Nu e suficient să vrei să ajuți,
mai trebuie ca și celălalt om să și-o dorească.
— Amelia, așteaptă o clipă.
— Salut, Mir.
— Salut, putem vorbi?
— Avem despre ce vorbi?
— Eu cred că da.
— Eu cred că nu. Cum facem?
— Tu ai nevoie de ajutorul meu.
— Pe bune? Singurul om care mă poate ajuta și de care am nevoie sunt eu însămi!
— Chiar vreau să te ajut.
— Mir, nu e suficient să vrei să ajuți, mai trebuie ca și celălalt om să și-o dorească, iar eu nu doresc, înțelegi?
— Da.
— Atunci am terminat discuția.
— Pot să îți fac cunoștință cu domnul Frank.
— Poftim?
Amelia ținea în mână cărțile scrise de domnul Frank. Se putea vedea și ziarul ce conținea un interviu recent cu dânsul. Știam că dorește să-l cunoască. Bunul meu prieten putea într-un mod ciudat să mă salveze.
— Ai auzit bine. E un vechi prieten de-al meu. Dar dacă zici că nu ai nevoie...
— Stai.
— Da?
— Fie, într-adevăr îți voi fi recunoscătoare dacă îmi vei face cunoștință cu el.
— Mâine ești liberă? Călătoria va dura câteva zile.
— Da, ne-am înțeles.
A doua zi o așteptam pe Amelia în parcarea de la universitate. Am coborât din mașină și m-am rezemat de aceasta pentru a putea privi spre cer. Era din nou luna octombrie, din nou îmi trăiam viitorul. Tot acest timp mergeam pe un cerc care m-a adus la punctul inițial. Lucru evident. Am greșit timpul. Am încurcat prezentul cu viitorul. Sunetul provocat de pașii ei mi-a amintit de prezent:
— Ești gata? o întreb.
— Da.
— Atunci urcă în mașină.
— E departe?
— Destul de departe.
— Cum l-ai cunoscut pe domnul Frank?
— A fost dascălul meu, am locuit împreună câțiva ani.
— Nu știam.
— Nici nu aveai de unde să știi.
— L-ai anunțat că venim?
— Nu, îi vom face o surpriză.
În acea zi am vorbit puțin, dar nu tăcerea se afla între noi, căci între doi oameni nu se află nimic în afară de propriile lor sentimente, principii și păreri de rău.
— Scrii ceva? am întrebat-o.
— Nu, doar un jurnal cu câteva gânduri.
— Ai idei pentru o carte?
— Deocamdată nu, aș dori să încep cu biografiile. Mereu am fost atrasă de ele, de aceea vreau să scriu și eu câteva.
— Pentru asta ai nevoie de domnul Frank?
— Da. Trebuie să scriu biografia unui om de la care ai ce învăța, iar domnul Frank este anume acel om.
— Sunt oameni cu o biografie mult mai interesantă.
— De exemplu?
— De exemplu, un om care își cunoaște viitorul și își uită trecutul.
— Nu există astfel de oameni.
— De unde știi? Ai fost în pielea fiecărui om?
— Nu, dar nu există.
— Să-l întrebi pe domnul Frank, dacă există asemenea om, el cunoaște unul. Mai bine zis, îl cunoaște pe singurul om de acest fel.
După această replică Amelia nu a mai zis nimic și a privit tăcută peste geam.
Casa din pădure nu s-a schimbat. A rămas la fel și domnul Frank.
— Bine ai ajuns, domnişorule.
— Știai că vin?
— Nu, dar te așteptam.
— Domnule Frank, vreau să ți-o prezint pe Amelia, o viitoare scriitoare.
— Sunt încântat să vă cunosc, domnișoară.
— La fel, a murmurat sfioasă Amelia.
Am condus-o pe Amelia în odaia sa, apoi am intrat în bibliotecă.
— Ți-a fost dor de acest loc? m-a întrebat domnul Frank.
— Da, enorm.
— Ești fericit?
— Mulțumit.
— Ți-a dispărut sclipirea din ochi, ceva are să se întâmple?
— Ce are să se întâmple aceea și se va întâmpla. Nu putem schimba nimic.
— Cine e ea?
— O prietenă, pe care vreau s-o ajut.
— Doar atât?
— E viitoarea soție a unui prieten, deci atât.
— Am înțeles.
— Am o rugăminte.
— Care?
— Îi poți permite să scrie o carte biografică despre tine?
— Eu nu sunt interesant, a zâmbit cu subînțeles domnul Frank.
— Iar eu sunt interesant?
— Da. Și dacă vrea cu adevărat să scrie o carte bună, atunci tu trebuie să fii protagonistul.
— Este exclus.
— Bine, atunci eu sunt de acord, dacă tot zici că ții la ea.
— Dar nu am zis asta.
— Ba da, hai să luăm masa.
Urma să venim în fiecare weekend la domnul Frank. Astfel am reușit să mă împrietenesc cu Amelia. După una din călătorii, am găsit sub scaunul mașinii jurnalul de care mi-a zis Amelia, jurnalul ei. Am păstrat acel jurnal, ba mai mult ca atât, l-am citit.