Din perspectiva Arianei.
Au trecut zile, zile groaznice, dar nu pot să îmi dau seama cât timp a trecut, sunt închisă într-o celulă, nici nu știu cum am rezistat până acum închisă aici. Am fost torturată, maltratată și partea cea mai rea este că am fost supusă la tot felul de teste chiar de părinții mei. Oameni fără inimă . Totuși mă gândesc că am rezistat la toate pentru că știu în adâncul meu că într-o zi cumva voi ieși de aici și să ferească Sfântul Lucifer persoanele ce și-au bătut joc de mine în tot acest timp. Cu toate acestea sunt închisă într-o cameră cu un copil, o fetiță mai exact, are ochii albaștri, pielea de un alb ca laptele și părul de foc exact ca al meu. Poate fiind închisă cu această fetiță, poate de asta nu m-am tâmpit încă, poate acesta a fost scopul lor, a jigodiilor ce m-au băgat aici. Este o teorie destul de simplă, fetița îmi ține de urât, mai comunicăm din când în când și eu nu înnebunesc. Ei bine această teorie e ridicolă, tâmpiții mei părinți ar trebui să știe că, această fetiță este speriată până în măduva oaselor și că în tot acest timp nu am putut scoate nici măcar un cuvânt de la ea. Tot ce am auzit de la ea au fost suspinele ei și atât.
Din perspectiva lui Richard.
- Nu știu, chiar nu pot să îmi dau seama unde ar putea fi, mă dau bătut. Spune Tony, enervându-mă la culme.
- Serios, te dai bătut acum, au trecut trei luni, trei luni groaznic de dureroase pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, zeci de mafioți o caută în întreaga lume și tu îmi spui acum că te dai bătut fiindcă ești obosit? E liderul vostru, a avut mereu grijă de voi, iar acum că ea este în pericol voi vă dați bătuți. Sunteți penibili. Spun uitându-mă la toate fețele triste și obosite din fața mea.
- Richard, te rog, vin-o să ne calmăm, sigur putem rezolva cumva această situație, undeva există un indiciu ce ne va putea duce la răpitorii ei, doar nu a înghițito pământul, este doar prea multă tensiune în această încăpere. Spune Sandra, trăgându-mă după ea în bucătărie.
Dacă în aceste trei luni nu era Sandra lângă mine cred că aș fi căzut psihic. În prima fază, nu realizam că este adevărat, apoi a apărut negarea „Nu mi se poate întâmpla mie, nu acum", „Nu poate fi adevărat", îmi spuneam mereu aceste cuvinte și îmi repetam de o mie de ori că este plecată undeva și se va întoarce. După ce m-am obișnuit cu ideea că ea chiar a dispărut, a apărut altă stare, aveam o mulțime de regrete și îmi spuneam mereu că nu am apucat să petrec timp cu ea și nici să îi vorbesc despre sentimentele mele.
Aveam stări de rău fizic care probabil se datorează depresiei în care am căzut. Nu aveam chef de nimic, nu mâncam, mă simțeam obosit, aveam insomnii. Până într-o zi când Sandra mi-a pus pistolul la tâmplă și mi-a zis.
„Așa nu mai poți continua, ori îți revii și începem căutările mai amănunțit, ori ia-ți adio de la viață și de la momentele pe care le vei putea petrece cu Ariana pe viitor. Acum ori niciodată, e alegerea ta."
Atunci mi-am pus câteva întrebări și bineînțeles mi-am dat și răspunsurile de care aveam nevoie. M-am ridicat de jos, din depresia în care intrasem și atunci am început căutările aprofundate, mi-am jurat că o voi găsi chiar dacă este ultimul lucru pe care îl mai fac.
Din perspectiva Arianei.
