NU AI AFLAT?
Prevenția Crimelor s-a încheiat cu un proiect de echipă. Nu sunt o fană a acestora, însă ținând cont de faptul că e primul curs la care ni s-a cerut asta, nu am motive de protest. Proiectul constă în implementarea pe foaie a unei teorii de prevenție a crimelor, pentru analiza posibilelor avantaje și dezavantaje. Desigur, trebuie să avem în vedere cultura și specificul țării, ceea ce complică puțin lucrurile.
Chiar și așa, nu ar trebui să ne ia mai mult de două zile. Cu toate astea, Chance – singurul băiat din echipa noastră de trei persoane –, a insistat ca după cursuri să ne întâlnim în grădina Academiei. Vrea să punem la punct toate detaliile proiectului, deoarece intenționează să plece acasă peste weekend.
Adevărul e că între gustare și antrenamente, avem oricum o oră liberă, deci nu l-am refuzat.
Grădina Academiei era un paradis înflorat când am venit aici la sfârșitul lunii septembrie: tufele de flori zâmbeau razelor de soare, gardurile vii imitau un labirint sofisticat, cortinele verzi păstrau umbră pentru mesele și băncuțele permanent ocupate de studenți, iar cărările pavate cu piatră compozită ofereau un aspect modern clădirii din secolul trecut. Și mirosul, oh, mirosul dulce al florilor! Adoram să mă trezesc la ora șase dimineața doar pentru a-mi bea cafeaua aici, înainte de a mă pregăti de cursuri.
Acum însă, toate băncuțele și mesele sunt acoperite de fulgi albi, în ciuda eforturilor îngrijitorilor de a le curăța zilnic. Tufele și gardurile vii și-au pierdut frunzele, iar cărarea e ascunsă sub stratul subțire de zăpadă. Mirosul dezmierdat și-a schimbat esența, însă aș minții dacă aș spune că nu ador mireasma iernii. Într-o oarecare măsură, a rămas o priveliște de vis, e doar... diferit.
Chance și Sabina sunt deja în jurul unei măsuțe din grădină, îmbrăcați în tipica uniformă de iarnă a Academiei.
Trebuie să recunosc că, deși la început nu eram încântată de ideea uniformei obligatorii, am realizat că mă ajută să nu mai pierd vremea zilnic, gândindu-mă cu ce să mă îmbrac. Sigur, albastrul nu mă complimentează, dar din moment ce toată lumea este îmbrăcată identic, nu mă deranjează.
— Harlow, bine că ai venit! Chiar acum voiam să te sun, Sabina mă întâmpină încă dinainte să ajung lângă ei.
— Nu am întârziat! mă apăr, așezându-mă lângă ei.
Chance surâde și își scutură capul.
— Nu, dar Sabina îmi spunea despre direcția în care crede că ar trebui să ne îndreptăm cu proiectul. I-am demonstrat de ce greșește, iar acum e supărată pe mine, mă pune Chance la curent, determinând-o pe fata cu păr roșcat să-și rostească ochii.
— Nu am de gând să mă contrazic cu tine, îi replică, făcându-l să bufnească din nou în râs.
Îmi trec privirea de la unul, la altul, încercând să-mi reamintesc că probabil nu e ultimul proiect de echipă pe care-l voi avea, așa că nu le pot reproșa că se comportă precum doi copii. Posibil să mai am nevoie de ei.
Îmi afișez un zâmbet larg și abordez un comportament imparțial.
— Dacă nu explorăm inclusiv direcțiile greșite, nu avem cum să o găsim pe cea corectă, deci hai să expunem toate ideile și să le eliminăm pe alea proaste.
Sabina îi oferă un zâmbet fals. Chance îi răspunde în aceeași manieră, apoi își deschide iPad-ul și intră în notițe.
Știu că nu sunt cu adevărat supărați unul pe altul, dar jocul acesta de-a pisica și șoarecele nu mai e de mine. Totuși, la optșpe' ani, probabil eram la fel de încăpățânată și orgolioasă precum ei, deci nu-i pot blama.
