Asteptand sfarsitul...
Rotile Fordului scrâşniră in momentul apasarii pedalei de frana, in fata sectiei de politie. Cei de la Criminalistica ii anuntasera pe cei doi detectivi ca rezultatele puteau fi ridicate de acolo.
Carter sari de pe scaunul soferului si bloca usile peste umar, fara sa se uite daca partenerul sau iesise din masina sau nu. In acele momente, nu-l mai interesau aceste detalii minore. Aveau o urma de ADN care ar putea sa rezolve cazul.
Bruce abia putea sa tina pasul cu colegul sau, care parea a fi alergat de o haita de lupi flamanzi. Desi lucra la acest caz de aproape o zi, Bruce era la fel de nerabdator ca si partenerul sau sa afle ce scrie in acele hartii.
Cei doi barbati intrara in biroul lui Carter si vazura plicul rosu pe masa. Detectivul il lua intr-o mana, iar in cealalta se sprijini de biroul plin de hartii, aruncate in toate partile. Carter il privi pe Bruce, iar acesta ii facu semn din priviri sa deschida plicul. Cu ajutorul cheii de la usa apartamentului, Carter rupse partea lipita si scoase foile ce contineau rezultatul. Arunca o privire rapida asupra numelui aflat in subsolul ultimei pagini.
*
Se trezi din cugetare abia cand ii cazu cartea din mana. Tresari, iar in urmatoarea secunda se apleca s-o ridice si in raza ei vizuala se infatisara o pereche de pantofi de firma, care nu ar putea fi decat ai...
- Katerine.
Mama lui Julianne simti o durere puternica in dreptul inimii, atunci cand fata ii rosti numele cu indiferenta amestecata cu repulsie. Timp de cateva minute, pana ca Julianne sa-si dea seama, Katerine statuse si-si privise fiica cu durere, cu mila, stiind ca nu poate face nimic ca sa o ajute. Se aseza pe banca si incerca sa ia mana lui Julianne intre ale sale. Fata si-o retrase in secunda urmatoare si intreba:
- Unde este tata?
Katerine stiuse ca avea sa vina si aceasta intrebare. Trebuia sa gaseasca cele mai potrivite cuvinte pentru a incerca sa reduca din suferinta ce avea sa i-o provoace fetei.
- Edward a trebuit sa plece doua zile din oras. S-a dus la unchiul tau, Conrad. Stii, Julianne, Amber este...
Fata intelesese ce era cu toata suferinta de pe chipul mamei sale. Ii parea rau pentru Amber, pentru soarta cruda, pe care si-o merita, de altfel.
- Cum este, mama? Julianne voia sa auda acele cuvinte, iarasi. O data nu-i fusese indeajuns. Voia ca femeia sa rosteasca acele cuvinte care ii provocau o fericire extraordinar de mare.
- Este moarta, Julianne. A fost ucisa! Katerine izbucni in plans si o expresie ilustrand implinire acaparase chipul fetei. Acele cuvinte ii mangaiasera simtul auditiv.
Dreptatea avea sa se faca incet-incet. Asta gandea intruna Julianne. Totusi, chiar daca nu-si dadea seama, sanatatea mintala a fetei avea sa se inrautateasca daca va continua in acest mod.
- Julianne, ce ai? De ce zambesti? Katerine isi privea fiica cu stupoare. Chipul lui Julianne nu exprima nicidecum suferinta, parere de rau, ci... bucurie, usurare.
- Imi aduceam aminte de clipele frumoase petrecute impreuna cu Amber, mama. Acelea, tind sa cred ca sunt mult mai importante decat nenorocirea care s-a abatut asupra trupului ei.
Cateva clipe Katerine isi privi blocata fiica. Felul ei de a vorbi, de a se comporta... Femeia realiza ca trebuia sa o scoata cat mai repede din acel loc vizibil daunator vietii lui Julianne. O imbratisa. La inceput, tendinta pustoaicei fu sa se traga din bratele mamei sale, insa, cand descoperi cat de bine si in siguranta se simte renunta la orice urma de impotrivire. Sfarsi prin a-si pierde lacrimile pe lemnul vopsit verde al bancii pe care stateau mama si fiica.
