~ ASHLEY ~
Cioc! Cioc!
Am tresarit, surprinsa de zgomotul brusc. Apoi am incremenit, amintindu-mi ca asta inseamna ca cineva batea la usa. Si cine ar fi batut la usa unei batrane, inafara de vanzatorii ambulanti obsedati sa scape de produsele care, oricat le-ar fi ridicat ei in slavi, nu foloseau la nimic? Nimeni. Si daca nu eram batuta in cap, vanzatorii ambulanti nu umblau pe la ora asta prin blocuri. Deci, in concluzie, nu putea fi decat cineva ce o cauta pe fata gazduita de batrana. Si cine o cauta pe aceasta fata? Va zic eu. Muuulta lume. N-am chef sa-i enumar pe toti. Totusi, fara sa ma gandesc la cei care ma cautau ( din diferite motive ) mi-am dat seama cine era la usa. Si asta ma uimi. De unde naiba stia Willl unde stau? E un oras mic draguta, incerca sa ma calmeze o voce. In concluzie, tota lumea stie pe toata lumea. Si tot nu puteam sa ma calmez, sa ma duc linistita spre usa, sa deschid, sa zambesc, si sa-l poftesc pe Will - pentru ca el era in spatele usii, trebuia sa fie - inauntru. O fi Darkney Common mic, dar putina lume stia unde stau eu acum. Era intr-un fel cam secret. Adica... Nu era chiar asa secret, dar... In fine! Sa revenim la subiect. Will. In spatele usii mele. Cum spuneam, avand in vedere ca Will era nou in acest oras, nestiind pe nimeni, nu avea cum sa afle unde stau. Daca nu cumva, brusc, se imprietenise cu Aghata sau Tess. Ceea ce era cam imposibil. Si nu-l credeam pe el si pe rabdarea lui in stare sa ia toate blocurile din cartierul asta la rand si sa ma caute. Deci era ciudat. Foaarte ciudat. Dar, ce naiba!, trebuia sa raspund la usa.
Cu pasi sovaielnici, m-am indreptat spre holul de intrare si mi-am fortat mana sa se aseze pe clanta. Instinctul imi urla furios sa raman in apartament si, in nici un caz, sa deschid usa. Dar de ce? Daca tot era Will la usa, nu avem ce patii. Iar daca era... Dadusem de naiba! Pentru ca statusem ca o proasta in pat, plangandu-mi de mila, de cand ajunsesem acasa. Si nu cadorisisem ceasul cu nici o privire ca sa ma asigur ca nu intarziam. Cadoriseste-l acum, mi-am spus, facand in tocmai, si am rasuflat usurata. Mai erau 45 de minute pana la "intalnirea" mea cu Will. Aveam destul timp incat sa ma fac prezentabila pentru ca, desi nu mai uitasem in oglinda, stiam ca arat ca un monstru.
Buun! Deci, daca mai era atat de mult timp, cine era la usa? Pentru ca-l scosesem din discutie pe Will. Chiar si un baiat fara neuroni stia ca unei fete ii ia ceva vreme sa se pregateasca. Si el parea ca are cativa neuroni functionabili in creier.
Instinctul meu imi urla inca sa stau cuminte in casa si, scotandu-l pe Will din discutie, nu prea stiam daca mai eram in la fel de multa siguranta daca deschideam usa. Ciocanitul se auzi din nou, de data asta cu o nota de iritare. In fond, cine n-ar fi iritat daca era pus sa astepta in fata unei usi pana o momaie ca mine ii deschide? Mare parte din oameni ar fi plecat deja, crezand ca nu-i nimeni acasa. Dar persoana asta ramanea. Asta insemna ca stia clar ca-s acasa. De unde? Sa ma ia naiba daca stiam.
Offf, da-o dracului de treaba! mi-am urlat. Nu poate sa se intample nimic rau. Eu controlez usa, pot la fel de repede s-o inchid ca si s-o deschid. Fara sa mai stau pe ganduri, si sa fac calcule matematice despre pericolul in care ma aflam, ca oricum nu mi-ar fi dat nici un rezultat corect, am deschis usa. Si m-am holbat cu ochii cat cepele. NU ERA NIMENI!
- Ce mama naibii? am intrebat frustrata.
