,,Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o intelegi"- Nicolae Iorga
Trecuseră trei zile de când nu mai fusese la o plimbare, cu adevărat relaxantă. Iubea sa cutreiere pădurea din spatele casei, în care acum locuia singur, deși pentru puțin timp. De mic copil, de fiecare dată când intra în aria copacilor înalți și bătrâni, inspira mireasma proaspătă, ascultând vuietul dintre frunzele verzi, acompaniat de ciripitul melodios al viețuitoarelor zburătoare, ce își duceau viața în interiorul naturii.
Se ridică cât putu de repede din pat, aruncând cu greutate pătura, undeva într-un colț, întinzându-se atât cât îi permitea bandajul. Se decise să pornească la drum, hotărât să mai încerce o dată, imediat ce se echipa corespunzător pentru o astfel de drumeție.
Ieși în picioarele goale în fața casei, căutându-şi pantofii. Iarba umedă și rece îi atinse pielea sensibilă a tălpilor, trimițându-i fiori în tot corpul, simțind cum pielea i se umple de punctulețe mici, ridicandu-i-se parul pe mâini odată cu acestea. Adora cu adevărat aceasta senzație! Îi plăcea sa se simtă unul cu natura, sa atingă părțile sacre ale acesteia și să treacă prin toate comorile ei, pentru a o descoperii.
Avea trei luni de concediu medical, acordat după urâta accidentare la locul de muncă. În acea zi fusese trimis pe teren, să investigheze avariile clădirilor, survenite în urma ultimelor cutremure. Ceruse de la muncitorii ce se ocupau de reabilitare o scară. Voise să vadă cât de mare era crăpătura centrală de pe clădirea istorică, pe care trebuiau să o repare, să o măsoare, pentru a fi sigur ca ceilalți nu au greșit.
De îndată ce a ajuns în punctul cel mai înalt, scara a cedat, rupându-se în două, iar astfel Admon își pierduse stabilitatea, căzând peste sacii plini cu materialul pentru ciment.
Se alesese, atunci, cu câteva zgârieturi și vânătăi, o mână su două coaste fisurate. S-a bucurat atunci când a aflat că nu pățise nimic mai grav, chiar dacă îi părea rău că nu mai putea să se ocupe de clădirea istorică avariată.
La o săptămână de la urâtul accident, s-a hotărât sa lase orașul în urmă, chiar și pentru puțin timp, ca să nu fie tentat să se întoarcă la muncă în starea în care se află, refugiindu-se la țară, acolo unde putea sa profite de momentele benefice, în plină natură, așa cum își dorise de multă vreme.
Deși se mișcă cu greutate, nu putea sa nu se urnească din loc. A stat trei zile în casă, mai mult în pat, așa cum i-a recomandat medicul, dar nu mai putea sa rămână intre acei pereți. Se simțea fără aer, iar dacă mai avea să stea și cinci minute fără să simtă adierea vântului, avea impresia că se va preface în pulbere, iar zidurile casei, făcute din piatră de râu, se vor strânge în jurul său, până îl vor face unul cu ele, lăsându-l să moară înainte de vreme.
Avea nevoie de activitate. Energia din corpul său bolnav cerea acest sacrificiu, făcându-l să nu mai aibă nici cea mai mică fărâmă de stare în acel loc.
Își duse o mână la coastele rănite, sperând ca durerea să se estompate pana va ajunge la marginea pădurii. Voia neapărat sa analizeze zona, până în cel mai mic detaliu, pe care n-o mai văzuse din copilărie, din perioada în care își petrecea vacanțele de vara la bunici.
Își aminti cu drag de acea vreme, când fusese doar un prichindel, cu obraji trandafirii, ochii mari și clari, lipsiți de grijile oamenilor mari. Pe atunci, când era întrebat de adulți, ce voia să se facă când va ajunge mare, răspundea mereu cu un singur cuvant: ,,pădurar", fără să mai adauge de ce. Nu știa nici atunci, nici acum adevăratul răspuns. Pe atunci, voia doar să își vadă mămica zâmbind, în momentul în care îi dăruia flori din pădurea lui. Se gândi de multe ori cum ar fi să salveze copacii de hoții răi, dar în timp, dorința copilărească i se transformă în alta. Așa a devenit arhitect.
La vârsta aceea fragedă, își imagina că va avea o căsuță pe cea mai groasă și tare creangă, din cel mai bătrân arbore, iar de acolo putea să vadă toată pădurea și toate viețuitoarele, de zeci de feluri, din ea. Fusese un copil iubitor de natură, probabil și din cauză că mama sa muncească ca grădinar în sera cea mare din Grădina Botanică, iar tatăl său era olar.
