„Învaţă din greşelile altora, nu o să ai timp să le faci tu pe toate."
– Alfred Sheinword
Îl recunosc imediat pe băiatul cu păr platinat ce m-a salvat în pădure în urmă cu puțin timp, tocmai de aceea rămân blocată cu manga-urile lui în mână. Nici măcar nu știu cum îl cheamă, ce-i pot spune?
Pare a fi la fel de surprins să mă vadă, probabil de aceea are ochii măriți. Îi întind manga-urile adunate de pe podea, iar el le ia fără a scoate vreo vorbă. Se întoarce rapid să plece, însă o fetiță cu păr blond și ochi albaștri, îmbrăcată într-o rochiță albă, se apropie de el și ridică o revistă la nivelul ochilor săi.
— Nathan, am găsit-o! exclamă entuziasmată.
— Deci te cheamă Nathan, afirm.
Oftează, trecându-și mâna peste ceafă.
— Mulțumesc, Cassy...
Fetița se încruntă.
— Pentru ce?
Nathan apucă manga-ul din mâna ei și îl analiză tăcut, în timp ce eu încerc să găsesec o modalitate prin care aș putea să deschide o conversație. Ce-i pot spune fără a aduce vorba de acea noapte? Îmi place culoarea părului tău? Ar suna patetic, dar nu mai patetic decât întreg momentul acesta, căci stăm față-n față fără a ne vorbi.
— Am întrerupt ceva? ne întrebă fetița, mutându-și privirea de la mine, la Nathan.
— Nu, îi răspunde ferm. Julie, ea e sora mea mai mică, Cassy. Cassy, ți-o prezint pe Julie.
— Bună, Julie!
Fetița se grăbește să mă ia în brațe, iar deși gestul ei mă surprinde, îi răspund cu aceeași căldură. Când se desprinde din îmbrățișare, se întoarce spre Nathan.
— Vrei să-ți caut eu volumul paisprezece din Naruto și să te las să vorbești cu fata drăguță?
— Cassy! exclamă el, mărindu-și din nou ochii.
— Oh, OK, am înțeles, nu vrei ca ea să știe că tu crezi că e drăguță! se amuză, fugind rapid spre raionul cu Naruto, înainte ca fratele ei să apuce să o prindă.
— Deci... Nathan, huh?
Își poate da seama din tonalitatea vocii mele cât sunt de jenată de întreg momentul, însă nu pot spune că el e mai relaxat.
— Care erau șansele să te reîntâlnesc? murmură, ridicându-și ochii spre tavan.
Surâd.
— Vrei să zici într-un oraș izolat de lume și cu o populație de câteva sute de persoane? Slabe, cu siguranță!
Sarcasmul meu îl determină să pufnească amuzat.
— Citești manga? îl întreb, indicând cu capul spre revistele din mâna lui.
— Ăăă... nu, bineînțeles că nu. Manga-urile sunt pentru copii. Astea sunt ale... huh, ăăăm... surorii mele! Da, sunt ale lui Cassy, eu doar i le țin.
— Fetița care a zis că se duce să-ți aducă volumul paisprezece din Naruto? îmi ridic o sprânceană.
— OK, m-ai prins, se amuză, trecându-și mâna prin păr. Dar din moment ce ești aici, bănuiesc că și tu citești manga, am dreptate?
— De fapt, eu chiar am venit doar pentru fratele meu.
Îi indic cu bărbia spre Kyle, care are deja patru manga-uri în mână și încă mai caută. Nathan își ridică sprâncenele, părând oarecum surprins de afirmația mea.
— Oh, dar nu știi ce ratezi, Julie.
— Nu am zis că nu îmi plac, doar că prefer cărțile fără imagini.
— Chiar așa? Ce carte citești acum?
— Momentan, niciuna. Zilele astea nu am prea avut timp să-mi cumpăr, iar acasă nu am decât cărțile despre oraș. După ce plecăm de aici, vom merge la librărie să-mi cumpăr câteva.
Nathan oftează.
— Nu ți-aș recomanda să faci asta.
— De ce nu?
— Zilele trecute, librăria a fost asaltată de vampiri. Dacă găsești o carte care să nu fie stropită de sânge, ești eroina mea. Însă, crede-mă, nu sunt. Am o bibliotecă întreagă acasă, dacă dorești, ți-aș putea împrumuta câteva.
— Serios? oferta lui mă face să-mi împreunez palmele peste piept. Ar fi minunat! Le-ai citit pe toate?
— Sunt ale surorilor mele, de fapt.
— Surorile? Câți frați ai?