Acum o fractiune de secunda, cineva batea iritat la usa, si acum- nimeni. Innebuneam sau ce? Apoi mi-am indreptat privirea inspre presul pe care scrie : "Bun venit" cu litere inflorate si mi s-au inmuiat genunchii. Un plic prea alb si prea curat pentru peisajul prafuit era asezat exact in mijlocul lui. Si stiam prea bine cine era destinatarul. Nu multa lume mai trimitea scrisori pe vremea asta.
Mana mi s-a strans pe clanta, gata sa inchid usa si sa las plicul unde era, cand mi-am dat seama ca asa ceva e imposibil. Plicul ala avea legatura cu viata lui Jem. Si daca-l ignoram era ca si cum le-as spune celor la care era: " Nu-mi mai pasa. Faceti ce vreti cu el" Si nu puteam face asta.
M-am aplecat, ridicand plicul si deschizandu-l cu incetinitorul. Orice era acolo nu era de bine.
Esti o fetita ascultatoare se pare. Exact cum te-a invatat mamica ta! Asculti si inghiti totul. Sa sti ca ne bucuram de asta. Si viata lui James se bucura la fel de mult ca si noi.
Ca sa n-o mai lungim te anunt ca e viu. Si ii merge binisor pe-aici. Crezi ce vrei, draga mea, dar e la fel de ascultator ca si tine. Poate mai ascultator. Si asta-l mentine in viata la fel de mult cum il mentii si tu. Ne va fii folositor la un moment dat. Mai devrem sau mai tarziu.
Cat despre tine, se pare ca incepi sa sovai. Chiar vrei sa faci asta? Cred ca nu. Asa ca, Ashley, fa-ti treaba! Urca in Monarhie. Cat de sus poti. Pe moment... Mai incolo, vedem noi.
D.
P.S.: Sa nu-ti faci griji! Daca esti cuminte, iubitelul tau nu va afla de aventurile tale. Poate chiar va uita de tine intr-un final...
Mi-am muscat buza, ordonandu-mi sa nu plang. Scrisoarea, ca si cealalta de altfel, nu suna bine. Aveam impresia ca fiecare cuvandtavea un inteles ascuns. Si probabil ca era adevarat. Nu-mi puteam imagina de ce ma vroiau in Monarhie. Cu siguranta aveau un plan mult mai malefic pentur mine mai incolo. Dar asta nu conta, atata timp cat Jem era in sigurata. Si nu trebuia sa fii destept ca sa-ti dai seama ca ei nu vroiau sa-l tina chiar in siguranta. Dorinta lor, oricine ar fi ei, era sa-l foloseasca si pe el in ceva afaceri necurate. Si nu asta fusese intelegerea noastra...
Stai putin, intreba o parte sarcastica din capul meu. Aveati o intelegere? Nu cumva ei iti ordonau ceva si tu le indeplineau ordinul. Mi-am aplecat capul, dandu-mi seama de adevarul din acele vorbe. Asta era adevarul adevarat! N-aveam nici o siguranta ca Jem era viu. Eu doar inghiteam tampenii cu polonicul in speranta ca el inca mai sufla si ca-l pot ajuta. Dar adevarul era ca...Nu stiam ce era cu el...
Si ce conta daca nu stiam? Asta nu insemna ca isi pot bate joc de mine intr-un hal fara de el. Si, nu m-as numi Ashley Marin daca n-as actiona prosteste. Asa ca, fara sa gandesc, asta am facut.
Am zbughit-o spre camera si am apucat prima bucata de hartie si primul pix pe care le-am gasit. O parte din mine, partea care inca mai avea toate acasa, se intreba ce mama naibii fac, dar restul stia perfect. Cu mana inca putin tremuranda am scris:
Stiu ce trebuie sa fac. Ce nu stiu, e daca Jem e in viata. Si nu pot fi ascultatoare daca n-am siguranta asta. Dovediti ca Jem respira si am sa fac tot ce veti cere,
Ashley.
N-am stat sa vad ce scrisesem sau sa-mi admir scrisul de o uratenie de nedescris. Pur si simplu, am indesat biletelul in plicul unde era si cealalta scrisoare si am deschis usa, aruncandu-l pe prag, exact in locul in care il vazusem prima oara.
