Brad ieşind din cabinetul medicului, străbătu coridorul lung până ajunse în fața salonului, în care era Jessica. Îşi lipi fruntea de uşă, nu avea curajul necesar pentru a intra, ce avea să-i spună Jessicăi? Ea nu-l mai cunoştea, nu ştia cine e. Acum când puteau să o ia de la capăt, ea nu-şi mai aducea aminte de dragostea lor, nici măcar de propriul lor fiu. Brad se simțea dezamăgit şi neputincios, pentru că nu ştia ce să facă. Ar fi vrut să strige în gura mare tot adevărul, iar auzindu-l, Jessica îşi va aminti.
Dave se apropie de Brad, îi atinse uşor cu palma, umărul. Acesta se întoarse spre el, apoi îl îmbrățişă.
- Nu pot să mai stau departe de ea, Dave, lacrimile începură să-i petreacă obrajii. Nu mai pot, acum că s-a trezit, nu pot să accept că nu îşi mai aminteşte de mine şi de Robert. Suntem familia ei!
- Brad, ai răbdare! se desprinse din îmbrățişare. Ai încredere, va fi bine! Trebuie să fii lângă ea!
- Cum, Dave? Când ea nici măcar nu ştie cine sunt. Cum mă voi apropia de ea?
- Răbdare, Brad. Cu răbdare şi dragoste o să treceți şi peste obstacolul acesta.
- Răbdare...oftă el, e exact ce nu mai am.
Dave intră în salonul Jessicăi, ea stătea întinsă pe pat, nu putea să doarmă. Când îl văzu pe Dave, vru să se ridice, dar încă se simți amorțită, însă reuşi să se ridice în şezut.
- Tată! El se apropie de ea şi o îmbrățişă.
- Scumpo, mă bucur nespus de mult că ți-ai revenit!
- Şi eu! Dar tot nu înțeleg de ce-mi spune domnul doctor că am avut un accident, când eu nu-mi amintesc. Ştiu doar că am vorbit cu tine la telefon, iar apoi trebuia să-l aştept pe Bob. Nu îmi aduce aminte cum am ajuns la volan...
- Draga mea, linişteşte-te! Jessica, trebuie să fii calmă! Sunt anumite lucruri, pe care încă nu le ştii.
- Ce anume, tată?
- Scumpa mea, se aşeză el pe scaunul de lângă patul ei, ea se făcu comfortabilă pe pernă, stând în şezut. Dave îi prinse mâna între ale lui.
- Ce e, tată?
- Nu te speria. Doar că, oftă el, sunt anumite lucruri, pe care nu poți să ți le aminteşti!
- Sunt amnezică?
- Oarecum, scumpo.
- Tată, nu mă minți! Te rog, şi eu am făcut medicina, bine, cea veterinară. Dar am multe cunoştințe.
- Ştiu, nu te subestima. Nu mă înțelege greşit, dar adevărul ar putea fi prea mult, chiar un şoc, pentru tine.
- Am înțeles. Dar e grav?
- Nu e grav, doar nu-ți aminteşti.
- Tată, cât sau ce anume nu-mi amintesc, doar accidentul?
Uşa salonului se deschise brusc, Antonia păşi entuziasmată, în spatele ei erau David şi Brad.
- Stai, Anto! strigă Brad.
Ea se îndreptă spre pat, o îmbrățişă pe Jessica.
- Jessi! Cât de mult mă bucur că eşti bine! Nici nu ştii! spuse Antonia, cu lacrimi în ochi.
- Şi eu, Anto! Mă sufoci...!
- Scuze, se desprinse de ea şi se aşeză pe marginea patului, îşi şterse lacrimile.
- Uau, Anto! Ce te-ai schimbat? Culoarea părului, îi atinse uşor părul. De când nu te-am văzut? Zici că au trecut ani...
Antonia o privi nedumerită, se uită la Dave, iar el rămase blocat. Ea îşi întoarse privirea spre David şi Brad, care erau în uşă.
- Jessi, m-ai văzut aşa, m-am vopsit şi pentru nuntă..
- Care nuntă? Jessica privi îngrijorată.
- Antonia! strigă Dave. Jessica, scumpo, sora ta a fost invitată la o nuntă. Era o supriză!
- Nu înțeleg, tată! Ce surpriză?
- Ce? Invitată? zise Antonia.
- Ce îmi ascundeți? întrebă Jessica, care era furioasă.