Aud pași ce răsună impunător în holul întunecat și rece, mă ridic de pe cimentul rece și mă pun înaintea copilului. Orice se va întâmpla acest copil nu va fi luat de lângă mine decât cu prețul vieții mele. Mi-am promis că voi avea grijă de această fetiță chiar dacă nu îmi vorbește și mă lasă să înnebunesc de singurătate, simt totuși ceva ce mă pune să o protejez.
Ușa celulei se deschide, pe ea intrând nimeni altul decât tata, îmi dă o palmă de toată frumusețea făcându-mă să cad jos, se aproprie de mine mă leagă la mâini cu o funie și mă trage de păr târându-mă spre camera de tortură, așa numesc eu acea cameră în care m-au torturat în toate aceste zile.
Ajungem în scurt timp în fața uși, tata deschide ușa si mă aruncă înăuntrul încăperii luminate, după care intra și el.
- Au trecut trei luni, trei luni de chin și mă întreb oare cum mai reziști. Spune acesta râzându-mi în față.
- Tată, tată, tată, nu ți-ai cunoscut niciodată copilul, nu ai fost în stare niciodată să petreci măcar o zi cu mine. Nici nu știu dacă te mai pot numi părinte, pentru că tu și femeia care mi-a dat nastere nu aveți deloc instinctul matern sau în cazul tău patern.
- Am trăit și am muncit pentru tine, ți-am plătit studiile și te-am purtat la ce cea mai bună universitate din New York, doar pentru ca tu să îți renegi familia.
- Oh, haide, dacă vei mai trăi în scurt timp o să îți dau banii și te vei putea spăla și tu și mama cu ei pe cap. Dar, poți să stai liniștit că în curând și tu și târfa aia blondă adică fosta mea mamă veți fi morți și probabil arși. Și credeți-mă ne vom reântâlni în iad unde vă voi face viețile nemuritoare un calvar.
- O draga mea copilă, ar trebui să îți pui întrebarea de bază. „Oare voi ajunge să văd asta?", „Oare m-am tâmpit de-a binelea sau trăiesc încă în lumea reală?"
- Jigodie, nici măcar nu ști ce am devenit din cauza voastră, am trăit în minciună până la această vârstă. Te așteptai să îți mai pot spune tată?
- Nu îmi pasă, avem oricum un test pentru tine diavol împielițat. Vei fi supusă unui test azi, vreau să te văd neajutorată din nou, vreau ca de această dată să te pot privi în ochii și să îți văd regretul. Mă vei implora să te las să ieși de acolo.
- Oh, te rog, ști că nu se va întâmpla, nu? Spun uitându-mă la el cu dezgust.
Preferă să nu îmi răspundă la întrebare, însă mă închide într-o încăpere din sticlă. Apasă pe un buton și încet, încet camera se umple cu apă, cât de insensibil știa că am o fobie ciudată de apă știa că nu știu să înot. Dar nici nu am de gând să îi dau satisfacție și să încep să mă agit. Nici o șansă, mai bine mor cu demnitate. Mă așez jos în stil turcesc, închid ochii și încep să meditez.
Îl aud vorbind cu femeia ce într-o zi îi ziceam mamă.
- Nu o să renunțe, trebuie torturată mai tare sau chiar omorâtă, oricum nu o să avem remușcări, ai văzut nu a ajutat cu nimic că am închis-o în acea încăpere sau că i-am sfâșiat pielea acum câteva săpămâni, sau că am închis-o cu tigrii în cușcă. Nu va renunța niciodată, e un diavol împielițat și ne va face în contra mereu, nu ne va da satisfacție, uită-te și tu camera s-a umplut cu apă și ea încă stă acolo jos tucește. Trebuie să o omorâm.
- Nu azi, nu azi. Am ceva mai bun decât toate acestea la un loc. În curând va afla crudul adevăr și va fi nevoită să stea să își vadă sora cum moare chiar în fața ochilor ei. Spune mama și îi pot simți privirea arzătoare pe chip.