Am oftat adanc si m-am lasat sa alunec in jos, sprijinindu-ma de peretele rece si incercand sa ma calmez. Ce naiba fusese cu mine? Cat de impertinenta putusem sa fiu? Sa le trimit un biletel? Un biletel?! Abia acum imi dadeam seama ca facusem mai mult rau decat bine. Cine stie cum vor/va reactiona D cand imi vor/va vedea mesajul. Cuvintele copilaresti si tampite, intr-un scris pe care cu greu il descifram eu insumi. As fi extrem de norocoasa, si Jem ar fi, daca ori n-ar primi mesajul ori n-ar intelege.
O idee mi-a venit brusc. Puteam face ceva. In fond, nu pusesem plicul intr-o cutie postala, deci nu eram nevoita sa sparg nimic. Tot ce trebuia sa fac era sa deschid usa si sa iau plicul. Pentru ca era acolo. Trebuia sa fie! Nu auzisem pe nimeni venind si statusem lipita de peretele de unde se auzea tot ce misca pe coridor. Nici macar un asasin ( sau ce-o fi ) nu putea sa se miste fara sa provoace macar putin zgomot.
M-am ridicat grabita si am deschis usa, pregatita sa iau plicul. Cand am inghetat. A doua oara in doar cateva minute.
Plicul nu mai era acolo.
***
- Hei, tu! ma saluta Will cu veselie. Arati bine!
Ajunsesem intr-un final la locul stabilit de noi. Adica locul unde fusesem lovita de skate-ul lui. Ma intrebam cat asteptase pentru ca, avand in vedere ca nu ma uitasem la ceas, nu stiam daca intarziasem vreo doua ore sau daca ajunsesem la tanc. Iar chipul lui nu trada nimic. Oricum, mai important era faptul ca eu chiar reusisem sa apar. Pentru cateva minute nu crezusem ca sunt in stare sa ma imbrac si sa ordon picioarelor mele sa se miste. Dar, totusi, am facut-o. Trebuia. Si, mda, chiar aratam bine.
Poate ca ma machiasem si imbracesem mecanic, dar asta nu insemna ca nu facusem o treaba buna. Parul imi era desfacut, revarsandu-se pe umeri intr-un fel de ciufulit-chic, ochii imi erau conturati cu cea mai mare iscusinta, buzele date cu gloss si imbrcamintea nu avea nici macar o imperfectiune. Blugi stramti negri, cizme crem, o bluza de lana rosie si pe deasupra o jacheta asortata. De unde aveam hainele astea in garderoba? Pai, sa spunem ca Agatha se oferise sa ma "ajute" la cumparaturi. Si nu pot spune ca n-aratam bine. Doar ca era asa atipic mie si asa tipic unei fete din monarhie.
In fine, sa revenim la realitate. Will. Plimbare. Sarut. Atat trebuia sa am in cap. Si le aveam perfect intiparite in minte. Asa ca m-am fortat sa zambesc.
Nu pot sa spun ca panica din mine se risipise. Inca era acolo, intr-un grad la fel de mare, doar ca, pe moment, doar statea la panda. La fel ca D. La fel ca Maddy care stiam ca era undeva, asteptand sa se incinga lucrurile si sa obtina o poza buna. Si, foarte nebunesc, nu prezenta acestor persoane ma panica. Ci ciudatenia care s intamplase mai devreme. Fapta aceea ireala, dar care, in acelasi timp, imi aratase foarte clar ceva.
Nu puteam ascunde nimic pentru ca cineva ma urmarea tot timpul. Daca n-ar fi fost asa, scrisoarea n-ar fi disparut asa repede. Tot ce speram e ca nu erau intr-un asa hal de perversi incat sa ma urmareasca si cand faceam baie. Dar probabil ca si acolo eram urmarita, ei fiind ingrijorati ca eu sa nu cumva sa-mi tai venele si sa le stric planul. Oricare ar fi ala.
- Si... Unde mergem? ma intreba Will sovaielnic.
Probabil ca statusem in tacere prea mult si un baiat simtit ca Will se gandea ca ori intervenise ceva si nu stiam cum sa-i spun ori... pur si simplu, nu vroiam sa mai ies. Nici una din ele nu era valabila. Sau, poate ca era a doua. Dar intr-un fel vroiam sa ies. Cu cineva care nu era din Monarhie si era... normal. Singura mea problema era sarutul ala, dar sa lasam grija asta mai incolo.
Mi-am scuturat bine creierul sa se trezeasca la realitate si mi-am alungat toate tampenile din cap. Momentan, tot ce conta era Will.