Brad o privea cu lacrimi în ochi, era al ei, dar nu-şi amintea asta. Lui îi treceau multe amintiri cu ea, nu ar vrea niciodată să le uite, îşi doreşte ca Jessica să rămână întipărită pe pielea lui, în mintea lui şi mai ales, în sufletul lui.
- Nimic, scumpo! Ți-am zis...
- Cum nimic? țipă ea. Cine sunt aceşti doi bărbați? Care se uită la mine ca la un tablou. De ce sunt prezenți aici, când nici măcar nu ştiu cine sunt?
- Jessica...
- Sunt David, soț..., se bâlbâi el, iubitul Antoniei.
- Ah...scuze, dar sunt foarte derutată. Îmi pare bine!
David dădu afirmativ din cap şi zâmbi.
- Şi mie, de aceea te priveam aşa, nu te cunoşteam, zise David.
Antonia realiză ceea ce se întâmplă cu adevărat, Jessica nu-şi aduce aminte de David, adică dacă nu-l ştia pe David, îşi pierduse memoria, era amnezică. Nu ştia tot ce se întâmplase în aceşti 4 ani.
- Nici nu mi-ai spui că ai un iubit! Se răsti ea la Antonia. Apoi vocea îi deveni caldă. Bine, adevărul că nu prea ne spunem multe, eşti încă supărată pe mine, că am plecat la mama.
- Nu, respiră ea adânc. Mi-a trecut...serios, Jessi.
- Iartă-mă, nu am fost lângă tine. Aşa ştiam de David şi te vedeam cât de mult te-ai maturizat la 18 ani!
- 18 ani? Tată, nu crezi....
- Antonia, te rog, du-te şi bea un ceai la cantină!
- Bine, acceptă ea îndată. Nu se simțea foarte bine, era şi în primele săptămâni de sarcină şi avea grețuri. Mă bucur că eşti bine!
- Şi eu. Stai!
- Şi el cine e? A fost lângă mine când m-am trezit...
Brad o privi ciudat, nu ştia cum să reacționeze şi cum să se comporte, nici nu putea spune că este viitorul ei soț, jumătatea ei. Acum era nimeni.
- El e...zise Dave, fâstâcidu-se.
- Şoferul! zâmbi David şi un bun prieten de-al meu.
- Mersi, frate! Îl privi pe David, ironic. Acum era şofer? Ideea trăznită a lui David îl facu pe Brad să zâmbească.
- Cu drag!
- Pe bune? întrebă Antonia.
- Şoferul? Îi privi mirat, Dave. Da, şoferul!
- Ce s-a întâmplat cu Bob?
- Avem nevoie de doi şoferi, Brad se ocupă şi de administrarea moşiei.
- Ah...îmi pare bine, îl privi ea, dar era ceva la el ce o făcea să simtă fiori. Nu realiza de ce..
- Şi mie, domnişoară!
- Mă puteți lăsa puțin cu domnul Brad?
Toți o priviră mirați, Brad era aproape şocat.
- Da, dar pot să întreb de ce? spuse Dave.
- Nu e nimic grav, vreau doar să-l întreb despre momentul în care m-am trezit, iar el se afla aici.
- Bine, noi mergem la cantină. Dacă ai nevoie de ceva, scumpo, să-mi spui!
- Bine. Mulțumesc!
David îl lovi uşor cu pumnul în braț pe Brad.
- Baftă, frate!
- Poate îşi va aminti, adaugă Antonia.
- Să ne chemi dacă e ceva. Ai grijă ce-i spui, zise Dave.
- Bine, mă descurc, sper!
Toți ieşiră afară din salon şi închiseră uşa în urma lor. Brad rămase în fața uşii.
- Poți să te aşezi, îi arată cu mâna scaunul din dreapta ei.
- Mulțumesc, dar prefer să stau aici.
- Cum doreşti, dar să ştii că nu mănânc oameni, cel puțin, aşa îmi amintesc.
Brad zâmbi, dar durerea din sufletului era uriasă. Se abținea foarte greu să nu plângă. Se menținea departe de ea, pentru că-i era extrem de greu să nu o atingă, să nu o sărute, să nu-i spună vorbe dulci, să nu-i declare toată dragostea lui. Trebuia să aibă răbdare, să stea departe. Era atât de aproape, dar totuşi foarte departe.
- Cu siguranță. Dar e mai bine să rămân aici.
- Bine. Vreau doar să ştiu un lucru.
- Care anume?
- De ce mi-ai spus iubito? De ce ai folosit acest apelativ?
*****