Și da avea dreptate nu voi renunța, pentru că într-o zi voi avea inimile celor doi în mâinile mele și atunci mă voi putea simți o adevărata Diavoliță. Totuși nu înțeleg despre ce soră e vorba. Mi se taie filmul și nu mai aud nimic.
Din perspectiva lui Richard.
- Am găsit-o, este împreună cu familia Fox, în vechea închisoare din Florida. Spune Tony.
- Poftim, e alături de părinții ei, nu se poate, trebuie să ne imobilizăm repede. Spune Ambar dintr-o dată.
- Stai, stai, stai, nu înțeleg o chestie, soții Fox sunt părinții Arianei? Întreb uitându-mă la toți puțin șocat.
- O să vorbim pe acest subiect după ce ne recuperăm liderul, cert este că e o poveste lungă în spatele Arianei Morningstar. Spune Sebastian.
Ne imobilizăm toți, ne pregătim mai ceva ca pentru un război, chemăm întăriri și ne îndreptăm spre Florida.
Din perspectiva Arianei.
Mă trezesc, pe podeaua rece a celulei în care mi-am petrecut trei luni din viață, știam eu că nu mă vor lăsa să mor. Mă uit în jur, iar pe mine stă așezată pătura cu care o înveleam pe fetiță în fiecare zi fiindcă aici jos e îngheț nu alta. Mă ridic în șezut și stau așa minute bune. Mă trezesc din tranșă de întrebarea venită din partea fetei.
-Ti-a fost vreodată frică? Pentru prima oară în aceste luni îi aud glasul angelic.
-De ce anume? Îi răspun, privind-o.
-De tot ceea ce e în jur, de sentimente, de oameni, de ceea ce ești azi și nu ai fost ieri?
-Tuturor le este frică, copilo!
-Chiar și ție?
-Mai ales mie. Spun uitându-mă în gol.
-De ce îmi vine greu să cred asta?
-Crezi că te mint? Spun după o mică pauză.
-Nu,doar că niciodată nu te-am văzut ca pe un om căruia să îi fie frică. Spune, atunci eu îmi mut privirea spre un colț al camerei reflectând la viața mea.
- Îmi e frică, doar că la un momentdat frica aceea pe care o simți în vene se transformă în putere.
-Cum?
-Atunci când accepți că un sentiment face parte din ceea ce ești, acel sentiment nu te mai poate rănii. Și până la urmă frica nu e decât un sentiment, la fel ca și iubirea sau furia.
-Tot nu înteleg.
-Trebuie doar să recunoști că îți este frică.
- Îmi e frică!
- Și mie, copilo!
- De ce îți este frică?
- De viață, de greșeli, de ceea ce e în mine și de faptul că aș putea pierde oamenii care chiar înseamnă ceva pentru mine.
- Eu nu știu de ce mi-e frică, dar simt cu frica pâlpâie în mine.
- Doar acceptă ceea ce simți acum, o să te simți mai bine după aceea.
- Și daca nu pot?
- Atunci, voi fi eu aici, ca să lupt cu demonii tăi. Spun asta amintindu-mi de fraza pe care a spus-o mama înainte să îmi pierd cunoștința.
- Când te-au adus aici erai inconștientă, nu vroiam să ți se întâmple nimic, te-am văzut de atâtea ori cu răni groaznic de adânci pe trup și totuși nu ți-am văzut nici o lacrimă.
- Uneori, viața e crudă și te lovesc mereu persoanele în care ai cea mai mare încredere, iar atunci nu merită să plângi, nu merită.
- Ești o persoană puternică. Când au plecat cei care te-au adus, nu au încuiat ușa celulei, crezi că putem pleca de aici? Sau mai bine spus, mă vei lua cu tine?
- Sigur că tu vei veni cu mine, nu merită ca tu să stai aici, nici nu îmi pot imagina de ce ești aici. Vin-o asta trebuie să fie șansa noastră. Spun luând-o de mână pe micuță.