Pășind printre măcieşii sălbatici, își aminti de ziua în care tatăl său l-a chemat în atelierul amplasat în spațiul în care trebuia să stea de fapt o mașină. Fusese foarte încântat să afle că acesta dorea să îl învețe meseria pe care o practica încă de mic copil. Frumoasă, atragatoare și cu iz tradițional, tatăl său dorea ca Admon să ducă mai departe olaritul, cu toate că acesta nu avea prea mare înclinație spre aceasta.
Făcuse în acea zi prima sa vază din lut, pe care ulterior, după ce o arse în cuptor, iar apoi o colorase cum stiusem mai bine, o dăruise femeii ce îi dăduse viață. Având pe atunci în jur de zece ani, se simți foarte mândru de ceea ce reușise să scoată din mâinile sale, chiar dacă profită de îndrumarea părintelui său.
În acea zi, pe când soarele strălucea cu putere în centrul păturii albastre, printre pernele mici și albe, de diferite forme geometrice, acesta îi spuse cu blândețe:
— Admon, învăță de la tata, omul a fost făcut din pământ și mereu acesta va ajunge în pământ, indiferent de fapte și realizări.
Nu înțelese cu adevărat cuvintele lui, până în ziua în care viața i-a trecut prin fața ochilor. În acele secunde, care se scriseseră cu cea mai mare greutate din lume, revăzu tot ceea ce făcuse în viață, până la această vârstă de douăzeci și patru de ani. Atunci realizase de fapt ce voise să spună tatăl său.
Înaintă prin iarba mare, necosită, dând la o parte crengile pline de țepi ale plantelor crescute clandestin, având grijă la locul în care degetele sale atingeau micile bucăți de lemn ce îi puteau pătrunde cu ușurință în pielea albă.
Gâfâind, se opri la câțiva metri de primii brazi, ale căror crengi verzi se revărsau peste firicelele încă nearse de mingea de foc, ce se plimbă zi de zi pe cerul clar. Zâmbi larg atunci când realiză că reușise să ajungă până la frumusețea din fața ochilor săi.
Mergea și în oraș la padure, dar nu se compara deloc cu aceasta. Acolo strălucirea naturii este și acum mult mai pală, probabil din cauza poluării și a dezvoltării continue a orașului. La marginea Făgetului, pe când încerca să se detașeze de viață cotidiană, mereu se oprea să inspire mireasma pinilor așezați parcă la boloboc. De fiecare dată privea cu tristețe spre trunchiurile bătrâne răspândite pe acel deal, simțindu-se cumva rănit ca cineva, un semen de-al său, era în stare sa distrugă frumusețea lăsată de Dumnezeu. Desenele, scrisurile, mâzgălelile de pe scoarțele bătrâne mutilau de-a dreptul minunea ansamblului, iar alături se sutele de mizerii uitate în urmă de alți oameni, pădurea arăta deplorabil. Cu toate acestea, era singurul loc din tot orașul în care putea să evadeze cu adevărat. Se chinuia, de fiecare dată, sa treacă peste suprafața otrăvită, refuzând să analizeze prea mult urâțenia ce o vedeau irișii săi verzi.
— Cât de diferit! îşi spuse, zâmbind, bucuros ca aici putea sa savureze din plin farmecul naturii.
Încercă să se ridice de pe pământul rece, dar durerea, ce îi acapară centru corpului, îl împinse înapoi. Strânse din dinți cu putere, încordându-şi maxilarul, așezându-şi în același timo mâna sănătoasă peste bandajul strâns, ce îi proteja fisurile coastelor, încercând sa o oprească, dar îi fu cu neputință, deoarece aceasta se amplifica tot mai tare.
Deși hotărât, la început, sa ajungă măcar în centrul pădurii, acum își dădu seama ca nu avea cum să mai înainteze. Combinația dureroasă dintre părțile avariate ale corpului, îl făcu sa cedeze în fața acesteia, gândindu-se la faptul că dacă continua în așa fel, ajungea acasă probabil pe inserat, datorita și vitezei cu care își mișcă picioarele.
După alte două ore de mers pe jos, pe drumul de întoarcere, ajunse în curte, iar de îndată ce atinse prima treaptă a scărilor de lemn, se întoarse cu spatele la ușă și se aruncă pe suprafața neagră, gâfâind zgomotos.
