Toate locurile din salon sunt ocupate, alături de mine se află o doamnă care citește. În fața mea, un cuplu, din discuție am înțeles că pleacă în luna de miere. În spate, doi bărbați stau cu nasurile în laptopuri. Nimic special, cu excepția faptului că avionul are să cadă în câteva ore. Trebuie să fii țicnit la cap ca să urci de bunăvoie într-un avion care se va prăbuși, dar ce puteam să fac? Așa mi-a fost scris, dacă nu urcam în avion, oricum avea să mor în acea zi. Numai că moartea ar fi fost diferită. Nu doream să-mi aleg moartea, am acceptat totul așa cum era. Ăsta-i jocul! Anume în acel moment realizezi cât de neajutorat ești și toată puterea pe care ai simțit-o pe parcursul întregii vieți dispare. Omul se naște pentru a muri! Singura lege din univers care nu are excepții. Ce se află între naștere și moarte este altă poveste...
De ce oamenii încearcă să-și amâne moartea prin rugăciuni? Bine, nu mori azi, mori peste douăzeci de ani, dar ce vei face în acești douăzeci de ani? Vei prețui clipa? Ba deloc! Vei fi iarăși prins în plasa problemelor, nemulțumirilor, eșecurilor. Un robot care lucrează de la oră la oră și își plânge de milă că nu îi ajung bani, că îl doare spatele sau capul, că nu-l ascultă copilul, iar femeia îl înșală. Trebuie să te trezești dis-de-dimineață, să duci copiii la școală, să nu întârzii – Doamne, ferește! – la serviciu, să-ți faci cuviincios munca, să dormi. Și așa zi de zi. Ne plângem un an, apoi altul, până ajungem la capătul vieții. Abia atunci începem să mai cerșim puțin timp de la moarte. Pentru ce cerem acest timp?
Omule, tu ce vrei de la tine, de la viață, de la moarte?