Deschid ușa celulei, îmi scot capul din încăperea ce mi-a devenit casă în aceste luni pentru a mă asigura dacă este gol drumul spre libertate. Nu este nici urmă de om, așa că o trag pe fetiță după mine. Mergem, mergem până ajungem în fața unei bifurcați, ce din dreapta știu sigur că duce spre camera torturii, deci noi vom mergem spre stânga. După cinci minute de mers, aud pași venind spre noi, atunci o iau pe fetiță de mână și o trag în prima încăpere ce îmi iese în cale. Cred că este norocul prostului, nici de aș fi vrut nu aș fi găsit această încăpere plină ochi cu arme, acum nu mă mai îndoiesc absolut deloc că nu vom mai iesi de aici.
Îmi pun o curea în talie cu rezereve pentru cele două arme pe care le-am luat. Una am pus-o în cizmă, iar alta o țin la spatele blugilor.
- Te rog, orice s-ar întâmpla nu țipa, vom ieși de aici fără să ni se întâmple ceva, da? Și dacă cumva te îndepărtezi de mine, ține asta la tine și îndreapt-o spre persoana care te atacă. Spun dându-i o armă.
- D-a-a-a-a. Îmi răspunde fata bâlbâindu-se.
Deschid ușor ușa, mă uit în jur, nevăzând pe nimeni, ies din încăpere alături de micuță. Mergem tot înainte, sper că ne îndreptăm spre ieșire, însă în fața noastră apare unchiul Karl, când mă vede apasă pe un buton roșu ce dă alarma cum că am evadat. Îl împusc în inimă și îmi continui drumul. De această dată am început să alergăm, de nicăieri apar oameni înarmați, însă le pot face față și lor, alte cadavre, mă gândesc oare câți sunt. Mai bine nu mă gândeam, dintr-o dată suntem înconjurate de circa treizeci de oameni, o împing pe fată afară din cerc spre un colț și să mă joc cu aceste păpușele. Focul armelor se auzeau în jurul meu , îmi era atât de dor de această sinfonie. Antrenamentele mi-au prins bine, chiar și acum după cele trei luni care au trecut, tot mai sunt în forță, folosesc ultimul glonț pe care îl mai aveam în pistol pe Carla una dintre verisoarele mele și ultima persoană din cele treizeci care ne-au înconjurat adiniauri.
Nu înțeleg, de ce toate persoanele pe care practic nu le suport sunt în această mafie, familia aceasta chiar mi-a ascuns multe lucruri, dar vor plăti pentru asta.
Din perspectiva lui Richard.
- Vanessa, tu alături de echipa ta, intrați prin spate. Se conformează și se îndreapă spre spatele clădirii.
Eu alături de echipa mea, Sebastian, Sandra și Josh, alături de echipa lor intră cu mine în clădire. Eu cu Sebastian și echipele noastre mergem la subsol, iar Sandra și Josh inspectează locul aici sus.
Din perspectiva Arianei.
Aud pași îndreptându-se spre noi, îmi pregătesc arma și aștept să se deschidă ușa impunătoare din fața mea, nu știu câți sunt, dar sper că vom scăpa cu bine de aici, pentru că nu concep că aș putea muri, nu acum. Încă nu e timpul meu.
Ușa se deschide ușor, ceea ce mă face puțin să îmi pun câteva întrebări. Ceva e putred la mijloc, dacă erau oamenii părinților nu ar fi așteptat atât să intre. Nu mă mișc de la locul meu pentru a nu face nici un fel de gălăgie. Din spatele uși apare în fața ochilor meu nimeni altul decât Richard. Rămânem pe loc amândoi pentru câteva minute. Eu mă gândesc că îmi joacă minte feste, dar îmi înlătur aceste gânduri în îi aud vocea, atunci mă îndrept spre el.
- Am crezut că te-am pierdut, este pustiu pe aici. Uităte la tine ești plină de răni. Spune analizându-mă din cap până în picioare.
