Brad era aşezat pe unul dintre scaunele, de pe coridorul lung, alb şi luminos, dar deocamdată liniştit al spitalului. Singura agitație era în salonul Jessicăi şi mai ales, în sufletul lui. Nu înțelegea nimic, era cu adevărat şi foarte obosit, dar nu reuşea să explice reacția ciudată a Jessicăi.
Dave şi Jordan se apropiară de el.
- Ce faci aici? întrebă Dave, îi păru suspect că Brad aşteaptă pe coridor, deoarece de când Jessica era în spital abia l-au convins să meargă o singură dată, să facă un duş.
- S-a întâmplat ceva cu Jessica? se panică Jordan.
- Nu vă speriați. Jessica s-a trezit, doar că e puțin agitată.
Zâmbetele lor şi sclipirea din ochii lor întruchipau bucuria, pe o care o simțeau în acel moment.
- Ce bine! exclamă Jordan.
- S-a mai întâmplat ceva? întrebă Dave, curios, privindu-l pe Brad, care nu exprima prea multe.
- Nu chiar, îşi frământă mâinile. Dave se aşeză pe scaunul din dreapta lui.
- Nu înțeleg...
- Nici eu, Dave, oftă el. Mi s-a părut că...se uită ciudat la mine, nu aşa cum o face deobicei, am avut un sentiment foarte straniu.
Între timp în salonul Jessicăi, după ce ea se linişti, doctorul se aşeză pe marginea patului.
- Doamnă...
- Domnişoară, îl întrerupse ea pe doctor.
- Domnişoară Jessica, zâmbi el. Povestiți-mi, vă rog, cum a avut loc accidentul.
- Nu, adică nu-mi amintesc să fi avut vreun accident.
- Dar ce vă amintiți mai exact?
- Îmi amintesc că mergeam spre casă.
- Erați într-o maşină?
- Nu, eram în aeroport.
- Vă rog, spuneți-mi exact, ce vă amintiți că ați făcut ultima dată?
- Nu vă prea înțeleg de ce îmi cereți aceste detalii.
- Vă rog. Mă ajută să ştiu de ce nu vă amintiți accidentul.
- Bine. Ce doriți să vă mai spun?
- Cum ați ajuns în aeroport?
- Am plecat din Londra, pentru a ajunse în oraşul natal, situat la marginea statului Illinois. Unde locuieşte tatăl meu. Tata! se panică ea. Tata, ar trebui să îl sun, ştie că sunt aici?
- Da, calmați-vă domnişoară, tatăl dumneavoastră se află aici. Va rog, continuați! Ați ajuns acasă la tatăl dumneavoastră?
- Nu, ultima dată îmi amintesc că eram în aeroportul din oraşul natal, aşteptând şoferul tatăl lui meu să ajungă.
- Cunoaşteți numele şoferului?
- Da, Bob. Am avut accidentul în drum spre casă? Bob e bine?
- Domnul Bob nu se afla cu dumneavoastră în maşină.
- Vă rog, îmi dați câteva detalii despre dumneavoastră.
- Mă considerați amnezică? întrebă ea panicată.
- Vă rog...
- Mă numesc Jessica Brown, am 23 de ani, sunt necasătorită. Am terminat de curând Facultatea de Medicină Veterinară din Londra. Am locuit cu mama în Londra, iar acum m-am hotărât să mă întorc acasă să locuiesc şi cu tatăl meu.
- Iar despre bărbatul, care a fost în salon, Brad. Ce ştiți despre el?
- Nimic, nu l-am mai vazut până acum. Nu ştiu cine e, chiar voiam să vă întreb.
- Domnişoară, o să vă rog să nu vă mai smulgeți branula, iar picioarele o să vi le simțiți după gimnastică şi puțină mişcare. Sunteți aşa pentru că ați stat în comă, de câteva zile.
- Stați liniştit, chiar îmi cer scuze pentru asta, nu ştiu ce mi s-a întâmplat!
- V-ați speriat, doar! Ar trebui să vă odihniți.
- Nu prea îmi este somn, aş vrea să stau de vorbă cu tatăl meu.
- Îl voi anunța, dacă aveți nevoie de ceva vă rog să chemați asistenta.
Doctorul se întreptă spre uşă, asistentele îl urmă.
- Domnule doctor!
- Da? o privi el.
- Aş putea primi ceva de mâncare?
- Sigur, doamnele asistente se vor ocupa de asta, zâmbi el.
Pe coridor discuția între Dave, Jordan şi Brad continua.
- Poate că şocul a fost prea mare şi nu şi-a dat seama de ce face.
- Înțeleg, Jordan. Nu ştiu, totuşi, există ceva ce mă macină.
Doctorul ieşi împreună cu cele două asistente. Brad şi Dave se ridicară brusc de pe scaune. Toți trei îl înconjurară.
- Cum este fiica mea? întrebă Dave.
- Şi-a revenit?
- De ce m-a scos afară? se răsti Brad.
- Pe rând. Vă rog, ascultați-mă, dar nu aici. Să mergem în cabinetul meu.
În cabinetul doctorului. Acesta era aşezat în spatele biroului, Jordan şi Dave în fața lui, iar Brad stătea în picioare în dreapta lui Dave.