Inspiră adânc, ridicându-și ochii spre tavan înainte de a începe să vorbească.
— Ar fi Florian – fratele meu mai mare, Cassandra, pe care tocmai ai întâlnit-o, Christopher, geamănul ei, și Sarah, care are un an.
— Cinci? întreb uimită. Bănuiesc că e o distracție continuă la voi.
— Nici nu ai idee... afirmă cu o urmă de reținere în voce. Că tot vorbeam de frați! îmi indică să privesc în dreapta mea, de unde Kyle vine cu mai multe manga-uri în mână, oprindu-se când ajunge lângă noi. Bună, puștiule!
— Bună, Nathan! îi răspunde Kyle, bătând pumnul cu el, spre vizibila mea surprinde. Ai văzut că au adus volumul paisprezece din Naruto?
— Tocmai ce voiam să-l cumpăr.
— Voi doi vă cunoașteți? intervin în discuția lor, privind confuză de la unul, la altul.
— Normal! exclamă Kyle, mutându-și atenția asupra mea. Nathan e fratele mai mare a lui Chris, prietenul meu cel mai bun.
— Oh, desigur, Chris. Adică Christopher, fratele geamăn al Cassandrei... nu?
Nathan încuviințează, însă Kyle continuă să mă privească ca pe un extraterestru total paralel cu planeta pe care se află. Înainte ca școlile din Warrenton să se închidă, Kyle era clasa întâi, probabil că acolo l-a cunoscut pe Chris, ceea ce însemnă că el, Kyle și Cassy sunt de aceeași vârstă.
— În orice caz, intervine Nathan, care își mută atenția asupra caselor de marcat, unde sora lui deja plătește manga-urile. Te voi căuta prin walkie-talkie să-ți dau cărțile, Julie.
— Nu am un walkie-talkie, îi răspund, realizând abia acum că trebuie să fac rost de unul, căci pare a fi singura modalitate prin care pot ține legătura cu oamenii din orașul ăsta.
Pare surprins de afirmația mea, însă nu întreabă mai multe.
— Ei bine, atunci ne întâlnim mâine să ți le dau?
— Sună perfect. Am antrenamente până la paisprezece, ne vedem la cinsprezece tot aici?
— Așa rămâne.
Ne face semn cu mâna și se îndreptă spre sora lui. Nathan, în ciuda impresiei mele inițiale, pare chiar de treabă. Ascunde ceva mai mult ca sigur, dar, până la urmă, cine nu o face?
Așez înapoi CD-ul pe care îl țineam în mână, mutându-mi privirea asupra Kyle.
— Ai plătit manga-urile?
— Nu, am de gând să le fur. Normal că le-am plătit, Julie!
— În regulă. Să mergem atunci.
Ieșind din magazin, ne îndreptăm împreună spre un magazin de haine, în ciuda protestelor fratelui meu. Știu că urăște cumpărăturile la fel de mult precât orice alt băiat de vârsta lui, dar am avut o înțelegere, așa că nu mai poate da înapoi.
NATHAN
Îmi duc gluga peste cap și îmi strâng la piept manga-urile abia cumpărate, îndreptându-mă împreună cu sora mea spre mașina din parcare. La fel precum mine, Cassy are gluga rochiței peste cap, deoarece oamenii pe lângă care trecem ne privesc fără pic de subtilitate.
Toată lumea ne cunoaște. Copiii familiei Waldgreave – familia ciudată care nu participă niciodată la patrulă și stă retrasă în conacul din pădure.
Decizia de a nu mai ieși în patrulă le este prea bine cunoscută celor din oraș: după ce sora mea mai mare a fost omorâtă de un vampir cu ochii roșii în urmă cu un an, părinții nu ne-au mai lăsat pe mine și Florian în patrulă.
Chiar dacă motivul din spatele deciziei este bine întemeiat, oamenii nu-l consideră îndeajuns.
În acest oraș, mulți oameni și-au pierdut, își pierd și își vor pierde viața în luptele cu umbrele nopții, așa că nimeni nu găsește asta ca fiind o scuză pentru a nu mai ieși în patrulă. Ba chiar din contră, consideră că ăsta ar trebui să fie un motiv de a ieși. Totuși, nu ne pasă de părerea lor. Știm că motivul pentru care am încetat să mai patrulăm este bine justificat.
Când, în sfârșit, intrăm în mașină, îi întind toate manga-urile lui Cassy.
— De unde o cunoști pe Julie? mă întrebă, închizându-și centura în jurul taliei.
— Am cunoscut-o în urmă cu două seri. În pădure, îi răspund, determinând-o să-și mărească ochii.