- Ști că diavolii nu mor, ști că trăim cu zâmbetul pe buze până la final, chiar și în fața morții diavolii zâmbesc.
- Acum că te-am găsit, putem pleca. Vanessa a intrat prin spate, Josh și Sandra inspectează locul sus și noi am venit după tine.
- Deci sunteți toti. Prea bine.Dar încă nu plecăm, mai avem sau cel puțin eu mai am un singur lucru de făcut. Dar până atunci am nevoie ca tu Tony să o duci acasă pe această fetiță și să nu te apropri de ea fiindcă își voi sfâșia mâinile. Spun toate aceste și o scot pe fetiță din spatele meu care tremură de frică. - Micuță, el te va duce acasă la mine și va avea grijă de tine până ajung eu acasă, ai încredere, este prietenul meu și nu îți va face nimic rău. Spun lăsându-mă la nivelul ei privind-o în ochi.
- B-b-i-i-i-n-e-e-e. Spune și Tony cu câțiva oamenii din echipa mea se îndreaptă spre ieșire pentru a îi duce în siguranță.
- Cine este micuța. Mă întreabă Richard, urmându-mă.
- Nu îi stiu numele, în aceste trei luni nu a scos nici măcar un cuvânt, până azi și are un glas atât de angelinc.
- Este speriată, dar cu toate acestea există o asemănare izbitoare între voi. Spune.
- Da știu, mi-am dat seama, dar voi afla în curând ce e cu această asemănare tocmai de la părinții mei, dacă îi mai pot numi așa.
- Legat de asta, de ce nu mi-ai spus că numele tău real este Fox.
- Fiindcă am intrat într-o lume periculoasă și vroiam să am grijă de părinții mei, mai ales după ce toată lumea a ajuns să mă cunoască și să știe unele lucruri despre mine. Dar acum nu mai sunt atât de sigură că vreau să îmi protejez familia. Oricum mai puține cuvinte și mai multă căutate. Transmitele lui Josh și Vanessa să îi caute pe Kevin și Cassandra, am o treabă cu ei. Spun afișându-mi un zâmbet sadic.
Acesta execută repede ceea ce i-am indicat să facă, așa că ne continuăm căutările în liniște decizând la un moment dat să ne despărțim.
Din perspectiva lui Richard.
Nu după mult timp de la anuțarea pe care am făcut-o am primit o veste uluitoare, Josh i-a găsit pe cei doi fugari, așa că ne-am îndreptat spre ei. O dată ajunși în fața lor am zărit un zâmbet diabolic pe chipul Arianei, nu am mai văzut acest zâmbet sau mai bine spus această înfățișare a Arianei.
- Eu, v-am spus că voi ieși de aici cândva, dar voi nu m-ați crezut, ei bine cred că a venit timpul să schimbăm puțin rolurile, așa că ce ziceți să facem o mică plimbare pâna la micul laborator în care m-ați torturat voi în tot acest timp.
Se citea teama pe fața soților Fox, ceea ce a făcut-o pe Ariana să râdă zgomotos, îi leagă la mâini cu o sfoară ce o găsise undeva pe jos și îi împinge înainte, coborând la subsol. Ajungem într-un final în fața unei uși negre impunătoare ce duce cu gândul la o mulțime de lucruri înfricoșătoare. Intrăm înăuntrul încpăerii unde sunt așezate tot felul de cuțite, ace, ijecții, și multe alte ustensile de torturare. Cu ajutorul lui Sebastian și Ambar îi pune pe o masă și îi leagă cu mai multe sfori pentru a nu se putea mișca.
- Spectacolul poate să înceapă zic eu. Spune și se uită la cei doi soți.
Din perspectiva Arianei
Îi privesc cu atât de multă ură și în același timp cu atât de multă bucurie în suflet, de ce bucurie?, fiindcă acum vor primi ce meritau de atât de mult timp.