- Asculta-ma, Julianne, sopti femeia. Sa nu ai incredere in nimeni, aici. Toti sunt niste prefacuti. Amber a gresit si a platit.
- Ce...
- Taci si asculta-ma! Te voi scoate de aici si vei fi in siguranta. Alaturi de mine vei fi intotdeauna in siguranta, ai inteles, draga mea?
Julianne inclina rapid si ferm din cap. Chiar daca nu intelesese nici jumatate din ceea ce mama sa ii zisese, simtea ca ii va fi bine daca va face precum spune Katerine.
*
- Sunt Carter, domnule. Am nevoie sa-mi puneti la dispozitie doua echipaje.
Superiorul detectivului asculta cu atentie argumentele pentru care barbatul ceruse intariri.
- Esti sigur ca el este? Vocea ferma a barbatului il facu pe Carter sa se gandeasca de doua ori inainte sa actioneze. Era pentru prima oara cand facea asta in acea dimineata de treisprezece ianuarie. Isi drese glasul si rosti:
- Este tot ce avem. Deci, as putea spune ca da!
Carter si Bruce mergeau cu Ford-ul si se aflau in fruntea coloanei masinilor de politie. Oprisera sirenele cu cincizeci de metri inainte de a ajunge in fata casei in care locuia supectul.
Doi politisti ramasera la intrarea principala, iar alti doi stationasera la iesirea din spatele casei. Carter batu la usa cu numarul 54 si cand aceasta se deschise, in fata detectivilor se infatisa procurorul Nicholas Morris.
- Da? Barbatul ii privi pe cei doi intrebator, neintelegand ce se intampla.
- Sunt detectivul Carter – arata legitimatia- si acesta este colegul meu, agentul Bruce. Dorim sa va adresam cateva intrebari, domnule procuror.
- Desigur, intrati, va rog.
Cei doi barbati fusera poftiti in apartamentul spatios al familiei Morris. Lucrurile fusesera, atat cumparate cat si aranjate cu mult bun-gust, din ce se observa. In living, era asezata la masa aflata in mijlocul incaperii, Stephenie Morris avand in fata sa un teanc de acte.
- Buna ziua, doamna. Suntem detectivii Carter si Bruce.
- Buna ziua. Luati loc, va rog. Doriti sa beti ceva?
Carter refuza respectuos si-i ruga pe sotii Morris sa se aseze la randul lor.
- Mai intai de toate, incepu Carter, fiul dumneavoastra, David, este acasa?
- Da, raspunse Stephenie, privindu-si intrebator sotul.
- Ne puteti spune unde a fost ieri intre orele saptesprezece si nouasprezece?
- Domnule detectiv, asteptati un moment, incepu Nicholas Morris. Fiul nostru are o varsta si nu ne mai spune fiecare detaliu din viata sa. Nu ii cerem sa ne spuna unde, cand si cu cine se intalneste. Acum, nu inteleg ce rost au aceste intrebari.
- Le-ati gasi importanta, daca v-am spune ca fiul dumneavoastra este suspect de crima?
Liniste. Parintii lui David nu gasisera niciun cuvant pe care sa-l rosteasca pe moment. Profesia ii invatase sa nu se repeada, daca nu stiu cum stau lucrurile.
- Am gasit ADN-ul lui David asupra unei victime gasita moarta ieri seara intr-unul din gang-urile Londrei, continua Carter.
- Nu, nu cred... Stephenie se ridica de pe scaun si incepu sa se plimbe prin incapere.
- Am putea discuta cu David?
- Aveti dovezi? Tuna vocea ferma a procurorului. Bruce ii inmana o copie a rezultatelor celor de la Criminalistica. Stephenie, zise fara sa-si ridice ochii din foi, condu-l pe detectiv.
Cu trupul tremurandu-i, Stephenie gasi putere sa-l conduca pe Carter pana la atelierul lui David. Detectivul il gasi pe baiat contemplandu-si „capodopera”. Pe barbat il lovi cruda realitate. De cum vazu portretul fetei stiu ca se afla unde trebuia. Femeia isi drese vocea, trezindu-si din visare odrasla.
- David, este cineva care doreste sa-ti vorbeasca.
Baiatul se intoarse si-l privi pe detectiv cu dezinteres. Intre timp Stephenie ii lasa pe cei doi singuri, iar Carter se indrepta spre „capodopera”.