- Pai, nu stiu, am raspuns. Ai zis ca vrei turul orasului. Dar sa sti ca nu prea ai ce sa vezi.
- Am vazut tot ce trebuia sa vad deja, imi spuse, zambind.
- Hm? am intrebat confuza.
Ce naiba tot indruga acolo?
- Nimic,o taie el scurt. Deci, unde mergem?
Sincer, nu ma prea gandisem unde o sa-l duc, dar avand in vedere ca Darkney Common insemna cateva cartiere cu blocuri, doua dealuri cu case pentru bogatasi , doua scoli generale, un liceu si un centru cam vai de el, singurul lucru interesant era...
- O cafenea! am spus dintr-o data.
Ridica dintr-o spranceana.
- Hai nu mai spune... M-am imprietenit cumva cu o dependenta de cofeina?
Am rosit. De ce mama naibii toata lumea se lega de obsesia mea pentru cafea?
- Pai, cam asa ceva. Dar cafea ca la Rocky's n-ai sa gasesti nicaieri.
- Si nici mancare ca la Ashton's. Stiu deja povestea.
Un fior rece imi invalui corpul. Ashton's. Restaurantul parintilor lui Jem. Ma rog, mai mult al tatalui lui, avand in vedere ca mama lui era grav bolnava si, cica, din cauza bolii isi omorase fiica care acum era o fantoma si "se imprietenise" cu mine.
Apropo de asta. Oare unde era Candice? Cu disparitia lui Jem se facuse si ea nevazuta? Oare...
Bai, FETITO, urla o voce la mine. Ai de gand sa-l faci pe baiatul asta sa te placa, sau vrei doar sa stai ca o momaie? NU TE MAI GANDII LA TAMPENII!!
M-am cutremurat. Nu ma gandeam c-o voce interioara poate sa urle la tine intr-un asa hal. Dar, ei bine, era creierul meu, deci totul era posibil.
Binee, de data asta chiar nu ma mai gandesc la tampenii.
- Ashton's e un restaurant prea scump pentre buzunarul meu.
- Pai pentru asta sunt baietii. Sa le achite notele de plata fetelor.
- Da, dar tu nu ma cunosti pe mine. Nu-mi place sa depind de baieti.
- A, zau? Ca eu am auzit altceva in liceu...
Vroise sa sune ca o gluma, probabil, dar pentru mine fusese ca un glont in inima. Totusi, am incercat sa nu las asta sa se vada.
- Nu te-a invatat mamica sa nu crezi in barfe, am spus, zambind si sperand sa nu arat prea falsa.
- Ba da, dar sti cum e. Tot am doua urechi. Si asta a fost to ce-a spus, subiectul fiind schimbat intr-o clipita, devenind unul mult mai placut pentru mine.
Cand ajunsesem la Rocky's, atmosfera dintre noi era relaxata si glumeam de parca eram prieteni de cand lumea. O avea Will o tenta de timiditate in el, dar tot era simpatic si stia de gluma.
Ne-am luat cafelele, ma rog, eu mi-am luat cafea el declarand ca e prea tanar ca sa moara, alegand un milkshake de banane si ne-am asezat pe fundatia unui bloc inceput si lasat in paragina.
- Si, am spus, luand o inghititura de cafea. Cum ti se pare Lee Stamp-ul? Ti-ai gasit vre-un grup potrivit ?
Daca ma ducea bine mintea, aveam cativa skateri prin liceu. Cu siguranta erau genul lui Will. Nu l-as putea vedea umbland cu cei populari. Dar... Stai putin! Umbla cu mine. Care eram aproape populara, deci nu era asa sigur.
- Nu-mi plac grupurile, zise el. Prefer sa stau singur, decat sa primesc ordine de la cineva cum sa fiu si cum sa ma imbrac.
Auch! Asta a durut! Baiatul asta n-avea habar ca eu aproape apartineam unui grup de genul asta? Sau era intr-un asa hal de nepasator incat s anu fie atent la glumele lui? Ori era o metoda de flirt, de acolo de unde venea el? Sa impusti cu vorbele fetele pana cauta alinare in bratele lui? Nu stiam.
- Pai... Bun venit la Lee Stamp! Liceul in care daca nu esti intr-un grup nu esti cineva.
- Poate nu vreau sa fiu cineva, spuse el, apropiindu-se de mine.
