M-am ridicat in picioare, indreptandu-mi spatele, de parca am fi negociat o afacere. In timp ce vorbeam am facut cativa pasi in jurul lui Adam, care facuse ochii mari de surprindere. De parca as incerca sa-l intimidez... Am invatat asta de la tata. Trebuie sa pasesti cu incedere, ca sa nu ii arati celuilalt ca ti-ar fi frica de el... Doar asa poti sa ii dovedesti ca esti mai puternic decat el.
- Asta e un "Ma mai gandesc la propunerea ta". i-am spus serioasa.
Speram sa fiu cat mai verosimila, atat cat imi permitea pijamaua roz cu inimioare in care eram imbracata.
A parut oarecum multumit de ceea ce am zis, pentru ca si-a afisat pe fata un zambet larg, lasand la iveala dintii albi, perfect drepti.
- Sunt sigur ca o sa alegi ce e mai bine... mi-a spus, intrand in micul meu joc.
Am ridicat cu mandrie capul, de parca as fi fost de neinduplecat, fara sa-l privesc direct, dar el a ras infundat de asta. Mi-a facut cu ochiul, dupa care mi-a soptit:
- Gandeste-te bine la asta...
Am ridicat usor sprancenele, demonstrativ.
- Sa fii sigur ca ma voi gandi. i-am zis, privindu-l cu un colt al ochiului, smechereste.
- Am inteles, vulpita mica ce esti. a spus cu acelasi suras larg si luminos pe fata.
Am zambit multumita. Imi place cum e Adam acum. Mi-as dori sa fie astfel mereu, in locul increzutului care este de obicei...
Chiar nu stiu ce sa spun despre propunerea lui.
Sa fiu sincera, ma tenteaza aceasta idee. Sa primesc orice imi doresc? E destul de captivant... Ce am de pierdut?...
Dar... Daca o sa imi ceara altceva in schimb?
- O singura intrebare... am zis, iar el a tresarit la auzul vocii mele.
Se pare ca si el era pus pe ganduri.
- Sa te aud. mi-a zis vizibil curios.
- Ok. am spus, lungind putin. Tie ce-ti iese din asta? am intrebat.
Mi-am incrucisat degetele, privindu-l direct in ochi. Chiar ma interesa, asa ca il scrutam cu privirea, nedorind sa pierd vreun semn ca m-ar fi mintit in fata.
- Nimic. a spus simplu.
- Nu te inteleg... i-am vorbit indoielnica.
A ras ironic.
- Nimic. a repetat.
- Dar este absurd!... am spus, ridicand tonul fara sa vreau.
Am facut o pauza.
- O sa reformulez.... Eu ce ar trebui sa fac in schimb?
A ras din nou.
- Doar... sa stai cuminte.... m-a privit mai serios si a continuat. Fara alte incercari de a evada...
Am inspirat adanc.
- De ce? am zis, incruntandu-ma usor si strangandu-mi buzele intr-o linie dreapta.
- Poftim? m-a intrebat neintelegand.
- De ce e atat de important pentru voi faptul ca eu sa fiu aici?
Am putut sa observ ca a inghitit sec. Iar o sa fuga de raspuns... am gandit.
- Asta nu e atat de important... mi-a spus privind peste tot numai la mine nu.
- Ba da! Este foarte important! l-am contrazis. Din cauza acestui lucru sunt tinuta prizoniera, intr-o ditamai cladirea, in mijlocul padurii!...
A oftat, privindu-ma cu compatimire. Bine ca acum ti-am starnit mila din tine!... i-am spus in gand sarcastica.
- Nu esti o prizoniera... a vorbit el abia auzit.
- Ei bine eu asa ma simt! i-am tipat in fata. Sunt inchisa aici ca un animal de la zoo!
Si-a trecut mana prin par si a respirat adanc.
- Daca spui tu... mi-a raspuns, brusc foarte distant.
Am ramas socata. Nu mai inteleg deloc baiatul acesta... E sanatos la cap?... Acum e o persoana, doua clipe mai tarziu e altul... De parca ar fi bipolar...
- De ce te comporti asa cu mine?!... am tipat.
M-a privit rece, iar eu am incercat sa mentin contactul vizual, cu toate ca era foarte greu.
- Pentru ca altfel nu intelegi. Unele lucruri nu ar trebui sa le stii, asa ca nu mai insista atat... Oricum nu o sa afli nimic, pana atunci cand voi hotari eu ca trebuie sa le cunosti...
- Vreau sa stiu doar un lucru... am spus abia abtinandu-ma sa nu plang. Eu de ce nu am plecat inca? m-a masurat de sus in jos si invers, apoi si-a mutat privirea de la mine. Am mai auzit de disparitii, dar nu durau atat... Eu de ce am ramas?... am intrebat incercand, inca o data sa gasesc raspunsul care sta la baza tuturor intrebarilor mele.
A urmat o pauza, in care si-a strans buzele si a inghitit sec, apoi mi-a raspuns cu voce joasa.
- Poate ca o sa afli... Candva... Dar nu acum...