- Nu vă temeți, nu sunt chiar atât de rea, nu o să vă torturez trei luni de zile, cu siguranță nu, dar o să aveți o moarte lentă. Și tată o să încep cu tine, fiindcă tu mi-ai râs în față acum câteva ore spundându-mi că nu voi ajunge niciodată în momentrul în care voi ieși de aici. Și ți minte ți-am zis să nu mă subestimezi fiindcă ai ajuns în momentul în care să nu îți mai cunoști copilul. Ideea e că nimeni nu vă mai poate salva acum. Acum vă rog să mă scuzați câteva minute, o să îmi pregătesc ustensilele pentru operație. Spun râzând zgomotos.
Și după cum le-am spus soților Fox, am început încet, încet să îmi pregătesc ustensilele pentru operație, și când vorbesc de operație, mă refer la o operație pe viu, am nevoie de inimile acestor două persoane, iar sunetele de implorare și regrete pe care le voi auzi de la ei, mă vor duce în al nouă-lea cer.
- Puteți participa și voi la spectacol dacă doriți. Le spun prietenilor mei înainte să mă așez pe scaunul de lângă Kevin.
Încep partea cea mai nedureroasă pentru el, îi sfâșii tricoul. Și mă uit cu un zâmbet de nedescris la el.
- Și hai să ne luăm gândul de la această dureroasă și lungă moarte, ce zici să îmi vorbești despre secretul mamei, ce îmi ascundeți?
- N-nu vei ști niciodată. Spune acesta bâlbâindu-se.
- Nu fi atât de sigur, chiar dacă nu îmi vei spune tu, o va face Cassandra și ști de ce? Pentru că te va trăda doar pentru a scăpa cu viață din asta.
Îi fac o tăietură destul de ușoară pe piept, dar fiindcă nu am reușit să fac din prima o tăietură mai atâncă, încep și mai dau de câteva ori cu lama pe același loc adâncind mai mult tăietura și tot odată reușind să scot urlete de disperare de la Kevin. Ce îmi place să am oamenii în acest stadiu, să mă implore să îi las să trăiască.
- Ambar, am nevoie de două lăzi frigorifice sau două găleți pline cu gheață și ar fi draguț dacă ai găsi și un pix sau ceva de scris ar fi perfect, apropo era să uit, avem nevoie de cam înjur de zece litri de benzină, i-al pe Bogdan cu tine să te ajute. După care mă întorc spre tata, spunându-i. - Cred că ți-a venit timpul.
- Miki, am nevoie de clorură de potasiu, cred că găsești în dulapul de acolo. Spun și arăt în direcția opusă.
Încep cu deschiderea pieptului, adâncind din nou cuțitul în pieptul său. Pericardul este deschis. Acum aștept ca Miki să găsească clorura de potasiu și operația va lua sfârșit. Mă ridic de pe scaun, mă uit în ochii tatălui meu constatând că avea lacrimi în ochii și mă îndrept cu pași mărunți spre Cassandra.
- Ți-a venit rândul Cassandra draga mea, însă voi avea mai multă treabă cu tine și ști de ce? Păi să începem cu începutul zic. Sau vrei să începem să vedem, ce soartă vei avea? Sigur că vrei, cine stă și așteapt detaliile aceste deloc importante, cred că trebuie să simți pe pielea ta ce îți voi face.
Mă așez pe scaun lângă ea, îi iau mâna în mâna mea și mă uit spre masa cu micile ustensile căutând cleștele bineînșeles, o dată găsit încep să îi smulg atât unghiile de la mâna cât și cele de la picioare, aceasta zbătându-se și urlând din toți plămânii.
- Ști îmi place să te văd în această postrură, dar nu cred că trebuie să dai sonorul chiar așa de tare, adică mă refer la faptul că mă pot bucura de sinfonia suspinelor, a țipetelor tale și dacă e ceva mai încet, nu crezi? Spun zâmbindu-i.
- Ariana, am găsit clorura de potasiu. Uite este în această siringă.