Deși depuse mare efort să străbată distanța până la pădure și înapoi, se simțea destul de bine. Înainte sa se urnească din loc era încordat și agitat, dar de cum făcuse lucrul pe care îl adora cel mai mult, corpul și sufletul său se relaxare, fiind acum mai liniștite decât cerul clar, ce se întindea până la orizont.
Nu făcuse ce își propuse cu adevărat, dar ajunsese mult mai departe decât data trecută, iar data viitoare va reuși sa vadă inima locului, acolo unde frumusețea și magia lăsate de Dumnezeu, merg mână în mână, creând cea mai fascinantă imagine din lume.
— Data viitoare, rostise cu glas scăzut, oftând.
Se ridică, din nou cu greutate, împinse ușa maronie și aprinse televizorul vechi, pentru a crea puțină admosfera în încăperea ce servea drept bucătărie.
De îndată ce puse pe un post de știri, atenția îi fuse atrasă de titlul mare, din josul ecranului: „Zece copii morți în incendiul de la orfelinatul din Făgăraș".
— Ieri seară, în jurul orei douăzeci și unu, sirenele mai multor autospeciale răsunau printre munții Făgăraș, provocând un ecou trist, precum un cântec de adio, pentru bietele suflete tinere. Căminul, în care își duceau viața treizeci și șapte de inimi, a fost mistuit de flăcările mari, ce s-au întins aproape până la biserica din lemn, din apropierea acestuia, luând cu ele zece inimi pure și frumoase, dar mai multe ne poate spune colega mea, Ana Moldovan, care se află acum la fața locului. Bună ziua, Ana!
— Bună ziua, Paula! Este cu adevarat tragic ceea ce s-a întâmplat aici. Potrivit primei anchete, incendiul a izbucnit din cauza unui scurtcircuit, produs la panoul electric. Vântul puternic de seara trecută a făcut ca flăcările să se extindă cu repeziciune, fără a se lăsa controlat sau stopat.
Speriați, oamenii din interior au ieșit cât au putut de repede, dar, din cauza agitației, au întâmpinat probleme chiar la ușă. Fumul gros a îngreunat deplasarea, iar focul a afectat și multe grinzi de lemn. După primele cercetări și declarații, am aflat că trei grinzi s-au desprins și au căzut peste cei zece copii, blocând trecerea celorlalți spre ei.
Este cu adevărat o tragedie! Oamenii cu suflet mare, sunt rugați să sară în ajutor, după posibilități. Menționăm că la cămin mai există douăzeci și trei de copii și patru adulți. Au nevoie de alimente, haine, pături, încălțăminte și orice altceva credeți că îi poate ajuta. Haideți, oameni buni, să ne mobilizăm și să facem un bine acestor nevoiași, acum distruși de cele întâmplate.
— Mulțumim, Ana! Dragi telespectatori, pe ecran este afișat numărul de telefon și persoana de contact, care va poate îndruma spre locația precisă a locului. Haideți sa facem cu toții o faptă bună!
Admon își fixa ochii în locul indicat de prezentatoare, citit textul întins pe două rânduri: ,,Număr de telefon: 0955. 345. 440. Persoană de contact: Silviu Turip".
I se păru cu adevărat groaznic ceea ce se întâmplase. Se gândi la bieții copii, singuri, abandonați de persoanele ce i-a adus pe lume, lăsați să se chinuie pe cont propriu, fără să aibă niciun sprijin sincer. Se simți cu adevărat egoist, pentru faptul că se plânse atât de mult de banalitatea suferinței lui, când acele inimi sunt probabil atât de rănite, încât nu mai simt deloc motivul pentru care sa trăiască pe această lume.
Mai avea aproape trei săptămâni de concediu, iar acest lucru îl bucura atât de tare, încât aproape ca îi venea sa țopăie. Avea să îi ajute! Va merge în locul acela trist, pentru a bucura sufletele chinuie ale celor rămași în urmă.
Acum știa ce va face!
-----------
Bună seara, drag cititor! După cum ai observat, am revenit cu penultimul capitol din seria ,,Începutul".
Sper din suflet că ți-a plăcut și îți spun sincer că abia aștept să îți citesc părerea!
Îți mulțumesc, drag cititor, că ai lecturat până aici!
Pentru cei care știu, urmează un nou capitol din Pactul. Capitolul din perspectiva lui Damian, cel care va va răspunde multor întrebări.
Acestea fiind spuse, vă doresc o seară minunată!
Pupici, Patti.