Am intrat in camera pe care mi-a aratat-o blondul si mi-am lipit urechea de usa ca sa ascult ceea ce spun cei doi. La naiba! Vorbesc mult prea incet!
Am zarit pe o canapea alba niste haine aranjate frumos una peste alta. Acelea nu sunt hainele mele! am gandit. Am privit in toate partile si nu am vazut altele. Raphael nu mi-a spus ca sunt hainele mele, ci doar ca sunt pregatite pentru mine. Le-am luat in mainile mele si am privit catre ele. Nu as putea sa raman in halatul acesta pentru ca e super-scurt, asa ca ar fi logic sa ma schimb in altceva... Am oftat. Ce am facut ca sa ajung in asa circumstanta?
De ce nu as putea pur si simplu sa fiu lasata in pace ca sa ma intorc acasa? m-am intrebat, dar nu gaseam nici un raspuns.
M-am imbracat in bluza alba si in perechea de blugi scurti, care stateau alaturi de adidasii mei albi cu nuante de roz. Hainele imi veneau perfect pe corp, de parca ar fi fost cusute pentru mine. Si erau simple, exact cum imi place.
Mi-am dus cu degetele prin par, incercand sa il aranjez. De cand am venit aici nu am mai pus mana pe o perie, iar acum sunt sigura ca arata ca un cuib de berze...
M-am privit din nou cum arat in hainele care nu imi apartineau, cu toate ca nu aveam o oglinda, si mi s-a parut ca stilul mi se potriveste.
M-am apropiat incet de usa, ca sa nu fac zgomot, si am incercat, iarasi, sa ascult ce vorbesc cei doi, pentru ca sunt destul de sigura ca discutau despre mine... Inca vorbeau cu glas jos, aducandu-mi inca o dovada ca eu sunt subiectul de barfa intre ei.
Am apasat cu grija pe clanta usii, incercand sa nu scot vreun sunet, dar... La naiba! a scartait... Doua perechi de ochi s-au intors instinctiv spre mine. Ochii albastri ii priveau pe ai mei, cei negri - privindu-ma atent din cap pana in picioare. Si-a muscat incet buza de jos de parca ar incerca sa isi alunge un gand din minte. Am vazut ca Adam a lasat la iveala un ranjet larg si mi-am dat seama la ce s-ar putea gandi.
- Sunt gata! am spus incet ca sa sparg linistea si poate ca sa il opresc pe Adam sa se holbeze.
- Puteti pleca. a spus Raphael. Esti sigura ca te simti mai bine?
- Da, iti multumesc inca o data pentru tot. i-am raspuns.
Adam mi-a facut un semn ca sa ma apropii de el si asa am facut. Speranta ca m-ar putea elibera inca era vie, posibilitatea ca aceasta sa moara fiind aproape nula.
Cand am ajuns langa el, si-a impleticit degetele cu ale mele si a pornit spre usa. Nu pot sa cred ca nu a zis inca nimic... Si de ce m-a apucat asa de mana?... As fi vrut sa mi-o iau, dar ceva nu ma lasa, asa ca am ramas cu degetele impleticite cu ale lui.