— Nu te-a întrebat de ce erai acolo, nu?
— A făcut-o, dar nu i-am răspuns. Nu știe nimic, Cassy.
— Sper, fiindcă știi cât de tare se vor supăra mami și tati dacă află că te-a văzut în pădure în acea seară...
— Fusese atacată de vampiri. Nu o puteam lăsa să moară! strâng volanul în mâini, încercând să-mi păstrez calmul.
Sora mea e foarte curioasă din fire și are prostul obicei de a-și băga nasul peste tot, de acea trebuie să fiu foarte atent ce zic în preajma ei. Nu știu cât de multe vor ajunge la urechile lui Florian sau ale părinților noștri.
— De ce nu? Oamenii din oraș asta au făcut cu Lissa, nu-i așa?
Îmi iau o gură de aer, pornind motorul fără a-i răspunde.
Când am văzut-o pe Julie în pădure, Lissa a fost prima persoană care mi-a trecut prin minte. Sora mea a fost în aceeași situație în urmă cu un an, doar că pe ea nu a salvat-o nimeni, deși erau mulți oameni în preajmă. Au lăsat-o să fie omorâtă de vampiri, secată de sânge chiar în fața lor.
Dar eu sunt mai bun de atât, așa că nu am lăsat-o să împărtășească soarta Lissei. Totuși, nu-i pot explica asta surorii mele de nouă ani, ea vede lucrurile dintr-o singură perspectivă: cea pe care părinții noștri au învățat-o: Familia e pe primul loc, oricine altcineva vine după.
— E sora lui Kyle, nu? mă întrebă.
— Da.
— Și îți place de ea?
— Poftim? Cassy, nici măcar nu o cunosc. Prezența ei în oraș nu va reprezenta o problemă, OK?
Tonul meu e mult prea apăsat, ceea ce mă surprinde până și pe mine. Nu vreau să par autoritar în fața ei, pentru că nu sunt așa, dar îmi doresc să închei discuția asta. Mi se pare inutilă.
Bosumflată, sora mea își deschide una dintre reviste și începe s-o răsfoiască neatentă.
Știu că s-a supărat, dar știu și că îmi va da ascultare. Niciodată nu a trecut peste cuvântul meu sau a lui Florian, chiar dacă adesea și-ar fi dorit s-o facă. Părinții i-au învățat pe ea și Chris să asculte întotdeauna de noi, indiferent de situație. E modalitatea lor de a-i proteja când ei nu sunt în preajmă. Nici nu vreau să mă gândesc cât de haotice ar fi fost incidentele dacă frații mei mai mici ar fi acționat după bunul plac.
JULIE
După ce mi-am terminat sesiunea de cumpărături, l-am lăsat pe fratele meu la domnul Jonson și am pornit spre casa lui David Clarke pentru antrenamentele zilnice.
Tot drumul am încercat să mă gândesc la un răspuns pentru Warren, dar nu vreau să-i zic nici da, nici nu. Am nevoie de mai mult timp pentru a mă putea decide, dar nu știu dacă voi avea parte de el.
Când ajung în sală, observ că David mă așteaptă deja lângă sacul de box, bătând din picior cu un cronometru între degete. Îmi las geanta pe băncuță și mă îndrept în grabă spre el.
— Nu prea te-ai grăbit, îmi reproșează.
— Îmi pare rău. Sunt doar puțin obosită în ultima vreme.
David își aruncă ochii peste cap, de parcă nici nu l-ar interesa cu ce scuză vin.
— Nu ai timp să fii obosită în orașul ăsta, Julienne. Bineînțeles, asta dacă vrei să supraviețuiești! zice, în timp ce-mi face semn cu capul să-l urmez, îndreptându-se spre colțul opus al sălii. Astăzi vreau să-ți testez reflexele!
— Mai exact? întreb, urmându-l din spate.
Se oprește lângă o mașină de aruncat mingi de tenis, sprijinindu-și cotul de ea înainte de a-mi vorbi.
— Așază-te după linia albă, îmi cere, arătând spre linia pictată pe podea.
— Vreți să mă feresc de mingi de tenis? întreb stupefiată, fără a mă mișca din loc.
Ăsta e exact motivul pentru care sunt tentată să-i accept propunerea lui Warren.
— Nu sunt în poziția de a vă critica tehnicile, dar nu văd cum mă va ajuta în lupte.
— Știu exact de ce te pun să faci toate astea, Julienne.
— Serios? îmi ridic o sprânceană, căpătând brusc curajul de a vorbi. Atunci, luminați-mă și pe mine, vă rog! De ce trec prin toate astea când trebuie pur și simplu să învăț să trag cu arcul?