— În regulă, hai să vedem ce nu putem face atunci, preia Chance cuvântul, ridicându-și privirea asupra noastră. Idei?
Nu e nevoie să spună mai mult, căci începem pe rând să ne prezentăm punctul de vedere. Explorăm fiecare posibilitatea printr-o analiză tip SWOT, accentuând punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și amenințările.
Nu știu dacă ideile sunt proaste sau pur și simplu ne interesează aspecte diferite din societate, dar nu cădem de acord asupra unei teorii nici după douăzeci de minute.
— Harlow, telefonul, îmi atrage Sabina atenția, căci sunt prea pierdută în lecturarea teoriilor sugerate de profesor pentru a observa că îmi sună.
Ce-i drept, faptul că e pe silențios, contribuie.
Numărul lui Kendall îmi trezește un zâmbet pe buze imediat ce ridic telefonul în palmă, însă aleg să îi închid. O să-l sun când terminăm aici, căci conversațiile noastre nu durează niciodată doar cinci minute.
După absolvire, Kendall a fost singurul cu care am reușit să țin legătura. Nu vorbim zilnic, nici pe departe. Am avut chiar și o lună juma' în care n-am vorbit. Totuși, când ne sunăm, avem grijă să ne punem la curent cu tot ceea ce ni s-a întâmplat de când nu am mai vorbit.
Nu i-am spus ce s-a întâmplat cu adevărat anul trecut – Shade mi-a cerut să nu o fac. Știe doar că eram în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, alături de iubitul meu... sau, mai bine zis, fostul meu iubit.
„Relația" mea cu Kade Brainerd s-a încheiat imediat ce cazul lui Callard a fost închis. Falsă sau nu, tot a trebuit să-i spun lui Kendall despre despărțire, însă clasicul nu a fost să fie, l-a mulțumit. Sunt sigură că oricum nu-l interesau prea mult motivele.
Îmi reiau lectura și ne continuăm discuția încă jumătate de oră. De data asta, dezbaterile dau roade, căci reușim să ajungem la un compromis. Cădem de acord că vom continua proiectul abia după ce ne documentăm pe cont propriu, căci trebuie să acoperim aspecte legate de societate pe care nu le cunoaștem încă.
După aproape o oră, Sabina se ridică de pe băncuță și își trece palmele peste materialul uniformei.
— Rămâne să facem conferință video Duminică?
— Depinde, îi răspunde Chance. Crezi că ești pregătită să fii contrazisă?
— Tu crezi că ești pregătit să te maturizezi?
Șiiii... începem din nou.
— Rămâne pe Duminică, aleg să închei discuția, ridicându-mă în grabă. Încercați să vă omorâți după ce terminăm proiectul, bine?
Știu cât de inteligenți și bine antrenați sunt amândoi, de aceea mă uimește atitudinea lor.
Sabina e fiică de doctor și avocat, iar părinții lui Chance lucrează amândoi în Ministerul Apărării Naționale. Ambii au crescut cu activități și cursuri de pregătire intensă. Totuși, cu o bună educație, vine și un spirit competitiv pe măsură. Pentru că dacă nu ești dispus să lupți, nu vei ajunge „cel mai bun". Pe alocuri, adevărat, însă orgoliul strică toată ecuația spre succes.
— Aveți cuvântul meu, doamnă! îmi răspunde Chance pe o tonalitate ce imită respectul.
— Pe Duminică!
Fac cale întoarsă și mă îndrept spre intrarea în Academie. Am terminat cursurile pe ziua de azi, așa că e timpul pentru antrenamente. Dar trebuie să mă schimb înainte, așa că am de gând să trec prin camera mea.
Holurile lungi sunt traversate de studenți în uniformă, care mai de care grăbiți să ajungă undeva. În mod sarcastic, ne salutăm în stil milităresc. Nu e o regulă și cu siguranță profesorii nu consideră gestul ca fiind amuzant, dar e o glumă practicată doar pe holurile Academiei.