- Si dumneavoastra sunteti...
- Detectiv Drew Carter. Arunca o privire asupra lucrarilor baiatului. Foarte frumoase, concluziona barbatul. Chiar foarte realiste, as putea spune! Mentiona Carter, privind fix la portretul lui Marion Adisa Cohen. Pot sa te intreb, de unde atata imaginatie si precizie?
- Pai, numai asa se recunoaste un artist bun, detective, replica David aratandu-si intreaga ingamfare.
- Si numai in domeniul artelor plastice esti artist? Sau mai sunt si alte domenii in care excelezi?
Privirea baiatului se concentra asupra celei a detectivului. Simtea ca ceva nu este bine. Barbatul era poate un pic prea sigur decat ar fi trebuit, isi spuse David. Se indrepta spre dulapul aflat langa intrarea in incapere.
- Ce vreti sa spuneti?
- Ce-ar fi sa ma insotesti la sectie, sa-ti desenez ce vreau sa-ti zic?!
Baiatul o zbughi afara din incapere, inainte ca detectivul sa-l poata prinde. David Morris fugi spre bucatarie, unde se afla iesirea de urgenta, o a treia iesire pe care politistii nu o pazeau. Carter se afla pe urmele sale, strigandu-l pe Bruce sa-l urmeze. Baiatul deschise usa si inainte de a apuca sa faca doi pasi prin noroiul ce se crease in spatele casei, un picior aparu ca de nicaieri punandu-i piedica. David se rostogoli prin mocirla si nu mai apuca sa se ridice ca mainile ii fusera incatusate.
- Ei baiete, mi-ai facut o vanataie zdravana la picior, spuse Bruce, in timp ce-l ridica de pe jos. Totusi, cred ca sunt un erou. Am prins un criminal! Barbatul ii facu cu ochiu strengareste colegului sau, care abia rasufla.
*
Afara se intunecase. Privi ceasul pentru a zecea oara in acea zi. In acel moment, totul ar fi trebuit sa se fi terminat, iar criminalul, prins. Daca gandirea ii functionase, in curand ar fi trebuit ca detectivul s-o sune si sa-i spuna ca totul se sfarsise cu bine.
Incaperea era cufundata in bezna.
Julianne statea tolanita in patul din salonul sau, ascultand la Mp3 muzica la volum maxim. Era cat pe ce sa nu raspunda la telefon, insa avuse noroc ca simtise vibratiile emise de catre acesta. Era Carter.
- Alo!
- Julianne, s-a terminat. L-am prins, esti in siguranta.
Inima fetei statea sa iasa din piept de fericire. Si desi lucrurile se linisteau, ea devenea din ce in ce mai agitata. Stand cu fata spre geam si cu spatele spre usa, vazu cum usa salonului se deschise fara zgomot de data aceasta. Lama cutitului straluci in lumina becului aflat pe hol.
- Julianne? De ce nu spui nimic?
Patul pe care statea, fiind dupa usa, ii oferi sansa de a se ascunde. Julianne se tara sub pat, ignorand intrebarile lui Carter ce-i rasunau in timpan. Necunoscutul inainta in camera indeajuns de mult incat fata actiona fara a mai gandi si iesi de sub pat impingandu-l cu toata forta de care mai dispunea. Clatinandu-se pe picioarele goale, reusi sa iasa din incapere si se indrepta spre iesirea din cladire. Duse telefonul la ureche, fiind surprinsa ca inca il mai avea in mana.
- Julianne?!
- Daca l-ai prins pe criminal, reusi sa rosteasca printre gafaieli, atunci cine ma urmareste pe mine?
Scapa aparatul din mana, dar reusi sa iasa din cladire, avand in spatele sau pe cel de care ar fi trebuit sa se teama timp de nouasprezece ani de zile.
_____________________________________________________________________________
Okii, mai este numai un capitol - epilogul- pana ce povestea va lua sfarsit! Cred ca il voi posta maine, cel tarziu poimaine, in contextul in care vreme de iesit la plimbare nu am...:( Ploua, ploua si iar ploua!
Sper sa va placa si sa-mi spuneti cam cine credeti voi ca este criminalul... oricum, sfarsitul nu mai am cum sa-l schimb, so, astept parerile voastre! >:D<:*