Am ajuns într-o lume paradoxală, o lume în care, în pofida faptului că putem auzi, vedea și vorbi, suntem surzi, orbi și muți.
Copilăria şi adolescența mea sunt marcate de prezența domnului Frank. Învățam de la el mereu. Chiar și în timpul unei simple plimbări, domnul Frank reușea să mă învețe ceva. Acesta mă îndemna nu doar să privesc natura, ci și s-o văd: „Învață-te să vezi lumea din jur, căci doar așa vei reuși să înțelegi cum arată viața. Oamenii sunt într-atât de egoiști, încât se privesc doar pe ei. Niciodată nu ascultă, doar așteaptă ca interlocutorul să-și sfârșească gândul, pentru a se exprima ei. Vorbesc despre ceea ce-i interesează doar pe ei. Am ajuns într-o lume paradoxală, o lume în care, în pofida faptului că putem auzi, vedea și vorbi, suntem surzi, orbi și muți".
M-a învățat că oamenii ajunși undeva te ajută mai puțin decât oamenii simpli:
— Acolo, sus, în vârful muntelui e mai rece. Dacă vrei să ajungi în vârf, niciodată nu aștepta că cineva îți va întinde mâna, mai curând vei fi împins înapoi.
— Dar de ce?
— În vârf este puțin spațiu. Nimeni nu vrea să-și cedeze locul și să cadă.
După asemenea cuvinte, meditam zile întregi în tăcere. Meditam mereu la viață. Gânduri ce se transformau în dialoguri pline de emoții:
— Domnule Frank, uneori, când am câte o amintire din viitor și mă văd matur, observ în oglindă un chip trist. Nu înțeleg din ce motiv, pe an ce trece, chipul meu din oglindă devine din ce în ce mai trist. Am unsprezece ani și mă tem cumplit de viață, de maturitate. Privesc fața dumneavoastră. Harta ridurilor de pe ea are forma tristeții. Oare acesta este prețul pe care îl plătește omul? Jertfește un chip frumos pentru a căpăta înțelepciune? Un copil este frumos şi naiv, un bătrân este urât și înțelept. E tristă soarta mea, domnule Frank. Dacă un om normal, ajuns bătrân, își poate aminti de el copil, eu sunt lipsit de această fericire. Sunt lipsit de trecut.
— Copile scump, pui întrebări greșite. O întrebare corectă ar suna astfel: „Ce trebuie să fac pentru a evita amărăciunea de pe chipul meu?". Este o întrebare pe care ajungi să ți-o pui prea târziu, căci omul are tendința să se obișnuiască și cu cea mai insuportabilă durere.
— Viața o înțelegi doar după ce o trăiești, la fel cum ai urca un munte, înțelegi cum este să ajungi în vârf doar după ce ai parcurs traseul.
— Corect.
— Soarta tragică este atât de familiară pentru o bună parte din oameni. Din motiv că cei ajunși în vârf nu-i ajută pe cei de jos?
— Înălțimea vârfului este diferită pentru fiecare. Traseul e diferit, dar și noi, oamenii, suntem diferiți. Această diferență ne face într-atât de asemănători, încât trăim aceeași soartă tragică.
— Nu înțeleg nimic.
— Adesea cel mai bun răspuns este neînțelegerea.