se opri când ajunse în capătul holului, zărind scara ce ducea către mansardă. Afară se înnoptase complet. Străzile erau pustii, însă se zăreau câțiva străjeri patrulând încoace și încolo. Ei, deși vampiri, nu prezentau un pericol pentru oamenii din acea zonă. Atâta timp cât donai cantitatea de sânge cerută, la porunca regelui, niciunul dintre vampirii aflați în slujba statului nu aveau permisiunea de a ucide oameni pentru a se hrăni. Ceea ce era și mai ciudat era faptul că ordinul ăsta se respectase întotdeauna.
Se strecură în dormitorul ei bâjbâind pe întuneric, înșfăcând pumnalul și țărușul pe care le ținea sub pernă. Nu avea să piardă mult timp. Doar să dea o raită până când și străjerii aveau să se retragă în zonele de control. Urcă în mansardă, apoi o zbughi pe fereastră, coborând cu grijă pe scara năpădită de trandafiri sălbatici. O așezase acolo pe când era doar o fetiță. Inventase o scuză pentru că arăta incredibil de bine din exterior, însă scopul ei era altul. Mia și mama ei nu aveau să-i permită în veci să iasă după ora stingerii.
Când era la mai puțin de un metru de a atinge pământul, își dădu drumul, aterizând în genunchi. Sâsâi ușor, ridicându-se rapid și îndreptându-și pelerina, apoi porni pe străduțele puternic luminate de felinarele întunecate. Se strădui să rămână în ariile pe care le cunoștea cel mai bine, sperând să întâlnească vreun Adler întreg și teafăr, care întârziase atâta timp numai și numai pentru că, cumva, uitase drumul. Știa însă că asta era imposibil, însă încercă să nu se gândească la ce era mai rău.
Dădu câteva ture, trasând același cerc din nou și din nou, oprindu-se pentru câteva secunde ca să-și limpezească mintea. Aerul era îngrozitor de rece, însă se simțea divin pe pielea ei încinsă. Și atunci ceva o trezi la realitate. Trebuia să se întoarcă. Poate că Adler urma să vină a doua zi. Iar ea se afla în câmp deschis, la discreția creaturilor înfometate. Încă se întreba cum de încă mai era în viață, după atâtea nopți din copilărie în care ieșise de capul ei prin acele locuri.
Tresări când simți o prezență în apropiere, auzind ceva trosnind ușor. O rafală ușoară de vânt îi învălui trupul, aducând cu ea un miros răvășitor de ambră. Apoi, brusc, niște mâini mari îi cuprinseră umerii, făcând-o să scape un țipăt ascuțit. Aroma de mentă îi inundă nările, iar ea se roti rapid, recunoscând părul castaniu și ochii de culoarea alunelor.
Se repezi în brațele bărbatului înalt, îngropându-și fața în pieptul lui. Lacrimile începură să curgă înainte să-și dea seama.
— Ești un nemernic pentru că ai întârziat atât! sughiță sonor. Tâmpitule!
Îl auzi râzând, în timp ce Adler o strânse în brațe cu putere și îi sărută fruntea.
— Și mie mi-a fost dor de tine, surioară!