- Spuneți-ne, domnule doctor. Ce se întâmplă? insistă Dave.
- E vreo problemă cu Jessica? întrebă Jordan.
- Ar fi mai bine să-l lăsam pe domnul doctor să vorbească, spuse Brad.
- Da, mulțumesc! Jessica, din punct de vedere fizic, e bine...
- Ea zicea că nu-şi simte picioarele...
- Da, e din cauza statului în comă. Dar îşi va reveni foarte repede, deja se poate ridica în şezut. Aş vrea înainte să încep discuția, aş vrea să-mi povestiți câte ceva despre doamna Jessica.
Jordan şi Dave îl priviră pe Brad.
- Cred că tu eşti în măsură, să vorbeşti, spuse Dave.
- Nu, voi sunteți părinții ei...
- Brad, nu fii copil, zise Jordan. Ştii că eşti viitorul ei soț, aveți un copil împreună. Aveți o familie.
- Bine. Ce ați vrea să ştiți? întrebă Brad.
- Nu multe, vârsta, nişte ultime evenimente petrecute, numele.
- Jessica James, dar a revenit la numele de fată, prin divorț, Jessica Brown, 26 de ani. A plecat spre Chicago, în ziua în care a avut accidentul, pentru a divorța. Iar când s-a întors de acolo, s-a întâmplat accidentul.
- Am înțeles, aveți un copil împreună?
- Da, un copil de trei anişori, îl cheamă Robert.
- Ați avut nişte evenimente mai neplăcute în familie în ultimul timp?
- Aş putea spune şi aşa, noi, eu şi Jessica am avut probleme, dar acum totul s-a rezolvat şi vrem să ne căsătorim.
- Cine e Bob?
- Bob? îl privi pe doctor, nedumerit.
- Şoferul familiei noastre, răspunse Dave.
- Nu înțeleg, domnule doctor, ce relevanță au aceste întrebări!
- Domnilor, doamnă. Jessica suferă de amnezie. Din cauza loviturii la cap, a uitat anumite momente din viața ei, ea îşi aduce aminte doar dintr-un punct. Iar ultimul eveniment, după spusele ei, e că ar avea 23 de ani, că a terminat facultatea şi urmează să se întoarcă acasă la tatăl ei.
- Poftim? întrebară toți şocați.
- Adică şi-a pierdut memoria?
- Da, dar cred că pentru o perioadă. Ea nu îşi aduce aminte, de dumneavoastră, domnule Brad.
- Ah...îşi atinse cu palma, fruntea şi şi-o masă. Nu, nu..
- Domnule doctor, cât poate dura această amnezie?
- Domnule Dave, nu vă pot spune cu precizie. Poate dura o zi, o săptămână, o lună sau poate un an..
- Dar cum de s-a întâmplat asta? întrebă Jordan, frământându-şi mâinile.
- Fiica dumneavoastră a suferit mai multe şocuri?
- Da, cum v-am mai spus au existat nişte momente dificile, dar nu cred că ar vrea să uite de existența lui Brad sau a propriului fiu.
- Nu trebuie să îşi dorească asta, poate că lucrurile sunt prea dureroase şi atunci creierul le-a depozitat în subconştient, de aceea nu îşi aminteşte.
- Nu putem să-i spunem adevărul? întrebă Brad, privind podeaua, iar mâinile şi le aşeză deasupra capului.
- Va trebui pe parcurs, dar tot adevărul deodată o va face să intre într-un alt şoc. Nu ştim ce urmări poate să aibă. Ar fi mai bine să o lăsam să-şi amintească, poate anumite gesturi, obiecte, peisaje sau persoane o vor face să îşi aducă aminte de tot.
- Şi dacă nu o va face? ridică Brad tonul.
- Vom vedea pe parcurs.
- Nu ar trebui să meargă la un psiholog să o ajute să-şi aminteasca? întrebă Dave.
- Putem încerca, dar doar dacă ea va accepta. Oameni buni, trebuie să o ajutați, să-i cântați în strună, până ea îşi va aminti!
- Adică să o mințim? spuse Brad, pe un ton obraznic.
- Brad! îl ținti Jordan cu privirea.
- Ce ai vrea să spun, Jordan? Că o să stau şi o să aştept ca un băiat cuminte, ca Jessica să îşi aducă singură aminte? Ce o să facă Robert fără mama lui în tot acest timp? Ce o să îi spunem Jessicăi? Ah..tu nu îți aminteşti, dar ai un copil de trei ani. Şi atunci vor veni întrebări peste întrebări. Cum ați vrea să răspundem la toate? Prin minciună? O să o mințim pe față, iar eu o să fiu Brad Miller acelaşi de acum aproape 4 ani? Nu ştiu, dar eu nu pot face față! se răsti el şi ieşi din cabinetul doctorului.
- Brad! strigă Jordan.
- Lasă-l! E normal să reacționeze aşa. Domnule doctor, e ceva ce am putea face?
- Să aşteptăm! Jessica doreşte să vă vadă.
- Bine. Şi ce să îi spun?
- Că a avut un accident de maşină, că nu îşi aduce perfect aminte. Iar pe parcurs veți vedea reacțiile ei în momentele în care va afla ce se întâmplă.
*****