David își încrucișează brațele la piept, mijindu-și ochii. Sunt conștientă că am întins coarda când am ridicat tonul în fața antrenorului meu, iar judecând după expresia lui, probabil voi primi și un răspuns pe măsură. Totuși, nu vreau să-mi mai suprim gândurile, vreau răspunsuri pentru a putea ajunge la o decizie.
— Pentru că nu vei avea întotdeauna arcul la tine, înțelegi? subliniază ultimul cuvânt, de parcă ar vorbi cu un copil prostuț. Mi-am învățat soția să folosească arcul, Julienne, am învățat-o să lovească la țintă și era foarte bună la asta. Dacă avea arcul în mână, omora vampiri chiar și de la treizeci de metri. Totuși, în momentul în care un vampir a intrat în casă, nu avea arcul la ea și nu știa să lupte fără el, își pleacă capul în pământ, închizându-și ochii. A fost o victimă ușoară pentru ei...
Rămân cu gura deschisă, fiecare sentiment de revoltă dispărându-mi în momentul în care observ durerea din ochii bărbatului.
— Nu am știu asta, îmi recuperez vocea. Îmi pare rău pentru pierderea soției dumneavoastră...
— Nu am nevoie de păreri de rău! afirmă ferm. Am nevoie ca oamenii să învețe ceva din asta. Calea cea mai ușoară nu e întotdeauna și cea mai bună. Te învăț să lupți fără arc pentru că, undeva în viitor, nu-l vei avea la tine.
— Aveți dreptate, spun după câteva clipe. Îmi pare rău, nu ar fi trebuit să spun ceea ce am spus. Voi face tot ceea ce-mi cereți de acum. Totuși, dacă nu vă supărați că întreb, când s-a întâmplat asta?
— În urmă cu un an jumătate. Vampirii abia își intrau în forțe pe atunci.
Un an jumătate.
Probabil că la asta s-a referit tata când a zis că Warren a avut parte de câteva traume în ultimii ani. Și probabil ăsta este și motivul pentru care Warren nu-l consideră pe tatăl lui ca fiind un bun antrenor. Mama lui a fost omorâtă în ciuda faptului că David a antrenat-o.
Totuși, de această dată, Warren greșește, repetând greșeala tatălui său. Trebuie să învăț să mă apăr și fără arc, iar exact asta încearcă David să mă învețe.
Mă așez după linia albă, iar David își reia poziția lângă mașina de aruncat mingi. Pornește aparatul ce începe să arunce cu mingi de tenis, în timp ce eu depun tot efortul pentru a mă feri de ele. Deși sunt lovită de câteva, mă descurc destul de bine.
După ce terminăm cu asta, David mă pune să fac alte chestii mărunte, precum: evitarea obstacolelor, căratul greutăților și cățăratul pe sfoară. Când, într-un sfârșit, se face ora cinci, mă așez pe băncuță pentru a-mi lua o gură de aer.
— Trebuie să merg în patrulă în seara asta, îmi zice David, începând să strângă de prin sală tot ceea ce am folosit astăzi, însă ar trebui să mă întorc dimineață. Vreau să fii aici până-n doisprezece, m-ai înțeles?
— Bine că ați menționat, spun, împreunându-mi palmele peste picioare. Cum vine treaba asta cu programul de patrulă? Putem alege singuri când să ieșim?
— În principiu, da, dar de fiecare dată când o faci, trebuie să-l anunți pe Blackburn.
Blackburn, îmi repet în minte, amintindu-mi de bărbatul morocănos care m-a acuzat de o posibilă legătură cu dispariția soldaților. Îl disprețuiesc și nici măcar nu l-am cunoscut prea bine.
— El e un fel de comandant suprem? întreb, fapt ce-l determină să-și arunce ochii peste cap.
Să înțeleg că nu e un fan al sarcasmului.
— Îl anunțăm când ieșim doar pentru a ține o evidență a oamenilor. Astfel, în caz că dispare cineva, știm exact cine a ieșit în noaptea sau dimineața respectivă.
Încuviințez, iar după ce mă schimb în baia sălii de antrenament, îmi iau rămas bun de la David și mă îndrept spre mașina parcată în fața casei sale.
Sunt ușurată că nu l-am întâlnit pe Warren astăzi, chiar dacă am ajuns la o decizie. Știu ce răspuns îi voi da, dar nu sunt sigură ce reacție voi primi din partea lui. Tocmai de aceea, prefer să amân momentul pe cât posibil.