- Pune-o jos și te rog să îmi mai pregătești una, voi mai avea nevoie.
Mă ridic de lângă Cassandra și merg cu pași lenți lângă tata.
- Ști Kevin, dacă stăteați în băncile voastre și nu va-ți fi apropiat de mine, probabil că acum nu erai în această situație. Și ști am ales să termin cu tine ceva mai repede doar pentru că mă voi distra mai mult cu mama și tu nu ai făcut mare lucru decât să asculți ordinele ei.
Îi injectez clorura de potasiu în inimă și ii scot inima din piept exact la țanc. Ambar a ajuns cu gălețile de gheașă, așez inima în una dintre găleți și scriu pe ea KEVIN. După care mă reântorc la Cassandra.
- Ți-ai mai revenit, putem continua? O întreb ironic, clar că nu iși putea reveni din asta adică sângele încă îi curge din degete.
- D-a-c-ăă îmi dai drumu-l-l o să îți spun ce secret îți ascunde-e-m. Spune aceasta făcându-mă să râd.
- Eu cred că îmi vei spune și dacă nu îți dau drumul. Eu zic să continuăm, dar spune-mi cine este fetița cu care am stat închisă în aceste luni? O căutând cu privirea foarfeca pentru a îi tăia hainele.
- Se numește Angel.
- Și cine este această Angel, ce rol avea și de ce nu i-ai făcut nimic în aceste luni?
- E-e-e-s-s-s-t-e-e-e s-o-ora ta.
- Vrei să repeți fără să te bâlbăi?
- Este sora ta. Spune aceasta repede fără să se mai bâlbăie de această dată.
- Aveam o presimțire, totuși îmi mai ascunzi ceva. Spun tăindu-i o mână cu flexul, aceasta țipând din toți plămânii. Cred că dacă continuă așa o să îi dispară vocea. - Zimi, este adevărat că tu și Kevin nu sunteți părinții mei sau a lui Angel?
- D-aaa, nu ești și nu vei fi niciodată copilul meu.
- Acum se leagă multe, dar totuși cine e mama mea? Spun tăindu-i și cealaltă mână, așteptând să își termine soloul.
- M-mara, Mara este mama voastră.
- Acum că zici asta, parcă aveam o bănuială, ști tu și Kevin nu mi-ați oferit niciodată dragostea părintească pe când Mara a fost mereu lângă mine, și totuși de ce ne-ați luat de lângă ea? Cu ce ai amenințat-o javră și unde este Mara acum? Spun adâncind cuțitul în pieptul ei dezgolit.
- Mara știa prea multe despre famila noastră și doar așa îi puteam ține gura, așa că tu ai fost prima iar după ce ai plecat tu în Columbia am luat-o lângă noi pe Angel. Spune atât de repede.
- Cum adică știa, te-am întrebat unde e Mara? Spun în timp ce îi scot un ochi afară.
- Nu știu, am împuscat-o când am plecat de acasă, nu știu dacă a supraviețuit sau nu. Spune printre suspine.
- Ști că după toate acestea vei avea aceiași soartă pe care a avut-o Kevin. Nu? Nu am urât niciodată atât de mult o persoană. Ești atât de insensibilă.
Cu toate acestea fiind spuse îi aplic același tratament pe care i l-am aplicat lui Kevin. La final am pus inima ei în găleată scriind pe ea, pe găleată Cassandra și i-am zis Alejandrei să ducă gălețile la mașină.
Curăț locul, ajutată de Sebastian, arung corpurile celor doi pe podea unul după altul, arunc cu benzină peste cei doi și prin încăpere după care adaug. - Ne vedem în iad. Și dau drumul brichetei pe ei, la contactul cu benzina a luat foc la toata încăperea. Restul au ieșit din încăpere, eu la fel i-am urmat dar lasând în urma mea o dâră de benzină.
Ajungem la mașini, ne îmbarcăm și de îndreptam spre casă, aici jocul s-a terminat.