Stiam prea bine ce vroia sa fac. Si stiam la fel de bine ce trebuia sa fac eu. Si acum era momentul perfect, dar simteam ca trebuia sa trag de timp. Inca putin. Doar putin...
Am chicotit, dar fara sa ma misc din loc pentru a-l nu face sa creada ca ce vroia era gresit.
- Ar trebui sa vrei. Altfel o fata ca mine nu se poate uita la tine.
- Si, daca as fi popular sau, ma rog, ceva de genul, te-ai uita?
- Poate...
Asta era momentul. Acum ori niciodata!
M-am apropiat de el, invadandu-i spatiul personal si mi-am apropiat fata de a lui. Nu s-a aratat timid, asa cum am crezut ca e. Vazandu-mi indemnul, isi apleca capul si ma saruta. Buzele noastre s-au intalnit si, desi nu simtiam acel amalgam de sentimente si placere pe care le simteam cand il sarutam pe Jem, o caldura placuta imi cuprinse corpul. M-am lasat invaluita de ea, pentru un moment imaginandu-mi-l pe Jem, cu parul lui blond, ciufulit, in care mi se incalceau mainile si buzele ce se potriveau perfect cu ale mele. Apoi, m-am trezit din nou la realitate si am realizat un lucru. Chiar daca Will nu era Jem, saruta bine.Si...
Imi placea.
****
Speram ca iesise o poza buna. Chiar speram asta. Si chiar daca nu iesise, trebuia sa recunosc ca, pentru un moment, sarutandu-ma cu Will, uitasem de toate grijile.
Will ma condus pana in fata blocului dar, spre bucuria mea, nu a vrut sa intre. Nu stiam ce intelese Will din sarutul acela, dar eu speram ca nimic. N-aveam nevoie de o relatie. Chiar n-aveam. Si nu stiam cum sa-l refuz si sa-i spun ca " Sarutul ala nu insemmase nimic". Pur si simplu, nu era stilul meu sa frang inimile baietilor. Dar, daca trebuia, o s-o fac. Inima mea era a lui Jem si numai a lui Jem.
Doamna Setry nu era acasa cand am ajuns eu, find la o intalnire de babute la o prietena buna, si ma bucuram de asta. Vroiam sa fiu singura si sa-mi pun gandurile in ordine.
Nici bine nu am intrat in camera mea cand telefonul mi-a sunat in buzunar. Aveam un mesaj nou:
Felicitari! Esti foarte fotogenica, draga. Bun venit printre Cei Mari. Aghy.
Am zambit cu jumatate de gura. Initierea se incheiase cu bine. De maine, eram o membra a Monarhiei. O fata populara de care nu se putea atinge nimeni. Si, ce ma bucura cel mai tare era ca poza ajunsese la Agatha. Nu la Charlotte. Si, speram eu, nu va deveni publica.
M-am trantit pe pat, cand cineva a batut la usa.
- Of, fratele meu! am bombanit, deschizand apucata usa. Cine dracu' mai e acum?
Raspunsul a venit in momentul urmator, cand usa s-a deschis si m-a lasat sa vad peisajul. Holul blocului pustiu, populat doar de aer. Si pe presul de intrare... Un plic. Am inceput sa tremur din nou.
Fusesem o tampita ca trimisem mesajul ala. Cine stie ce scria acum. Ori ma mustrau, ori ma anuntau ca Jem platise scump pentru abaterile mele.
Dar ce se afla in plic ma infiora si mai tare.
Buna treaba. Sa te bucuri de zilele de lux.
Un mesaj scurt, care nu insemna nimic. Singura problema era ca scrisul se schimbase. Nu mai era unul ingrijit, cu litere ascutite. Ci un scris labartat, pe care cu greu il putea descifra cineva.
Scrisul lui jem.
*****
hey, all! dupa cum am promis, aveti un capitol nou in cinstea anisorului meu pe watty... de acum, am doua zile de nastere:))) va dedic voua, tuturor celor care ati citit/votat/comentat pov mele si care m-ati sustinut in tot ce inseamna wattpad... fara voi, n-as mai fi fost aici acum..
asa... revenind la capp... nu stiu daca a iesit bine, dar sperr totusi sa fi inteles ceva... adica sa va fi bagat mai mult in ceata:))) va ast cu pareri:D enjoy:*