Ajunsă în cameră, îmi dau jacheta jos de pe umeri și o arunc pe scaunul din fața biroului. Îl apelez pe Kendall înainte să uit, pun telefonul pe difuzor și încep să-mi caut hainele de schimb.
— Harlow! îi aud vocea, după ce telefonul îi sună doar de două ori. Niciodată nu te prind într-un moment potrivit, hm?
— Asta pentru că mereu mă suni ziua, îi răspund amuzată. Bună, Kendall!
Îmi scot din dulap hainele pe care am să le îmbrac. Am ales ceva comod, care să-mi permită să mă mișc: o pereche de pantaloni elastici, un maiou lejer și jacheta Academiei – de care mă voi folosi doar când ies la alergat.
— Nu știu cât de bună e, Harlow. Ți s-a întâmplat vreodată să-ți zici „la naiba cu munca de echipă, fac eu tot dacă mă lăsați dracului să stau în liniște"?
— Cred că trecem prin ceva similar, mă amuz, trăgându-mi maioul peste cap.
Kendall s-a îngajat în decembrie într-o companie locală din Pennsylvania, pe postul de Manager de Proiecte. E super încântat de job, iar din ce mi-a zis, renumerația e pe măsură. Desigur, faptul că trebuie să se consulte cu echipa de fiecare dată când vrea să ia o decizie, nu-l încântă deloc.
— În fine, murmură după câteva clipe, iar judecând după claxoanele și zgomotul din jurul lui, îmi dau seama că e în trafic. Cum ești, Harlow? Îmi închipui că nu ți-a picat prea bine...
Termin să-mi îmbrac pantalonii, apucând un măr de pe birou înainte de a-i răspunde.
— Nu am idee despre ce vorbești, îl anunț. Ce să-mi pice rău?
— Nu ai aflat?
— Depinde despre ce vorbești, Kendall. Poți să fii mai specific?
— E legat de Faith, afirmă, iar de data asta, orice urmă de sarcasm îi dispare.
— Faith? Ce e cu ea?
— Harlow, îmi șoptește numele, inspirând adânc înainte de a continua: Faith a murit azi noapte în penitenciar.
Iar cu aceste cuvinte, simt cum picioarele mi se înmoaie sub greutatea corpului.
Scap mărul din palmă și mă așez pe salteaua patului, încercând să-i procesez cuvintele. Clipesc de două ori, așteptând să-mi spună că glumește, însă rămâne tăcut. Nu glumește. Nici chiar el nu ar glumi cu așa ceva, nu?
— Faith e... moartă?
— Îmi pare rău... credeam că ai aflat. E plin de articole despre asta.
— Nu... nu verific ultimele articole de presă, îi spun, de parcă asta ar trebui să fie o justificare. Cum s-a... întâmplat?
Rămâne tăcut preț de câteva clipe, lăsându-mă să diger informația primită înainte de a-mi oferi alta.
— Nu știu, îmi mărturisește într-un final. Nimeni nu știe încă. Nu au fost făcute publice prea multe informații, însă se presupune că a fost omorâtă.
— Dumnezeule... îmi duc degetele peste gură, încercând să-mi păstrez firea.
Nu vreau să plâng, însă nu mă pot controla. Știu că a greșit, știu că a fost pe cale să mă omoare și știu cât de mult rău a făcut, însă Faith mi-a fost cea mai apropiată persoană timp de aproape trei ani. Gândul că ar fi putut să moară în dureri mă îngrozește. Nu poate fi adevărat, nu pot accepta să fie adevărat!
— Nu e nimic confirmat, nu?
— Faptul că a fost vorba de o crimă? Nu, nu e confirmat. Dar că e moartă, da, e confirmat...
Îmi plec privirea în pământ și îmi închid ochii.
O lume fără Faith... Pot să trăiesc într-o lume în care nu ne mai vorbim, însă într-una în care ea a încetat să mai existe? Nu știu.
— Familia ei...?
— Mama ei a identificat-o azi dimineață, îmi răspunde întrebării nerostite. Chiar îmi pare rău, Harlow. Știu că, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat, țineai la ea. Nimeni nu ar fi putut să anticipeze ce i s-a întâmplat, așa că nu ai de ce să te învinovățești.
Nu o făceam... până acum.
Abia când spune asta, gândul îmi zboară la scrisoarea primită weekend-ul trecut. Era de la Faith. A vrut să o vizitez urgent, însă nu am putut ajunge la ea. Am intenționat să merg weekend-ul ăsta, dar având în vedere cât de ocupată am fost toată săptămâna, pur și simplu am uitat. Nu că ar fi contat oricum, căci abia poimâine aveam să plec spre ea.
— Am... Dumnezeule, Kendall! bolborosesc, încercând să-mi găsesc cuvintele, însă adevărul e că nici nu știu ce ar trebui să spun.
Faith e moartă. E moartă. Faith. Îmi tot repet asta, însă nu-mi vine să cred. Nu mă așteptam să se ajungă vreodată aici.
— Chiar îmi pare rău, încearcă să-mi spună, deși știu că nu e deloc bun la consolare. Oricum, indiferent ce ar zice, nu m-ar putea ajuta. Pot face ceva?
Îmi scutur capul din instinct.
— Nu, îi răspund, ridicându-mă ușor în picioare. Vorbim mai târziu, bine? Mă pun să citesc articolele.
— În regulă. Sunt aici dacă ai nevoie, nu uita.
— Mhm, murmur, luându-mi rămas bun înainte de a întrerupe apelul.
Mă apuc să dau la o parte teancurile de hârtii și cărți de pe birou, până dau de plicul trimis de Faith. E scrisul ei, fără îndoială. Dacă avea de gând să-mi spună că e în pericol? Iar eu nici nu m-am deranjat să o ascult! Dar cum aș fi putut să știu? Nu, nu e vina mea! Nu știam despre ce e vorba!
Totuși, acum nici nu voi mai afla...
Ridic telefonul în palmă și apelez singura persoană care știu că va fi la fel de interesată de subiect precum mine.
Shade.
— Știu, este primul cuvânt pe care mi-l adresează de cum răspunde la telefon.
Nu apuc să scot un sunet, căci continuă imediat:
— La cât termini mâine?
— Șaisprezece.
— Te iau din fața Academiei la șaișpe' jumate. Plecăm în Pennsylvania, mă informează. Nu mai pot vorbi acum, însă încearcă să nu faci nimic până mâine, în regulă? Și nu-i contacta familia!
— În regulă, bolborosesc, dar e tot ce are nevoie, căci întrerupe apelul imediat.
Știu că e ocupat, însă asta îl privește și pe el.
Arunc telefonul pe pat și mă așez pe podea. Îmi sprijin coatele de genunchi și față-n palme, chinuindu-mă să înțeleg.
De ce i-ar face cineva asta? Toată lumea o iubea pe Faith! Era o persoană bună, chiar dacă a luat-o într-o direcție greșită. Nu a intenționat niciodată să-l rănească pe Callard, iar deși asta nu o absoarbe de vină, nu o face o persoană rea. Era disperată și speriată, ceea ce a împins-o să recurgă la mușamalizare. Abia aici e vinovată. Însă... și-a primit pedeapsa, la naiba!
Dar... dacă nu e nimeni de vină? Dacă era bolnavă?
— Dumnezeule, murmur pentru mine, ridicându-mi brusc fața din palme. Dacă a recurs la un gest disperat?
• • •
Looong time, no see! Well, am revenit cu al doilea capitol, pe care eram super nerăbdătoare să-l împărtășesc cu voi. Misterul celui de al doilea volum începe să prindă contur. Aștept cu drag părerile voastre legate de vestea primită de Harlow. Sper că v-a plăcut capitolul, iar dacă da, nu uitați de steluță și fiți pe fază când postez capitolul trei. Peace!